Amintire dintr-un trecut tumultuos.

Un început de noiembrie cu brumă groasă şi pământ îngheţat era în acel an. Câmpurile încă mai păstrau lanuri de porumb neculese, prin livezi mai erau fructe în pomii văduviţi de fruze şi oile mai păşteau pe dealurile cu iarbă îngălbenită. Mustul se asprise în butoaie şi petrecerile erau în toi. Se făceau ultimele nunţi ale toamnei, înaintea intrării în postul Crăciunului. La o astfel de nuntă eram invitat de către un coleg, bun prieten care hotărâse să se însoare cu colega noastră. Când l-am întrebat de ce se grăbeşte, că are timp şi la primăvară, mi-a spus râzând: la primăvară fac botezul prietene, acum îi momentul! Aşadar mă îmbrac frumos de nuntă, cu haine mai groase pentru că fericitul eveniment cu masa, felicitările şi dansul avea loc la cortul instalat în generoasa curte a mirelui şi pornesc să prind cununia de la biserică. Am ajuns la poarta bisericii tocmai când alaiul de nuntaşi intra în biserică, lăutarii (un acordeonist şi un saxofonist) fiind retraşi într-o margine cu instrumentele alăturea. Micuţa biserică era plină de nuntaşi, cu greu făcându-mi loc să intru mai într-o parte ca să nu incomodez pe cineva. Preotul începuse slujba şi vocea lui se auzea clar în biserică, din când în când un dascăl cu glas piţigăiat ţinându-i isonul.Eram atent la slujbă dar parcă simţeam ceva şi nu ştiam ce. Mi-am rotit privirea încet, încet pentru a descoperi chipuri cunoscute. Dar tot aveam o senzaţie ciudată de parcă ceafa mi-ar fi fost cuprinsă de foc. M-am întors mai mult şi am văzut-o! Era o privire care mă săgeta aprig. Doi ochi negri sau intersectat cu privirea ochilor mei după care sau acoperit ruşinaţi lăsând genele să-i acopere clipind des. Posesoarea ochilor ca mura coaptă era îmbrăcată cu o haină lungă, neagră, din piele de mieluţ astrahan. Pe cap purta o căciulă din blană de vulpe polară ce se asorta cu un guler din acelaşi material. M-am reîntors cu faţa spre altar şi până la sfârşitul slujbei am mai simţit de câteva ori arsura din ceafă dar nu m-am mai întors. Cum dracu’ (Doamne iartă-mă) să mă mai întorc când lângă ea era ditamai şeful de post?

Ajungând acasă la mire am intrat în marele şi încăpătorul cort împodobit cu crenguţe de brad şi ghirlande cu flori din hârtie creponată. La capătul unde era aşezată masa mirilor şi a naşilor era o velinţă cu trandafiri atârnată pe peretele din spate. Oaspeţii erau primiţi la intrare cu plosca cu ţuică din care musai trebuia să iei o gură şi să închini în sănătatea mirilor după care odată intrat, puteai să-ţi alegi un loc la una din cele patru mese lungi din scânduri geluite, acoperite cu hârtie albă prinsă-n pioneze, dispuse de-a lungul cortului și încadrate de băncile din același material dar acoperite cu velințe colorate. Cum la intrare mă găsisem cu încă trei colegi, am zis să stăm împreună la o masă lăturalnică, undeva cu faţa spre o mică estradă unde cântau de mama focului lăutarii şi aveam acces uşor spre ringul de dans care de fapt era un loc gol rămas între mesele laterale în capătul celor din mijloc. Uşor, uşor nuntaşii au umplut incăperea cortului şi câteva fete sprintene începură să aducă aperitivul, mezelicul cum se spunea prin partea locului. Gustasem deja câte un păhăruţ de ţuică şi chiar se simţea nevoia de ceva strat pentru a mai putea bea fără să ne îmbătăm. Tocmai când îmi era pusă-n faţă farfuria încărcată cu feliuţe fine de şuncă, caltaboş, cârnăcior, brânză de trei feluri, patru măsline şi o felie de ardei gras am văzut haina de astrahan cum îşi face loc printre mese, asezându-se la masa din faţa mea după ce oamenii s-au înghesuit un pic făcându-i loc. Ei şi bineînţeles umbrei acesteia îmbrăcată în haină albastră, adică şefului de post. La început nu i-am acordat prea mare atenţie dar când s-au adus sarmalele deja nu mai puteam să-mi iau ochii de la ea. Iar ea ştia să-mi ţină atenţia trează uitându-se din când în când la mine pe furiş, întreţinând atmosfera companionilor de la masa ei cu îndemnuri dese de a ciocni paharele şi umplându-l mereu cu rachiu pe al soţului cu epoleţi. Am mâncat sarmalele rupând cu dinţii din ardeiul iute ce le însoţea şi mi-am pus un pahar mare cu vin. Am prins un moment când cei doi ochi scânteietori se uitau spre mine şi am ridicat paharul, înclinându-mă puţin şi apoi sorbind lichidul chilimbariu pe nerăsuflate. A procedat în acelaşi mod ridicând paharul spre mine şi gustând puţin din vinul ce-l avea în el.  Atunci ochii noştri au vorbit! În cele câteva clipe de privit reciproc ne-am spus totul! Când lăutarii au început o horă m-am ridicat şi m-am prins alături de nuntaşii care dansau de mama focului. Nu făcusem două ture de horă când lângă mine a venit ea luându-mă de mână şi trăgându-mă spre centru unde jucau câteva perechi faţă-n faţă. Am dansat apropiaţi fără a ne spune nimic, uneori ea ridicând privirea spre chipul meu şi eu încercând s-o apropii mai mult cuprinzând-o cu mâna de mijlocul subţire şi graţios. Când s-a terminat dansul i-am sărutat mâna galant, am condus-o la locul ei, mulţumind prin câteva cuvinte şi soţului ei care tocmai ce golea un alt pahar cu vin şi m-am dus la locul meu. După friptura de vită şi purcel însoțită de doi castraveciori murați ce ne-a fost servită de aceleaşi fete sprintene, după alte pahare cu vin închinate numai ei, am invitat-o eu la dans. Saxofonistul acompaniat de toboșar tocmai începuse un tango care mi-a permis să mă apropii mai mult de ea. Am dansat lin în ritmul suav al muzicii, mângâindu-i uşor spatele, ea strângându-mi tare palma ce o sprijinea pe a ei, mâna cealaltă fiindu-i asezată pe umărul meu cu degetele atingându-mi uneori ceafa înfierbântată. La un moment dat m-a tras uşor spre ea şi mi-a şoptit la ureche: când o să vezi că am plecat, să vii în spatele casei, în grădină! Te aştept în fundul grădinii, ai să mă vezi! Nu am apucat să zic nimic, muzica s-a oprit şi am condus-o iarăşi la locul ei. Uniforma albastră mi-a întins un pahar plin ochi zicându-mi să-l beau pănă la fund pentru că i-am dansat nevasta, el nefiind dansator! Deja se matolise şi se cam chinuia să stea drept pe mica băncuţă de sub el. Fetele sprintene au adus felii de cozonac cu nucă pe nişte farfurii mari, întinse, semn că se apropia sfîrşitul nunţii, după ce se striga darul bineînţeles. Tocmai când golisem paharul din faţă şi mă pregăteam să-l umplu la loc o văd că se ridică! Şeful pusese mâinile pe masă şi peste ele aşezase căpăţâna uriaşă cu părul ciufulit şi uşor înspicat.  Ea s-a îndreptat spre ieşirea din spatele cortului care da în grădină. După câteva minute, timp în care am mai băut un pahar şi m-am convins că miliţianul nici nu mişca, m-am ridicat şi am plecat şi eu în grădină. Muzicanţii tocmai ce începuseră o sârbă şi cântau în draci comandaţi de socrul mare şi încă trei-patru nuntaşi abţiguiţi. Majoritatea nuntaşilor jucau îndârjiţi între mese, doar unii prea beţi sau prea bătrâni nu jucau şi stăteau la masă turnându-şi în pahare ori rupând câte o felie de cozonac cu nucă. Nimeni nu m-a băgat în seamă, nici colegii mei care jucau şi ei cu câte o fată în hărmălaia generală!

……………………………………………………………………………………………………………………………..Am ieșit pe ușa care da în grădină ca și cum aș fi avut intenția de a merge la toaletă dar am cârmit-o printre glugile de porumb spre fundul grădinii. O lună mare, gălbui-roșiatică lumina scânteietor până departe, dincolo de gardul ce împrejmuia grădina. Într-un colț al grădinii un ocolaș din leațuri din lemn și cu o aplecătoare măricică adăpostea oile socrului mare. M-am uitat atent să văd unde ar putea fi posesoarea ochilor care m-au înnebunit dar nu o văd nicăieri. Hait! Am luat plasă! Mama ei de muierușcă! Mă apropii de ultima glugă de coceni cu gândul să mă întorc la cort când o văd! Era ascunsă după acea ultimă glugă de coceni, aproape de gardul din fundul grădinii așa cum spusese. M-am apropiat încetișor și când am fost destul de aproape de ea am luat-o în brațe, ea mi-a cuprins capul în palmele-i micuțe, eu am cuprins-o de mijloc și ne-am sărutat! Dar ce zic eu, ne-am mâncat înfrigurați, nesătui și neostoiți! La un moment dat ea se sprijină cu mâinile de glugă și eu m-am postat în spatele ei cuprinzându-i mijlocul cu putere.

……………………………………………………………………………………………………………………………. 

Deodată în plină actiune simt o lovitură puternică peste șale încât am icnit puternic! Am apucat să mă gândesc doar că m-a lovit cu un par milițianul și am picat grămadă peste  ea și peste coceni așteptând o nouă lovitură și făcând planuri iuți de apărare. Numai de n-ar scoate pistolul mi-a trecut fulgerător prin cap!  Dar nimic! Nu s-a mai întâmplat nimic din cele ce credeam că are să se întâmple. M-am răsucit pe spate, m-am ridicat ajutând-o și pe ea să se ridice și am privit în jur. Nu era nimic! Uitându-mă mai bine deslușesc o umbră lângă gard în locul în care lumina lunii era estompată de gluga de coceni. Mă apropii și văd un ditamai berbecul legat cu un lanț de o babă de salcâm a gardului împrejmuitor. Cred că lungimea lanțului era exact cât să ajungă până lângă locul unde noi ne apucasem de giugiulit în neștire! Văzând mișcare provocatoare cred că s-a înfuriat, și-a luat avânt și m-a lovit puternic! Am răsuflat ușurat, am  curățat cum am putut mai bine hainele de frunzele cocenilor și am plecat spre cort pe rând, așa cum am venit. În cort începuse dezvoalatul miresii iar milițianul pusese pistolul peste cascheta așezată pe masă lânga capul lui mare. Am dat darul, am mai băut un pahar cu vin și am plecat acasă fluierând încetișor. Nu-mi putea ieși din cap o idee! Dacă era chiar milițianul, oare mă descurcam?      

A fost odată, iarna.

Afară a nins așa o pospăială mai mult, s-a albit câmpul măcar. Stau uitându-mă pe fereastră și-mi aduc aminte de zăpezile de altă dată. Ce vremuri! Centrala merge silențioasă, caloriferele degajă o căldură plăcută dar prea uniformă și eu încep să revăd cu ochii minții întâmplări din trecut, din alte timpuri.

….vin de la fermă spre casă în sania trasă de Steluța așezat pe scândura pusă travers din față spre spate îmbrăcat gros, cu șubă în spinare, căciulă de miel pe cap trasă bine peste urechi, pantaloni groși peste izmenele groase și cizme nemțești îmblănite în picioare. Mănuși nu port circulația bună a sângelui făcând ca mâinile mele să rămână calde chiar și când afară este frig cu multe grade sub zero. Nu este nevoie să îndemn prea mult iapa înhămată la sanie, aceasta parcă dorind și ea să ajungă la adăpostul primitor al grajdului și la banița cu grăunțe din ieslea plină cu fân de lucernă pus de cu zi de către nea Vasile, ingrijitorul taurilor din ferma soției. Deja s-a întunecat dar albul sclipitor al zăpezii geruite face ca să pot vedea până hăt! departe pe dealurile înconjurătoare aliniate de o parte și alta a pârâului de-a lungul căruia s-au așezat în urmă cu câteva sute de ani locuitorii comunei Filipeni. Drumul care șerpuiește pe malul drept al pârâului și este acoperit cu un strat de zăpadă destul de gros, bătătorit de cele câteva mașini care au trecut în cursul zilei se vede și el cu ușurință până departe. Nici țipenie nu se zărește nicăieri! Am ieșit din satul Filipeni și grăbesc către Fruntești, satul unde am primit drept domiciliu un fost sediu CAP rămas gol în urma unificării a trei cooperative ce au stabilit sediul central la Filipeni. Steluța îndeamnă la drum, sania alunecă sprintenă legănându-mă ușurel și eu încep a picoti în ciuda vântului tăios ce-mi biciuie fața înfofolită-n gulerul de miel al șubei. Deodată tresar speriat din visare de zgomotul produs de un claxon de mașină! Mă întorc puțin și văd în spatele saniei o ditai matahală de camion! Trag hățul dreapta pentru ca să-i fac loc să treacă mai departe. Camionul nimic! Merge în spatele meu și din când în când claxonează cu un zgomot de trombon enervant. Trag mai pe dreapta și-i fac semn șoferului să mă depășească. Acesta nimic! Tot în spatele meu, tot cu tromboane, tot cu semnale de faruri. De regulă nu sunt un fricos, nu am avut conflicte cu nimeni și nici nu mi-ar fi frică la o adică dar acum zic că e mai bine să fug decât să provoc o ceartă cu un străin. Și unde nu încep să o îmbii pe Steluța la drum din hățuri de ziceai că vin tătarii din spate. Fuge săraca de-i scăpără potcoavele când dă de câte o porțiune înghețată sau atinge vreo piatră răsărită de niciunde în imensitatea albă de dinaintea noastră. Camionul vine după noi mărind și el viteza dar și îndesind claxoanele. Eu mân și mai abitir pe Steluța care începe să galopeze cu urechile lăsate pe spate. Camionul după noi cu claxonul lui enervant și jocul șoferului de-a șoarecele și pisica. Eu zoresc și mai mult iapa, șoferul tot după mine! Ridic amenințător pumnul în aer făcând totodată semne șoferului să mă depășească El nimic! Mai fugim o bucată de drum și mă aflu în aceeași situație ca atunci când am auzit primul claxon. Atunci am hotărât! Am tras puternic de hățuri încât Steluța s-a oprit atât de brusc că a mers câțiva metri buni mai mult pe coadă alunecând pe picioarele din spate cu potcoavele râcâind și spulberând zăpada. Sar de pe sanie în fața mașinii care oprește și ea și mă duc furios la șofer.

– Ce faci bă, ești nebun?

Mă uit cu îndârjire la geamul care cobora încet de la ușa către care mă îndreptasem și după un moment de uluială încep să râd în hohote. La volanul camionului se află unchiul Gigi, fratele mai mic al tatălui meu care râde și el la rându-i.

-Hai după mine ca până acum, mai avem puțin și ajungem acasă! Dar nu mai claxona te rog!

Am un sentiment plăcut ori de câte ori mă duc la unchiul Gigi și lângă o ceșcuță cu țuică fiartă rememorăm întâlnirea noastră din acea teribilă iarnă a anilor 84-85. Să ne vedem cu bine unchiule!

A opta poruncă.

Când mă gândesc la copilăria mea inevitabil îmi aduc aminte de o experienţă trăită cu intensitate maximă. Protagonişti eu şi mama mea.  Dacă sunteţi mai emotivi vă rog să nu citiţi în continuare….

V-am mai spus pe aici că în vecinătatea casei noastre-adică la patru case distanţă- se află salonul de nunţi, baluri şi alte petreceri ale timpului. Ei bine, pe vremea aceea nefiind firme de catering mâncarea se pregătea în bucătăria special amenajată la un capăt al salonului: sarmale, pilaf cu friptură de găină  şi cozonaci. Ţin minte că erau oameni ce se numeau bucătari de nunţi care erau angajaţi special la astfel de evenimente.  Totul începea de joia de dinaintea nunţii-ce se ţinea numai duminica- când se aducea materia primă pentru bucătar: varză, carne, orez, ulei, legume, făină, condimente…şi toate cele trebuincioase pentru a face meniul de nuntă.

Ei bine, într-o astfel de joi, când începuseră să vină căruţele cu alimente pentru nunta ce urma în duminica imediat următoare ne aflam, eu şi Puiu vecinul meu, prin apropiere jucând un joc cu lespejoare culese de pe marginea drumului. Ne uitam la oamenii care descărcau coşuri, saci, boccele şi sticle din căruţe şi le duceau doi câte doi în interior la magazia bucătăriei salonului. Când au terminat de descărcat au încuiat uşa de la intrare şi au plecat urmând ca seara să vină bucătarul cu lemnele de foc şi să înceapă roboteala. Noi ne-am continuat joaca până în momentul când, dispărând căruţele în curba de la Puică, Puiu zice:

-Hai să vedem ce a adus! Poate luăm şi noi ceva bun!                                                                   -Cum bă, intrăm înăuntru? întreb eu curios dar şi speriat niţel.                                                -Nu bă, doar tu intri că eşti mai mic, eu nu încap pe ferăstruică. Atunci mi-am dat seama că ferăstruica de la magazia în care tocmai se descărcaseră căruţele era deschisă.   Ne-am uitat în stânga, în dreapta, nimeni. Atunci Puiu s-a aşezat capră, eu am făcut un pas pe el şi am intrat pe geamlâcul lăsat neglijent deschis… În magazie, prin semiîntuneric, am bâjbâit până am apucat două sticle la întâmplare, una dintr-o ladă şi alta din altă ladă pe care le-am ridicat la ferăstruică astfel încât prietenul meu să le poată apuca. M-am tras prin gaura luminoasă,  am ieşit târâş peste pervaz, am luat o sticlă cu dop din cocean de porumb şi am zbughit-o spre casă. Puiu de asemenea, numai că spre casa lui. Ajuns acasă pun sticla „bine“ şi unde putea fi mai bine decât în gârliciul beciului cel rocoros? Acasă nu era nimeni, tata era la serviciu şi venea lunar acasă iar mama era la fân la Măgura plecată dis de dimineaţă. Îmi caut de lucru, fac „treburile de seară“ adică dau buruian la porc, toc foi de sfeclă pentru raţe, mai mă uit pe uliţă şi iată că vine mama cu furca-n spinare şi o traistă cu prune roşioare d’alea văratice şi bune… Mă întreabă ce fac, ce am făcut toată ziua, eu îi răspund dezghiocând prune şi mâncînd cu poftă, bineînţeles omiţând subiectul cu sustragerea sticlei…Se apucă să facă focul, pune de mămăligă şi în peregrinările ei după treabă intră şi-n beci. Când iese, ce credeţi că avea în mână? Bineînţeles că sticla pe care eu o adusesem.

 -De unde e sticla asta cu ulei mămică? întreabă ea cu glas pierit.                                               -Nu ştiu mamă, io n-am fost în beci! zic eu cu un glas care se vedea de la o poştă că nu-i al meu. Parcă simţeam că-mi ard urechile şi obrajii dar nu recunoşteam nimic. Într-un târziu, după multe rugăminţi şi promisiuni că nu-mi va face nimic, recunosc totul, povestindu-i de-a fir în păr cum am făcut. Ce credeţi că a făcut ea? Ceea ce nici nu gândiţi. Adică a luat sticla ascunzând-o sub şorţ, pe mine de mână şi direct la ferăstruica magaziei. M-a ajutat să intru, mi-a dat sticla să o pun la loc şi mi-a zis să ies afară.  Am intrat, am pus sticla în ladă, am ieşit şi….trosc! o nuia tare, de alun s-a rupt peste fundul meu. Trosc! peste picioare. Trosc! pe sinare! Şi tot aşa m-a altoit până am ajuns acasă. Intrând în curte a început să zică: de ce Viorele mamă, aşa te-am învăţat eu? Nu ţi-am zis că nu e bine să iei de la nimeni nici măcar un capăt de aţă? De ce mă? De ce? Zicând acestea mă lovea cu capătul de băţ ce-i mai rămăsese-n mână. La un moment dat ajungem în apropierea buşteanului pe care tocam foile de sfeclă ori dovleac la raţe în care era înfiptă bine barda pentru tocat. O văd cum se opreşte, mă ia de piept cu o mână şi cu cealaltă ridică barda deasupra mea:

 -Mai furi mă? Zi mă, mai furi? Întreba-n neştire şi plângea în hohote. De plânsul ei mie mi-au dat lacrimile-nu plânsesem deloc până atunci- şi am luat-o-n braţe:

 -Nu mamă, n-am să mai fur în viaţa mea!

Au trecut anii, am ajuns să lucrez în domenii în care se practica mica ciupeală şi unde toţi furau mai mult sau mai puţin în epoca tristă a socialismului, apoi am lucrat la patroni zgârciţi care îmi dădeau un salariu minim şi existau posibilităţi de rotunjire a venitului prin furt, dar eu nu am mai furat niciodată.Şi acum văd  printre lacrimi tăişul bărzii ridicate deasupra capului şi pe mama plângând în hohote…

Imaginea reprezintă o pictură a părintelui Arsenie Boca ce se află în biserica Drăgănescu, Nunta din Cana.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Martinel

După un urcuş abrupt, anevoios, ajungem în golul alpin al muntelui Tătaru. În faţa noastră se deschide o căldare mărginită de piscuri semeţe pe al cărei fund şerpuieşte zglobiu pârâul cu acelaşi nume. Pe panta estică se vede clar o stână mică, dărăpănată, cu două ţarcuri dispuse simetric de o parte şi alta a cocioabei. Incinta acestora de culoare neagră-maronie contrastează cu verdele crud al păşunii din apropiere. Puzderie de poteci brăzdează de-a lungul căldarea aproape circulară. Este stâna cu oi sterpe a unui tip ce are oile cu lapte pe Doamnele, undeva spre izvoarele Ialomiţei. Căutăm din ochi un loc bun de amplasat corturile unde vom dormi la noapte, apropierea stânii garantându-ne că nu vom fi atacaţi de urşi. Sau vom fi?

Stau întins în cort pe salteaua de izopren băgat complet în sacul de dormit. Alături am toporaşul meu drag şi cuţitul cumpărat din târg acu’ un an, sprijinite de rucsac, dulce amăgire că sunt în siguranţă dacă le am la îndemână. Mă gândesc la seara petrecută alături de ciobanii care tocmai ce veniseră cu oile sterpe, mioarele şi berbecuţii anului în curs, care îşi duceau grijile zilei hrănindu-se cu mămăligă,cartofi, ceapă şi din când în când cu o ciosvârtă de carne de la câte-un miel care se târâse după turmă cu „şchiopul oii“.  Necăjiţi oameni, să nu aibă ei o bucată de brânză la-ndemână…ciobani fiind! Printre altele i-am întrebat dacă sunt urşi prin zonă, dacă au venit noaptea la oi ori dacă le-a dijmuit avutul patronului. Ne-au zis că s-a mai întâmplat da’ au câini bărbaţi şi să n-avem teamă. Doar sunt şi ei aproape în caz că ar îndrăzni să se apropie vre-o fiară. Nu ştiu de ce în această noapte mă gândesc la ursi, doar am zeci de nopţi dormite în cort de multe ori în locuri mai izolate decât acesta în care mă aflu acum. Poate de la faptul că urcând pieptiş cărarea ce duce spre vârf am văzut urmele lui Moş Martin întipărite pe o limbă de nisip rămasă de la apa ploilor trecute, cine ştie… Şi-mi aduc aminte o întâmplare povestită de tanti Lenuţa, mătuşa mea, fiică de cioban care şi-a petrecut copilăria pe Bătrâna, un munte din apropiere, în mijlocul oilor dar şi al animalelor sălbatice.

Îmi povestise cum că o dată, când era ea mititică, un baci gospodar a adoptat un pui de urs rămas orfan după ce un boier hain care era stăpânul locului, îi ucisese mama. Îl găsise într-o viroagă tânguindu-se, ud şi murdar de noroi încât a crezut iniţial că-i un căţel abandonat de cineva. Când a pus mâna pe el, acesta la prins cu dinţii de mâneca flanelului din lână ce-l purta mereu, fie că era soare ori ploua. L-a dus la stână şi i-a pus în faţă o strachină plină ochi cu lapte pe care Martinel l-a lipăit cât ai clipi de foamea ce îi era după care s-a încolăcit pe un cojocel pus de baci într-un colţ al stânii, nu înainte de a inspecta toate cotloanele sălaşului. Ciobanii, venind seara cu oile de la păscut s-au minunat când l-au văzut iar câinii l-au amuşinat dar nu prea l-au băgat în seamă mai ales că primiseră comanda de la baci să-l lase-n pace. Numai caii folosiţi la căratul samarelor în sus şi-n jos pe munte au sforăit nervoşi când au simţit mirosul de sălbăticiune şi nu s-au liniştit multă vreme în acea seară. După o lună, o lună şi ceva Martinel se făcuse rotunjor, un ghiduş năzdrăvan şi era mai mereu lângă piciorul baciului, mai ceva ca un câine. Atunci baciul hotărî: locul lui e în pădure! Pentru asta, a făcut o trocuţă dintr-o tisă adusă de el mai demult şi care zăcea prin spatele stânii, a luat o căldare cu zer şi o jumătate de mămăligă şi s-a îndreptat spre marginea pădurii aflată undeva la aproape un kilometru de stână. Martinel după el mirosind găleata, încercând să-l oprească din drum pentru a hăpăi bunătatea din ea. Râzând, baciul îl dădea uşor de-o parte şi-i spunea să aibă răbdare că-i va da tainul când vor ajunge-n pădure. Trecură pe lângă tăul cu apâ cristalină din care Martinel lipăi cu sete şi când ajunse în pădure baciul căută din ochi un loc bun să pună covata cioplită în care să-i pună bunătăţile din găleată. Găsi un loc numa’ bun lângă o stâncă mare ce se iţea printre brazi din cetina căzută de-a lungul timpului şi care făcuse un strat gros, moale la călcătură. Puse amestecul de zer şi mămăligă-n trocuţă şi când ursacul termină de mâncat, pe când lingea cu spor marginile cioplite cu migală, îi spuse blând:  De-acuma vei sta numai aici şi eu îţi voi aduce mâncare în fiecare dimineaţă până ce vei învăţa să te arăneşti singur!  Locul fiecărei lighioane este acolo unde a hotărât Domnul Dumnezeul nostru şi noi trebuie să-L ascultăm! Şi a plecat baciul spre stâna care abia se vedea-n depărtare printre brazii semeţi. Credeţi sau nu, ursuleţul, de-acum destul de mare , mai mare chiar decât Corbu câinele şef al turmei, a rămas pe loc privind cu tristeţe după baci, o singură dată avănd un suspin lung, tânguit mai mult. A doua zi baciul i-a dus tainul promis, găsindu-l dormind la rădăcina stâncii răsărite din pământ. A dat să se ridice cu labele pe pieptul lui dar acesta l-a respins cu blândeţe. Nu trebuia să se mai joace cu el dacă dorea să se sălbăticească.  Ursacul a fost hrănit aproape în fiecare zi chiar dacă uneori nu mai era în preajma locului unde fusese lăsat. Câte o dată găsea mâncarea neatinsă, semn că nu fusese pe acolo în ultimele ore, dar şi aşa, baciul îi turna-n covată tainul promis. Aşa au trecut zilele apropiindu-se septembrie, timpul când oile sunt coborâte la vale în satele dintre dealuri unde încă se mai găseşte iarbă de păscut. Au plecat cu toţii, oi, câini, cai şi stăpâni. De undeva dintre brazi doi ochi ca tăciunii focului urmărea întregul alai, presimţind că nu se vor mai vedea. Avea o blană groasă, era dolofan şi doar scutura din capul mare cât baniţa rar, agale. Când nu s-a mai văzut decât iarba gălbuie bătută de vânt iar tălăngile berbecilor nu s-au mai auzit s-a întors şi s-a afundat în pădurea deasă. Ştia că de-acum e singur şi trebuia să-şi găsească adăpost bun şi călduros!

Iarna a trecut aşa cum trec toate iernile, cu zăpadă, cu sărbători, cu viscole şi geruri mari, cu ţuică fiartă şi miei cruzi fătaţi în storiştea saivanului. Doar baciul uneori se gândea la puiul de urs. Oare îşi găsise un loc bun, ferit de ger ? Că de gras, avusese el grijă să pună cât mai mult seu sub blană pentru a avea rezerve să treacă cu bine iarna. Să-şi tot sugă unghiile până-n primăvară când va ieşi din bârlog!

A venit primăvara cea mult dorită, a trecut şi aceasta repede iar la începutul verii ciobanii în frunte cu acelaşi baci gospodar, au urcat oile la munte, la vechea stână. Au reparat ocoalele, acoperişul stânii şi şi-au reluat munca deloc uşoară dar frumoasă de stăpâni ai muntelui. Doar baciul privea uneori cu un dor ascuns înspre poala pădurii: o fi rezistat copchilul lui au ba? şi o lacrimă strivită greu îi răsărea la colţul ochiului.Nu trecură nici două săptămâni de la sosire când într-o dimineaţă baciul nostru auzi lătrături îndârjite spre marginea pădurii şi ciobanii dând gură: Ursu’ băăăă! Arreeaaaa! Huoo! A ieşit repede din stână şi a strigat ciobanilor să cheme cîinii. S-a dus direct spre locul unde hărmălaia era în toi şi l-a văzut: un urs tânăr dar viguros se rotea-n cercuri dese apărându-se cu îndârjire de câini. A strigat şi el la câini şi s-a apropiat mai mult. El era! L-ar fi cunoscut dintr-o mie, chiar dacă acum era aproape cât un boulean şi avea un cap uriaş! S-a dus hotărât la el şi i-a zis: Martinel, ce faci măi băiete? Câinii au plecat mârâind spre ciobanii aflaţi mai în urmă pe malul micului lac cu apă limpede iar baciul nostru a pus o mână pe capul lui. Iar el s-a ridicat pe labele din spate, cu cele din faţă cuprinzându-i capul pe după umeri. Acelaşi tânguit discret i-a fost salutul de bucurie că s-au revăzut. Baciul nostru la îndepărtat binişor şi din acea zi a reînceput dusul zilnic al tainului la vechiul loc din marginea pădurii. Uneori nu venea cu zilele, alteori îl vedeau şi de două-trei ori pe zi la marginea pădurii. Până şi câinii se obişnuiseră cu prezenţa lui, nemaibăgându-l în seamă decât rareori. Şi aşa a trecut vara, oile au fost coborâte iar la iernat, Martinel rămânând singur în vârf de munte. A trecut şi iarna viforoasă, s-a dus şi primăvara cea capricioasă şi la începutul verii iar au urcat ciobanii tarhatul la munte. Şi l-au găsit din nou pe Martinel sănătos, voinic şi cu blana de culoarea ghindei… Aşa au trecut mai multe anotimpuri, ciobanii urcând şi coborând oile la soroc, cu verile având alături un urs care le era drag tuturor. Se mândreau cu asta: cine mai avea ca ei un urs paznic la oi? că uitai să vă spun: de când era Martinel prin preajma stânii nici un  urs sau altă dihanie nu mai îndrăznise să dijmuiască averea baciului.

În vara de care am să vă vorbesc în continuare baciul nu a mai urcat cu oile la stâna din munte. Un junghi căpătat între spete în iarna ce abia trecuse nu-i da pace şi s-a dus la doctorul din oraş. Acesta i-a spus că ar avea pneumonie şi trebuie să stea pe lângă casă, să se doftoricească, nicidecum să mai urce pe munte dacă vrea să nu se ducă la strămoşi. Aşa că baciul nostru a instruit cât mai bine ciobanii ce şi cum să facă până la venirea lui, zicându-le în mod special să aibă grijă de Martinel, să-i ducă porţia zilnică de zer cu mămăligă! A umblat pe la doctori, s-a oblojit cum a ştiut el mai bine şi în toiul verii a putut urca muntele chiar dacă era un pic mai slăbit faţă de alţi ani. Odată ajuns la stână a întâlnit feţe de ciobani triste, ce se purtau cu fereală la vederea lui. Ce să se fi întâmplat? Cu greu, după multe şi iscusite întrebări a aflat: Martinel, ursul lui iubit îi mursecase o mânză de trei ani, mândria lui şi a stânii! Cum se întâmplase asta? Păi, nici un cioban nu a îndrăznit să ducă mâncare namilei din pădure. Ba după o săptămână de când urcaseră în munte unul mai arţăgos chiar pusese câinii să-l atace, izgonind-ul din poala pădurii. Trei zile nu l-au mai văzut dar în ziua a patra au văzut că nu mai e mânza murgă. Nu simţiseră niciunul nimic, câinii nu lătraseră, caii nu fornăiseră, nimic doar că nu mai era iepşoara! Au căutat-o cu toţii şi i-au descoperit leşul într-o viroagă acoperită bine cu crengi, pietre şi cioate de brad. Acu’ că a venit el, baciul, pot răsufla mai uşuraţi!

A doua zi baciul s-a ridicat din pat dis de dimineaţă şi a pus ciobanii să închidă toţi câinii în stână cu ordin precis să nu le dea drumul până n-or auzi foc de armă. Şi-a luat puşcociul ce-l avea din vremea războiului, o armă cu cocoş ce se încărca ajutat fiind de o vergea şi cremene la percutor. După ce trăgeai un foc cu ea trebuia reîncărcată cu vergeaua, pus praf negru de puşcă, glonţ… A trecut pe lângă tăul cu apă rece pe malul căruia îşi iţise capul câteva frunze de piciorul cocoşului şi coada mânzului. A intrat în pădure şi s-a dus la viroaga unde-i spuseseră ciobanii că ar fi ascuns ursul trupul iepei lui dragi. Când l-a descoperit şi-a căutat un loc mai ferit dar cu vedere bună spre ţintă şi la o distanţă rezonabilă. A aşteptat vreme de două poate trei ceasuri şi iată-l pe Martinel venind pe vâlcea în sus. Vântul adia încetişor dinspre el spre locul unde era baciul şi nu a simţit nimic în nări. A înlăturat cioatele, pietrele şi crengile cu care acoperise prada şi a început să mănânce din burdihanul acesteia. Baciul nostru a aşteptat răbdător privind cu atenţie dar şi cu tristeţe ce se întâmpla. Când i-a venit bine, Martinel fiind cu capul înfipt pe jumătate în burta iepei, a ridicat arma la ochi, a ţintit drept în frunte şi a tras! A văzut doar cum glonţul i-a ras un zmoc de păr dintre urechile mici şi rotunde. Martinel s-a uitat fix în ochii baciului, s-a ridicat în două labe şi a răcnit furios, tare, grozav de tare! Baciul îngrozit a aruncat puşca şi a luat-o la fugă înspre stână! Ca prin vis a auzit strigătele ciobanilor care asmuţeau câinii eliberaţi spre pădure alergând înarmaţi cu topoare, furci şi bâte noduroase. Doar o dată s-a uitat în urmă şi a văzut o matahală care fugea după el cu o viteză ce nu credea să aibă o aşa namilă de animal. Ajuns în dreptul micului lac o cârmi spre malul stâng al acestuia şi Martinel era cât pe ce să-l ajungă dar fu încolţit de cei opt câini şi trei căţei chiar pe marginea apei. S-a oprit din goană cu câinii roată-nprejurul lui, mormăind furios. Dădea cu brâncile-n câini care se fereau iute, se repezea în câte unul mai curajos, iar mormăia şi iar lovea. La un moment dat chiar a intrat în apa rece a tăului apărându-se de câinii de pe mal care nu îndrăzneau să intre după el. Au ajuns şi ciobanii în apropiere şi aruncând în el cu pietre, strigând şi asmuţind câinii l-au făcut să se întoarcă în pădure cu apa curgând şiroaie din blana bogată. S-a dus însoţit de câini departe, adânc în mijlocul pădurii. Baciul nostru nu s-a oprit din fugă decât în uşa stânii când a strigat: Mai vine, băăăă? şi a căzut lat, cu mâinile-n laturi precum o cruce pe patul acoperit cu un cojoc gros, miţos. Nu a mai vorbit apoi cam şase luni! Unii zic că ar fi şi albit în acea zi dar alţii spun că era înspicat deja din noaptea de dinainte când nu închisese un ochi tot gândind ce să facă. Pe Martinel nu l-a mai văzut nimeni în apropierea stânii nici în acel an şi nici în alţi ani!

Mă trezesc buimac în strigăte de ciobani şi lătrat de câini. Hait! zic punând mâna pe toporişcă şi ieşind din cort. Soarele era deja sus pe cer şi ciobanii dăduseră drumul la oi spre păşunile bogate ale Tătarului însoţiţi de câinii bucuroşi că trecuseră o noapte fără nici un eveniment mai acătării. Doar la mine-n cort se desfăşurase oarece activitate din vremi demult apuse, dar ce ştiau ei…

 

Poză luată de pe net.

Avizul buclucaş 2.

M-am urcat în maşina directorului cu gânduri felurite, prăpăstioase. Tocmai ce se zvonise printre noi agricultorii că undeva prin sudul ţării, un agronom a fost arestat deoarece la o anunţată vizită a marelui ctitor arase o tarla de porumb recoltat cu combina şi rămăsese stiuleţi pe loc  fiind descoperiţi Dincă şi arătaţi iubitului conducător. Cică-l băgase la sabotaj şi distrugeri de recolte. Mă îmbărbătam zicându-mi că n-o fi dracu’ atât de negru, doar nu făcusem nici o greşeală când înfiinţasem pajiştea cultivată pe 150 ha, când reparasem stâna de la Valea Boţului unde fusese un splendid conac boieresc, nici la ferma de vaci nu ştiam să fi comis erori unde populasem grajdurile cu pui de-o zi pentru carne, vacile fiind în tabăra de vară. Nici duşmani aşa aprigi încât să mă reclame cu ceva inventat nu credeam să am. Da’ parcă poţi să ştii? Eh, fie ce-o fi! Priveam îngândurat înainte, cel mai chinuitor gând fiind la soţia mea care rămăsese în Bacău la Direcţia Agricolă. Cine ştie ce era în sufletul ei! Şoferul directorului, un bătrânel simpatic, călca acceleraţia de ziceai că cine ştie la ce întrunire importantă trebuia să mă ducă. Am străbătut cei 45 de kilometri în mai puţin de o jumătate de oră pe drumul de ţară lăsând în urma noastră un strat gros, dens de colb. Evita cu măiestrie gropile întâlnite şi claxonând din când în când rarii trecători aflaţi la acea oră pe drum sau gâştele şi raţele ce traversau în căutare de apă prin şanţuri.

Maşina făcu dreapta şi intră pe drumul spre fermă. La poarta fermei am văzut un ARO albastru-îl mai văzusem trecând pe drum- şi inima a început să bată şi mai tare. Am coborât şi m-am dus spre birou. Biroul meu era de fapt o încăpere construită la capătul primului grajd, ce  avea şi o cămăruţă pe post de farmacie veterinară. În uşa biroului stătea un miliţian tinerel iar în interior am mai observat încă un miliţian mai în vârstă şi doi civili cu vârste incerte, tunşi regulamentar şi îmbrăcaţi la costum.

-Bună ziua! am zis încet, fără vlagă. Parcă nici nu-mi recunoşteam vocea.

-Bună ziua! a răspuns cel din faţa uşii. Sunteţi şeful de fermă? mă întrebă.

-Lasă-l bă, că doar n-o fi primarul! zise miliţianul din interior înainte de a apuca să răspund eu. Intră tovarăşe, intră şi ia loc. După care să ne spui în ce relaţii eşti cu şoferul de pe maşina ICIL-ului, că-i groasă! Dacă eşti sincer s-ar putea să rămâi acasă, dacă nu te luăm cu noi. M-am aşezat cu genunchii moi pe marginea patului de fier. (Aveam un pat în birou unde mă mai întindeam uneori după-amiezile.Era din fier dar avea o saltea confortabilă). M-am uitat cu ochii mari la el. Ce-o fi însemnând „groasă“ la ăsta? Stătea pe scaunul meu şi observasem un picior al acestuia gata să cedeze. E greu al dracu’! Ce grad o fi având? Mă uit pe epolet şi văd o steluţă mărişoară. Aha, deci e maior!

-Sunt în relaţii normale tovarăşe maior, ce să vă spun, el preia laptele din fermă, eu il predau, nu văd ce alte relaţii aş putea să am în afară de cele strict profesionale. Am răspuns repede şi un pic uşurat ştiind că chiar aşa era, nu făcusem nici o „prostie“ cu individul. Ba chiar uneori ne mai şi ciondăneam când făceam analizele privind calitatea laptelui, el având tendinţa de a mă „ciupi“ la procentul de grăsime sau la densitate.

-Şi zici că nu ai nici o legătură cu el? Vezi că mai am şi alte treburi astăzi, nu stau să ascult prostiile pe care le debitezi. Avem dovezi care arată că sunteţi mână-n mână!

Cei doi civili răscoleau pritre hârtiile de pe birou şi din micul dulăpior de deasupra. În faţa lor o grămadă de carnete cu avize de expediţie terminate, legate corespunzător la cotoare şi cu ştampila aferentă pe ultima pagină. „Acest carnet conţine un nr. de…file, numerotate de la nr…până la nr…în 3(trei) exemplare“ Nu ziceau nimic, doar răsfoiau câte un carnet şi notând din când în când ceva în nişte agende mici.

-Nu am tovarăşe maior nici o legătură, vă pot dovedi şi eu! am zis prinzând curaj văzând că doar despre asta era vorba. Mă speriasem degeaba, îmi venise inima la loc şi am început să am tupeu chiar. Puteţi să-mi spuneţi de ce sunt acuzat de legături cu acest om? Dacă cineva a făcut reclamaţii să ştiţi că sunt mincinoase! am mai zis cu o voce tare pe care începusem să mi-o recunosc. (Bă da’ prost mă credeţi! Eu nu fur cantităţi mari că  mi-e frică, iau doar atât cât să trăiesc eu şi familia mea un trai normal zilnic. Adică doar ling degetele, nu bag mâna până la cot.) N-ai de ce să te temi îmi ziceam în gând, dă-i în pizda mă-sii cu controlul lor cu tot! La Paşti tot la mine vor veni şefii lor să le dau caş şi miel! La un moment dat civilii s-au ridicat de pe băncuţa ce abia atunci am observat că o puseseră în birou, locul ei fiind de regulă afară în faţa biroului. Nu-i nimic aici dar lipsesc carnete! Cred că sunt la arhivă. Hai să mergem! a zis unul dintre blonzi.

-Bă, mâine să iei toate carnetele cu avize de la începutul anului şi să te prezinţi la ora 8 la noi la camera 1! Să-ţi iei şi lenjerie de schimb că nu cred că o să-ţi mai dăm drumul! Hai băieţi, am terminat cu el! Eu am rămas blocat. Oare aşa să fie? gândeam în timp ce ei ieşeau din birou mergând spre maşina albasatră, Doar cel din urmă, tinerelul, mi-a zis în şoaptă: Stai liniştit, aşa face la toţi! Îi ţine două, trei zile maxim o săptămână! Au demarat în trombă eu rămânând în poarta fermei năuc. Cum să stau liniştit? Cum adică aşa face la toţi? Îi cheamă la miliţie cu chiloţi de schimb şi nu le mai dă drumul? Totul nu durase nici măcar un sfert de oră. Oare aşa se procedează la ei?

Tot gândind aşa, văd pe drumul de lângă iaz şareta şefului de post cu iapa ce i-o dădusem în schimbul lui Bondi venind în galop! Începuse să se aşeze praful lăsat în urmă de maşina cu cei patru securişti. Măi să fie, eu nu reuşisem niciodată să o fac pe Steluţa să alerge atât de repede! Ăsta precis ştie despre ce-i vorba! După graba cu care mână iapa cred că e speriat şi el. A oprit iapa năduşită care sufla de ziceai că are târnafes în faţa porţii. Şi-a dat jos cele 140 de kile lăsând arcurile chinuite ale şaretei să se destindă trosnind,  roşu la faţă ca un rac fiert şi plin de praf  încât uniforma-i devenise cafenie.

-Au plecat tovarăşii? mă întrebă în loc de salut intrând grăbit înaintea mea în birou.

-Da, adineauri, nu i-ai văzut? zic eu scoţând afară băncuţa ce avea o pată de bălegar uscat pe una din laturi. Ce dracu’ s-a întâmplat de au năvălit ăştia?

-I-am văzut dar n-au oprit! Pesemne sunt grăbiţi! E nasol! Cred că mă bagă şi pe mine complice! Mai ai un păhăruţ cu vin? Mi-e o sete…

-Da’ ce-ai făcut mă? Că io habar n-am! Zicea maioru’ că aş fi în legături dubioase cu şoferul lăptăresei, nicidecum cu tine! Ce s-a întâmplat? spun liniştit scoţând din „farmacie“ o sticlă cu vin şi paharele de aseară aşa cum le lăsasem. Încă mai aveau urme uscate pe fund din rubiniul ce trecuse prin ele. Mă duc spre uşă cu gând de a le clăti cu apă la robinetul din capătul grajdului. Prin uşa deschisă venea căldura în valuri, razele soarelui intrau direct în birou jucându-se ciudat cu firele de praf.

-Lasă-le aşa, toarnă că nu mai pot de sete! zise grasul, acum venind rândul patului să geamă sub greutatea lui. Azi dimineaţă la 4 am avut în control pe şefu’ ăl mare! spuse el uitându-se lacom cum torn în pahare. A luat febril paharul întins se mine şi l-a golit fără suflare.

-Aşa, şi? zic eu luând o gură măricică de vin. Parcă nu prea intra vinul chit că era numai bun, în farmacie fiind răcoare. Ar fi mers o bere mult mai bine.

-A venit în control, eu eram la post aici în fermă, chiar m-a găsit pe afară că fusesem după grajd să mă piş şi n-apucasem să mă culc la loc în birou. Am mers prin toate grajdurile, la fânărie şi la lăptărie, i-am spus că tu nu vii azi pentru că mergi la Bacău, i-am arătat şi camera unde era depozitat laptele-era curăţenie-el s-a uitat un pic pe avizul lăsat de tine pe măsuţa de acolo şi a plecat. La 7 când a venit lăptăria am predat laptele, au fost 1245 de litri cu cel de aseară,  şoferul şi-a luat exemplarul albastru al avizului după ce l-a semnat şi a plecat. Eu am plecat după ce primarul, care ştii că trebuia să-mi ia locul ca ofiţer de serviciu m-a anunţat telefonic la centru că va veni după-amiază pentru că are o treabă. Pe la ora 9 eram la Frunteşti unde trebuia să mă întâlnesc cu Loţi şi cu Bebe ca să mergem la o posibilă sustragere de porumb în Dobreana. Am fost anunţat prin staţie de ajutorul meu că vine economicu’ la fermă deoarece ai avea ceva afaceri cu şoferii de la ICIL. Şi să mă întrebe şi pe mine câte ceva pentru că am fost de serviciu pe fermă, fiind imposibil să nu ştiu ceva. Am venit cât am putut de repede! A zis toate astea aproape pe nerăsuflate de ziceai că era la raport şi trebuia să fie scurt, clar şi cuprinzător.  Ce să însemne asta oare? Ce să fie la mijloc? Care era cauza? Stând noi aşa şi făcând fel de fel de supoziţii apare primarul. Intră în birou şi zice:

-Ce dracu’ bă, voi când beţi nu mai ştiţi ce faceţi? De ce ai semnat nenorocitu’ ăla de aviz? Mai era completat şi cu date false! Pune-mi şi mie un pahar cu vin! Tare-i cald!

Îi pun un pahar din sticla abia începută şi în acel moment îmi dau una peste frunte! Mă reped la măsuţa cu avize şi deschid carnetul cu avizul de azi. Aşa era! Eu o sfeclisem! Aseară, tot instruind OSU am completat avizul cu toate datele, mai puţin cantitatea de lapte şi îl semnasem din reflex. Trecusem procentul de grăsime, densitatea, la litri lăsasem liber şi semnasem avizul. Comandantul miliţiei judeţene venind în control dimineaţa şi şeful de post în exces de zel arătându-i avizul, a observat această gogomănie şi mi-a trimis economicu’ pe cap să mă înveţe că nu-i bine să semnezi ca primaru’.  Că asta ar putea spune multe! El şi-a dat seama că e o copilărie pentru că a doua zi la miliţia judeţului unde m-am prezentat regulamentar cu sacoşele pline cu carnete de avize, cu confirmările ICIL-ului privind corectitudinea datelor şi cu chiloţii într-o pungă d’un leu, i-a ordonat maiorului să mă lase ca să plec acasă. Dar eu nu am uitat momentele prin care am trecut în cele două zile când am trăit atât de multe spaime, atât de multe frici şi atât de multe gânduri. Au fost chiar gânduri de a fugi din ţară. Nu mai zic despre spaimele provocate soţiei! Ea nu avea decât vina de a mă fi ales să-i fiu soţ!

În acel an şi-n următorii am rugat inginerul şef să dea cu dedicaţie specială caşul şi mielul şefului miliţiei judeţene. Nu ştiu dacă a făcut asta dar mereu mă gândeam la el când baciul de la stână belea mieii destinaţi plocon mai marilor judeţului! Şi le uram: Sta-v-ar în gât! 

 

Fotografia este luată de pe net

 

 

 

Un aviz buclucaş

Când văd direcţia spre care mergem cu toţii ca oile cred că trebuie să scriu nepoţilor despre măgari. Măgarii de demult…

Merg cu Bondi înhămat la şaretă pe „sub Margine“, drumeagul ce leagă satul unde este ferma în care lucrez cu satul unde locuiesc. Sper că vi-l amintiţi pe Bondi, trăpaşul adus de la Ploieşti şefului de post, care şef mi l-a dat mie în schimbul unei mârţoage de la CAP pentru că el nu putea să-l folosească. (Cum era să meargă tovarăşul miliţian, şef de post de 140 kg cu un cal care atunci când pui mâna pe şaretă ţâşneşte ca din puşcă?) Bondi merge într-un trap liniştit ţinut de mine-n frâu. Ar zburda el cu pasu-i de 3 metri dar azi n-am chef de alergătură. Mân aşadar mai molcom-cât de molcom poate să meargă un trăpaş-şi mă gândesc la întâlnirea din după-amiaza asta cu şeful de post. Eram în birou şi discutam una, alta lângă o sticlă cu vin de butuc produs în zonă şi două păhărele în care sfârâia licoarea rubinie. Ştia el, miliţianul cine are cel mai bun vin din sat!

-Aşadar, ai înţeles! Dimineaţă când vine lăptăreasa pui pe nea’ Ştirbu să dea laptele sus la şofer şi apoi acesta ştie ce are de făcut. Îşi ia avizul după ce semnează şi pleacă. Uite, completez eu datele avizului, tu dimineaţă treci doar cantitatea când se termină mulsul! îi spun sefului de post care era ofiţer de serviciu pe fermă de dimineaţă până a doua zi dimineaţa. Lăptăreasa este maşina ICIL-ului care preia bruma de lapte din ferme. Eu trebuie să merg mâine la Bacău la DGAIA cu Agr-ul aşa că el va fi mare şi tare peste fermă cât voi lipsi eu. Îl va schimba primarul care va prelua banderola de OS după ora opt, adică după ce pleacă lăptăreasa. Mai bem un păhărel.

-Noroc!

-Noroc să fie! zic eu şi beau păhăruţul după care plescăi de plăcere, închizând avizul şi punându-l pe colţul mesei, la îndemână.

-Ştii mă tovarăşe inginer că vreau să-ţi spun ceva! Da’ nu te superi că nu o spun cu răutate. (Hait, mă gândesc, ăsta a văzut traista cu ovăz pe care am luat-o din magazie şi am pus-o în lada şaretei).

– Victore! -ia uite, îmi zice pe nume!- să nu îţi faci niciodată, da’ niciodată prieten un miliţian. Acu’ bem, suntem prieteni chipurile da’ peste o oră te opreşte cineva de sus şi te caută-n lada şaretei. Ştiind că eu sunt OS crezi că voi putea să te scap? N-am cum mă, că sunt sub ordin şi am haină militară!

-Lasă dom’ şef, o iau pe sub Margine, n-o să fie nimeni! Doar am luat pentru Bondi, ce dracu’! Vrei să slăbească, să-l las să moară cumva? l-am atins la punctul slab ştiind câtă grijă are ca nu cumva Bondi să păţească ceva. Avea o valoare de inventar de 80 de mii de lei, cât o Dacie 1310!

-Da mă, da’ io ţi-am spus aşa, în general, dacă pici cumva nu o să pot să te ajut! Nicicum! mai zise ridicându-se de pe scaun, luându-şi chipiul din cuier. Mă gândesc că ăsta a văzut şi pulpa de oaie ce mi-o adusese de la stână baciul şi care era atât de grasă că abia aşteptam să ajung acasă să o fac pârjoale şi un pic în cuptor la tavă, nevastă-mea cu greu suportând damful din bucătărie când o preparam. E, să-l sparg! D’aia nu mai pot eu, că m-a văzut. Încui biroul, las avizul în lăptărie şi după încă o asigurare că totul e bine plec spre casă cu un pic de gânduri la cele spuse de şeful de post.

A doua zi am plecat cu autobuzul de 5 la Bacău. Mergeam obligatoriu cu situaţiile de sfârşit de lună şi pentru a primi refecul lunar raportat la „frumoasele realizări“ ce le aveam. Pe la mijlocul şedinţei mă trezeşte din moţăiala dulce directorul cu probleme de zootehnie.

-Ilina, mergi până pe hol te rog! Se mai întâmpla ca uneori să fie probleme acute în ferme şi să fii chemat la telefon sau să mergi acasă chiar! Ce s-o fi întâmplat?

Când ajung lângă uşă directorul mă ia scurt:

-Ce dracu’ ai făcut mă, nu aveam destule probleme?

-Da’ ce-am făcut tovarăşe director? zic eu nedumerit.

-Nu ştiu mă dar e economicu’ la tine-n fermă! Te cheamă de urgenţă, vezi că te duci cu maşina mea, merge şoferul cu tine!

Şi am plecat spre Filipeni. Genunchii îmi tremurau chiar dacă ştiam că nu făcusem nimic. Cu miliţia economică nu prea era de glumă.

 

 

 

 

De iarnă

În sfârşit ninge! Ninge ca-n poveşti, mai viscoleşte, mai stă, iar ninge. Ca să fiu în ton cu vremea de afară, rememorez iarna anilor ’84-’85 când chiar am petrecut o iarnă grea. Dar care a trecut, aşa cum o să treacă şi asta. 

Eram la Filipeni, o comună mărişoară din judeţul Bacău. Aveam o fermă destul de mare de condus pentru a asigura produsele alimentare necesare oamenilor. În aceea iarnă zăpada a căzut devreme, la sfârşitul lunii noiembrie şi a ţinut până hăăăt! la sfârşitul lunii aprilie. Şi a fost cu abundenţă de ninsori zăpada având peste doi metri pe câmp. În zonele viscolite depăşea 5-6 metri. Dar cel mai tare a fost gerul care a ţinut lunile ianuarie, februarie şi juma’ din martie. Când erau temperaturi de -25 grade era ceva plăcut, în majoritatea nopţilor se înregistra -28 până la -32 grade celsius. Eu mă împărţeam între casă şi serviciu ajutat de Bondi, un trăpaş adus de la hipodromul Ploieşti căruia îi făcusem o sanie precum aveau boierii pe vremuri, adică era din lemn, uşoară şi prevăzută cu o cutie mare din PAL cu loc pentru vizitiu şi canapea îmblănită pentru pasageri. Care pasageri eram eu şi soţia mea.Dimineaţa la ora 4,30 Bondi se afla la poartă gata înhămat de către paznicul de noapte şi mă aştepta fornăind şi frământând zăpada, nerăbdător să plecăm la drum spre ferma ce se afla la circa 6 km de casă. Îmbrăcat corespunzător cu căciulă de miel, şubă de oaie, pantaloni de stofă groasă şi încălţat cu cizme îmblănite mă suiam în sanie. Bondi pornea ca din puşcă şi eu îl conduceam doar din pumnul închis cu nădejde pe hăţuri. Nu făceam mai mult de 10 minute până la fermă (v-am zis că era de rasă trăpaş) şi-l dădeam în primire îngrijitorului pentru a a-l adăposti. Eu mergeam direct la grajduri să fac controlul de dimineaţă al efectivului de animale. Primul lucru constatat: apa era îngheţată tun în toate adăpătorile şi bazinele de rupere. Urgent lămpi de benzină la oameni şi la dezgheţat ţevile pentru a se adăpa animalele. Alţi oameni puneau caii la căruţe şi mergeau în baza furajeră pentru a aduce fân la animale. Mulgătorii se plângeau că a scăzut la jumătate producţia de lapte! Ce ar fi vrut, să se dubleze la – 3 grade cât era temperatura în adăpost? Urma să predau laptele la maşina ICIL-ului da’ cum să vină maşina? Am hotărât să facem brânză tot laptele care consta în cca 800 litri aşa înjumătăţit cum era. Cel mai mare cazan ce se afla în fermă avea 200 litri, aşa că am pus 4 îngrijitoare să facă brânză toată ziua în 4-5 reprize. Afară erau -28 de grade şi am umplut magazia cu brânză până a venit maşină de la ICIL să o ia abia după vreo 2 săptămâni când a putut răzbate până la fermă.Erau nişte roţi mari de caş cât roata carului! Şi eu zi de zi veneam la 5 dimineaţa în fermă şi plecam seara la 6-7 acasă. În cursul zilei, după ce mă asiguram că vacile sunt furajate şi adăpate corespunzător plecam şi la stâna de oi, aflată la circa 10 km peste deal, pe locul unui fost conac boieresc confiscat de comunişti. Acolo erau cazate 3400 de oi fătătoare şi cum o politică tâmpită de a face 3 miei în 2 ani de fiecare oaie, în ianuarie aveam vârf de fătări. Fătau bietele oi afară deoarece maternitatea nu făcea faţă fiind de 400 capete şi ciobanii asistau oile afară, luau mieii şi-i duceau în adăpost. Doamne, ce muncă de ocnaş era! Fiind aşa frig, ciobanii luau mieii fără a fi linşi de mama lor şi odată duşi în adăpost, chiar dacă însoţiţi de mamă, uneori acestea nu-i mai recunoşteau ca fiind copii lor. Alt chin, altă distracţie: muls oaia şi dat cu biberonul lapte la miel! Şi pe deasupra, adu-le fân, paie, dă-le gozuri, du-le la bazinele cu apă care erau bocnă, etc. etc.Cum v-am zis, zăpada era de peste 2 metri, gerul era crunt dar noi mereu eram în mijlocul animalelor cu îngrijitorii! Şi nu ne văitam. Că şi dacă am fi vrut, cui să-i spui?  

Mă uit afară pe fereastră, nu mai ninge, va fi un pui de ger (au anunţat pe toate canalele tv. că va fi-15 până la -18 grade). Ei şi? Am mai trecut noi prin altele şi mai şi! 

Fotografiile sunt din iarna trecută, Bondi nu mai e demult…

Geanta cu bani din 21 decembrie 1989

Au trecut anii şi parcă totul a fost ieri. Eram un ingineraş tânăr cu ceva experienţă totuşi în creşterea animalelor, lucram într-o fermă măricică a unui CAP bogat, soţia îmi era colegă în cadrul aceleiaşi unităţi, fetele mergeau la grădiniţa-creşă a Avicolei Crevedia unde erau educate bine, deja aveam hobby pescuitul fiindcă în zonă se aflau o sumedenie de lacuri, iazuri şi heleştee, în Buftea-orăşel aflat la doar 5 kilometri- se găsea de toate la liber (pâine, carne, zahăr, ulei, etc.) şi totuşi eram trist uneori. Atunci când seara în jurul orei 19 ne puneam la masă pentru cină, se oprea curentul electric şi luam lanterna de pe frigider ca să avem lumină (aveam o lanternă nemţească, pătrată şi care lumina ca un far, dar avusesem şi felinar pe când lucram în Bacău). Ori când ascultam muzică la radio-posturi străine- şi la Radio Bucureşti România auzeam doar de măreţele realizări ale tovarăşului. Sau când mergeam la CUASC Tărtăşeşti, ulterior la Bilciureşti, după o frecare a ridichei de către doamna Popescu, şefa zonei, eram obligaţi să raportăm indicatori şi termene absolut fanteziste, aberante. Eram foarte supărat când la televizorul alb-negru mă uitam doar miercurea la Telecinematecă, sâmbăta la Teleenciclopedie şi duminica la Album Duminical. Eram foarte supărat, uneori revoltat când în seara de revelion tovarăşii din conducerea superioară ne obligau să stăm în fermă pentru că vine Dincă în control (abia la orele 22-23 ne duceam acasă, bineînţeles că nu venea nici dracu’, făceam o baie şi fuga la televizor pentru programul de revelion! Tocmai fusese Nea’ Mărin cu al lui Sucă, la miezul nopţii iminente apărea  cească şi vorbea inepţii un sfert de ceas).Şi mai eram trist când trebuia să dau smântână, caş ori un pachet cu carne pentru a avea pe masă portocale, ness şi Riccadonna dar mai ales Pepsi la sticlă! Şi mai sunt multe lucruri pentru care eram trist uneori. Dar eram tânăr, uitam repede şi credeam că aşa-i constituită lumea: comunismul era totuşi apanajul unei jumătăţi de glob iar la cursurile de informare din armată am fost îndoctrinat că regimul capitalist este unul foarte rău, imperialismul vestic fiind atroce. Ceva, ceva mă mai punea pe gânduri (bunicii  mai povesteau cum au aşteptat ei americanii, cum era pe vremea regelui, cum a fost cu colectiva, cu chiaburii, etc) dar v-am spus, eram tânăr şi nu-mi prea păsa atâta timp cât socoteam că dacă am o carte şi pot să o citesc, restul vine de la sine.

In a doua decadă a lunii decembrie 1989 au început zvonurile: că Timişoara fierbe, oamenii ies pe străzi şi strigă pentru libertate, căderea dictatorului şi multe altele care făcea pielea de găină. Ascultam cu inima-n gât Radio Europa Liberă şi Vocea Americii dar tot cu teamă şi cu grija de a vorbi prea mult cu oamenii despre asta. Ce dracu, incoştient nu eram ca să risc bunăstarea familiei pentru nişte zvonuri! Totul a culminat cu ziua în care am fost la Târgovişte cu nea’ Ion casierul şi cu nea’ Nicu preşedintele CAP-ului să ridicăm de la bancă salariile oamenilor. Eram cu Dacia roşie a preşedintelui. În faţa băncii era o mulţime de miliţieni şi în aer plutea ceva nedefinit, alături de ceaţa uşoară.La bancă am avut dificultăţi cu ridicarea banilor deoarece paza nu ne lăsa să ieşim pe uşă cu banii dacă nu aveam ladă metalică încastrată-n podeaua maşinii.Mai păţisem asta alte dăţi dar cu puţină „unsoare“ unde trebuia, ridicam banii. Dar acum nu se mai putea în ruptu’ capului! Stăteam toţi în uşa băncii şi ne ciorovăiam, ne rugam, iar insistam cu unsoarea, nimic. La un moment dat, cum fumam eu în faţa băncii, pe treptele scării, la uşă, am auzit un zgomot puternic de poartă metalică trântită de perete şi cineva a strigat din toţi rărunchii: Ceauşescu a fugit! A căzut dictatorul! Uraaa! Am rămas toţi năuciţi! O linişte nefirească a cuprins piaţeta din faţa băncii de unde dispăruseră ca printr-o minune toţi miliţienii! Mi-am revenit repede şi i-am zis lui nea’ Nicu şi lui nea’ Ion: Bă, hai să luăm banii mai repede şi s-o întindem, că dacă ne prinde învălmăşeala în oraş, nu mai ajungem acasă! Am luat geanta cu bani fără să mai zică nimeni nimic, ne-am urcat în maşină şi hai spre casă! Pe străzi deja începuseră oamenii să iasă cu degetele răşchirate în forma literei „V“ şi să se agite frenetic. „Suntem liberi! Ceauşescu a căzut! România-i liberă!“ Unii purtau steagul României cu o gaură mare în centru (oare unde le-or fi avut?). Am ieşit din oraş şi pe drumul spre Crevedia, prin toate satele oamenii erau pe la porţi cu aceleaşi degete răscrăcărate- Victorie, am învins! La Bilciureşti unde se afla noul sediu al CUASC-ului am oprit să vedem şi noi ce şi cum. În faţa unui televizor alb-negru aşezat pe un suport la înălţime stăteau mai mulţi salariaţi ai instituţiei amintite. Doamna Popescu se uita fix, cu lacrimile înnodate-n barbă. Pe ecran am văzut un grup numeros, din care nu cunoşteam decât un prezentator TV, care-şi dădeau coate care mai de care să vorbească. Din când în când se transmiteau imagini cu elicopterul prezidenţial ce decola de pe un acoperiş şi dispărea după clădire ca şi cum ar fi stat să se prăbuşească. Singură geanta cu bani stătea uitată-n maşină, fără teamă de a fi furată de cineva. Şi a stat acolo până către seară când am pornit spre casă. Când ne-am urcat în maşină nici nu ne-am uitat la ea.Cui îi mai ardea de bani în acele momente?

Examen 1

Am „studiat“ matematica 15 ani şi tot „botă“ sunt! Cel mai mult mi-a plăcut în clasele primare, aritmetica rămânându-mi în căpăţână pentru totdeauna în urma liniilor trase la palmă de doamna Tanţa. Clasele 5-8 le-am făcut cu domnu’ Cismaru, un fost pilot în al ll-lea război mondial care ne povestea extraordinarele lui aventuri şi ne punea note la matematică funcţie de frecvenţa la ore, în liceu domnişoarei Halmaghe îi plăceau mult ciupercile şi nucile iar eu eram expert în culesul acestora şi în facultate am fost îndrăgostit de doamna profesoară până peste cap! Aşadar, cred că aţi înţeles de ce n-am luat doctoratul în matematică! 

Când am ales să devin crescător de animale, pe lânga faptul că-mi plăceau foarte mult a mai contat şi ideea că nu prea-mi plăcuse la şcoală matematica, fizica, chimia şi alte parascovenii ce nu aveau legătură cu ceea ce credeam eu că-i important: să fii cowboy, să trăieşti în aer liber şi să vorbeşti cu animalele! Chiar dacă tata era petrolist şi mama ar fi vrut să mă fac popă (hai, mamă, du-te la seminar, voce ai, barbă o să-ţi crească, ceva carte ştii-ba chiar joc cărţi, beau vin şi-mi plac fetele precum popa Victor gândeam) eu am prins drag de animale de la tataie Guţă! El ştia şi cu şerpii să vorbească, chemându-i când îi vedea şi ei veneau sâsâind, urcându-se pe vărguţa ce-o avea în mână! Aşadar, după patru ani de liceu agricol ajung student la Iaşi la facultatea de zootehnie a Institutului Agronomic „Ion Ionescu de la Brad“. Ştiam bine şi foarte bine materiile care aveau legături cu ceea ce doream eu să ajung, adică visam anatomia comparată, biologia, cultura plantelor de nutreţ, reproducţia animalelor domestice. Dar ce te faci că pe lângă acestea mai erau în primii doi ani de studii şi matematică, biochimie, economie politică, filozofie, limba rusă…materii care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce-mi alesesem să devin în viaţă, la care trebuiau susţinute examene, nu glumă şi unde eu eram tufă! Am să vă spun cum am luat eu examenele la matematică, biochimie şi limba rusă! Începem cu flebeţea mea, matematica.

Aşadar facem matematică cu doamna Cynthia Marcu, o frumuseţe de femeie în jur la 40 de ani, cochetă, elegantă,un corp de balerină şi foarte inteligentă. Ţinea la poantele bune, finuţe şi cu haz pe care mai reuşeam câteodată să le fac împreună cu bunul meu prieten George, colegul meu de bancă la cursurile dumneaei.În cursul semestrului l chiar eram văzuţi bine pentru „prostiile“ ce le debitam. Înainte de vacanţa de iarnă, sesiune de examene cu matematica inclusă. Luasem nouă la anatomie, zece la furaje, urma matematica. Cu o seară înainte de examen colegii mei toceau pe rupte pe când eu desfăceam cu o riglă filele lipite ale manualului nou-nouţ gata-gata să nu mă prezint la examen, da’ mi-am zis că ori picat ori neprezentat tot vin la vară, aşa că am hotărât să mă duc. A doua zi pe holul facultăţii, toţi colegii de grupă cu emoţii şi transfiguraţi mai citeau din caiete ori cărţi, numai eu mă plimbam, glumeam, fluieram de parcă nici nu urma să intru la examen. Îmi vine rândul şi intru în sala de examinare hotărât, sobru şi puţin timorat pentru efect! ziceam io în sinea mea. Trag biletul şi mă aşez în bancă după ce mi-am scos haina de la costum şi suflecând mânecile. Eram în sală cinci studenţi: unu prezenta subiectele şi patru se pregăteau pentru când le venea rândul. În banca din faţa mea colega Olguţa terminase subiectele de rezolvat, ea fiind bună la matematică. Îi arăt, după o mică avertizare, subiectele mele, ea trage cu ochiul şi-mi scrie pe o foaie răspunsul la subiectul unu: matricea unitate! Aha, deci un subiect l-am rezolvat. Scriu egal şi desenez zerourile alea cu diagonală de 1. La subiectul doi, rezolvarea fiind mai elaborată, fata nu mi-a mai răspuns la insistenţele mele. Am început atunci să mă foiesc, să transpir, să rod stiloul, iar foială, iar stergere pe frunte. iar… Doamna Cynthia mă vede agitat , n-are de lucru şi zice:

-Măi Ilina, tu ori eşti îndrăgostit ori abia aştepţi să pleci în vacanţă să tai porcu’ şi să te distrezi de sărbători!   Mie atât mi-a trebuit: să mă-ntrebe de vorbă! Aveam mingea la fileu şi trebuia să nu ratez ocazia de a puncta. Fie ce-o fi! mi-am zis ridicându-mă.

-Doamnă profesoară, zic eu cu mult curaj, şi una şi alta, da’ predomină prima variantă!

-Nu zău, ha,ha, dacă-mi spui sincer de cine eşti îndrăgostit, uite, colegii tăi sunt martori, îţi dau cinci fără să te mai ascult! De acord? mai spuse stingând chibritul cu care-şi aprinsese un kent lung şi eliberând un fum albăstrui, lung, subţirel.

-Stimată doamnă, mie matematica şi-n general ştiinţele exacte nu mi-au plăcut şi nu-mi plac, dar dumneavoastră sunteţi singura persoană de care m-am îndrăgostit în această facultate! zic dintr-o suflare, roşind ca o fată mare, simţind cum îmi ardeau obrajii.

-Ha, ha, stai jos şi scrie, nu spui adevărul şi te-ascult! I-auzi figura de ce e-n stare!

-Aş scrie eu, da’ nu ştiu ce! îngaim eu aşezându-mă în bancă. Când îmi vine rândul, mă duc la ea, vede primul subiect rezolvat, îl bifează, întoarce foaia, nimic. Mă trimite la tablă, ea zicea şi io scriam. Am umplut tabla dublă cu nişte caractere pe care abia le ştiam a scrie. La un moment dat aveam o ecuaţie de gradul doi în rezolvare de care habar n-aveam. Îmi veneau în minte doar întâmplări din războiul cu nemţii sau extazul de pe chipul domnişoarei când spărgea nuci toamna…

-Vai de mine, da’ tu chiar eşti tufă de Veneţia! Poftim carnetul! La revedere! spuse doamna Marcu. Cynthia Marcu! Adoram eu numele ăsta dar când mi-a zis la revedere am ştiut că voi veni în vară la restanţă.

In drum spre uşă deschid carnetul de student şi acolo am văzut caligrafiat în cel mai frumos stil pe care-l văzusem în viaţa mea: Matematică-6 (şase)! 

-La mulţi ani doamnă, sărbători fericite, n-o să vă uit niciodată! am strigat ieşind pe uşă, lăsând haina în cuier şi plecând fericit în cămaşă cu cravată direct la „Vânătoru“! Am tras un chef de pomină, colegii mei chefuind şi ei pentru că nu picase nimeni.

Am fost în multe excursii de studii cu doamna de matematică, fiind întotdeauna însoţită de soţ, amândoi fiind petrecăreţi şi volubili. La banchetul de final am dansat câteva tangouri şi un vals cu doamna Cynthia şi la despărţire am lăcrimat de-adevăratelea! Te iubesc, Cynthia! 

 

Despre celelalte examene, cu altă ocazie!

Ploaie de septembrie în Delta Dunării

M-am obişnuit ca în peregrinările mele în Delta Dunării să am parte de timp frumos, de toamnă caldă şi arămie. Văzând cum este vremea afară mi-am adus aminte de o toamnă mai altfel în Delta Dunării.

Am plecat conform planului stabilit încă din vară,la sfârşit de septembrie pentru două săptămâni de relaxare, uitare de tot, toţi şi de toate, cu marea captură-n minte, şase prieteni de-acum tovarăşi în ale pescuitului cu multe sezoane-n spate de pescuit împreună. Destinaţia: Marele M al Dunării Vechi pe a doua buclă, undeva la confluenţa acesteia şi Canalul Madgearu. Consultasem solunarul care promitea capturi extraordinare, aranjasem din timp cu un localnic din Crişan să ne ia cu un barcaz din Tulcea şi să ne ducă la locul ales, pregătisem expediţia în cele mai mici amănunte, doar vremea nu o controlasem. Se anunţa timp ploios şi rece taman în perioada ce ne-o alesesem pentru marea evadare! Hai mă, că n-o fi dracu’ atât de negru! O ploua o zi, două, hai trei dar o să fie şi frumos, nu? ne spuneam la telefoane până să plecăm, cu câteva zile înainte. A venit mult aşteptata zi, am ajuns la Tulcea într-o dimineaţă splendidă, cu un răsărit cum numai în Delta Dunării poţi întâlni, am transbordat bagajele-Doamne, s-a umplut barcazul numai cu bagajele, unde ne-om mai sui şi noi?- am plătit parcarea maşinilor pentru 12 zile şi vânt în pupa!

Veselia, emoţiile revederii, glumele, plaja pe puntea superioară a vaporaşului sub un soare călduţ au făcut să nici nu ştim când a trecut timpul, am ajuns dincolo de Crişan şi am cârmito pe braţul Dunării Vechi urcând spre locul stabilit! Dă Doamne să nu fie ocupat! Nu, nu era ocupat. Am tras la mal şi după circa o oră de descărcat sacii cu boabe de porumb pe post de nadă, genţi, gentuţe, truse, cutii, cutiuţe, husele cu uneltle atât de dragi, găleţi, găletuşe, toporaş şi lopăţică, corturi, lăzi frigorifice, saci cu pâine, mălai şi conserve, bidoane cu licori diferite-ţuică, vin alb, vin roşu- baxuri cu bere, apă minerală, Doamne! unde-or fi încăput atâtea? am luat în primire locul ce avea să ne fie tabăra de bază în următoarele două săptămâni. Prima operaţiune: cinstirea locului cu câte o gură de palincă adusă de un prieten care o primise la rându-i de la un alt prieten maramureşean! Următoarea: alegerea locului pentru amplasarea cortului, a vetrei focului pe o vatră veche a altor focuri trecute, asigurarea proviziilor alimentare împotriva sacalilor şi a soarecilor de stuf, ridicarea corturilor, cinstirea acestora cu încă un rând de palincă pentru a ne adăposti cumsecade de intemperii, alegerea locurilor „bune“ pentru pescuit, stropirea şi a acestora cu încă o gură de tărie pentru a fi siguri de „fir întins“, instalarea undiţelor, lansetelor şi a uneltelor ajutătoare pentru scoaterea monştrilor, botezul acestora cu palincă, adunat ceva lemne şi lemnişoare pentru focul de diseară, alte treburi gospodăreşti printre care amenajarea locului unde şi împăratul merge singur cât şi a locului unde o să punem gunoaiele ce vor fi luate la plecare şi apoi, strânşi toţi în faţa corturilor pentru o poză de grup şi botezul final al taberei constituite tot cu palincă! Luaţi cu treburile, cu palinca şi alte cele nu am remarcat decât la terminarea acestora că se înnorase binişor spre vest. Lasă mă, o să plouă-n Bărăgan, la noi nu vine! a zis Virgil mai aruncând un lemn pe foc. Şi nu a venit atunci. A venit pe la două noaptea, mai întâi cu un vânticel slab, apoi cu un vânt mai tăricel care a crescut în vânt puternic, în rafale, care s-a transformat în furtună. Cortul meu rezista eroic cu ancorele întinse bine şi fixate-n pământ cu cuiele lungi ce le făcusem special pentru astfel de timp, aşezat fiind de mine pe un dâmbuleţ ce-l ochisem încă de la debarcare şi pe care-l înconjurasem roată cu-n şănţuleţ de-o palmă pentru a conduce apa către exterior. Răpaiala ploii pe dublura cortului îmi creea o stare plăcută, şuieratul vântului mă făcea să-mi trag fermoarul sacului de dormit până sub bărbie şi să visez ca atunci când dormeam în podul cu fân acasă şi ploaia bătea darabana pe acoperişul grajdului în care se odihneau peste noapte calul, vaca şi viţelul ei.

Dimineaţa ploaia s-a mai domolit pentru ca mai târziu să se oprească. Am ieşit din corturi gălăgioşi, povestindu-ne impresiile de peste noapte. Am aprins focul, am făcut cafeaua şi după ce-am mâncat câte-o conservă fiecare, hai la locul mult visat, unde am întins uneltele de pescuit după ce am nădit locurile, fiecare după pricepere şi posibilităţi. Soarele nu a ieşit cerul fiind înnorat, dar plăcut totuşi. La prânz, tocmai când mă pregăteam să fac focul pentru primul borş, colegii mei prinzând câţiva caraşi, roşioare, bibani, ba chiar Sorin a prins un ciortan de vreo două kile şi eu doar un lin frumos, a început să plouă! Lasă mă, că am pelerină, borş tot fac eu chiar de-ar fi să vină uraganu’! În malul abrupt am săpat o firidă adâncă căreia i-am spart bolta exact cât să cuprindă fundul tuciului de 30 litri din dotare, am făcut foc în soba astfel improvizată şi-ntr-o jumătate de oră deja fierbea apa în care pusesem legumele tocate mărunt, un cartof tăiat în patru şi o ceapă asemenea! Apa pentru borş am adus-o mai de pe canal, după o cercetare a acestuia unde am gasit un izvor lângă o salcie, scufundând un bidon de 10 litri special conceput pentru asta:  lestat cu o greutate ( o piatră luată din Crişan când am coborât să luăm pâine) şi cu dopul pus legat la rându-i cu o sforicică, după ce se scufunda datorită lestului trăgeam dopul, bidonul se umplea şi-l trăgeam cu sfoara mai groasă afară! Cât au fiert legumele am ciocnit câte-un păhărel cu ţuică, am mai vorbit, am mai aşezat din lucruri să le ferim de ploaia care de-acum era mocănească, burniţoasă.Am terminat borşul adăugând peştele curăţat făcut bucăţi şi apoi dres cu ciuşcă şi puţin oţet, am pus în castroane şi fiecare am intrat în cortul lui bucurându-ne de gustul inconfundabil al primului borş al deltei din acel an, aromat cu leuştean verde, tocat fin! De ce nu oi fi luat eu cortul ăla mare, unde aveam loc toţi şi nu ne-ar mai fi deranjat sâcâitoarea ploaie? În nădejdea că ploaia se va opri până a doua zi am desfăcut primul bidon cu vin alb adus din podgoriile Dobrogei şi când s-a lăsat înserarea ne-am retras fiecare-n cortul lui cu speranţa că mâine va fi soare. Care soare…

Ca să nu vă ţin în suspans, aflaţi dragii mei că am rezistat cu stoicism doar opt zile, timp în care a plouat mai mereu: dacă nu ploua ziua musai ploua noaptea, când nu ploua noaptea, ziua era mohorâtă cu cel puţin două reprize de ploaie. Eram uzi mai mereu, pelerinele nu mai erau date jos din spinare decât când intram în corturi, pâinea se umezise, atmosfera mohorâtă era încălzită de noi cu ajutorul licorilor albe şi roşii şi culmea! mânca peştele-ntr-o veselie! Zilnic prindeam câte patru-cinci crapi, nu mari dar trecuţi de 2-3 kilograme, carasul îl selectam oprindu-l doar pe cel ce tindea spre kil, roşioarele şi babuştile le puneam în juvelnice doar pe cele cât capacul tuciului de borş, ba chiar şi un somotei de câteva kile am luat cu lipitori făcute bucheţel pe cârlig. O desfătare de pescuit care cu focul drilurilor şi frecvenţa trăsăturilor ne facea să uităm că ploaia curgea neoprită din cerul plumburiu. În cea de-a noua zi am hotărât să chemăm pe cel cu barcazul să ne ducă la Tulcea, mai ales că rezervele bahice se cam epuizaseră, rămânându-ne doar cât să cinstim pe căpitanul vasului ce ne va readuce în lumea civilizată, caldă şi curată pe care o lăsasem în urmă cu o săptămână şi ceva. Şi am jurat că indiferent de anotimp şi de prognoza meteo să luăm permanent cortul cel mare: când va ploua ne va fi de folos apărându-ne de şiroaiele căzute din cer, când va fi soare ne va proteja de razele soarelui cu umbra lui generoasă. Am împachetat cu greu, toate fiind ude, am strâns gunoiul în vreo zece saci de plastic ce-l vom lăsa la Crişan lăsând locul curat ca la venirea noastră , am încărcat barcazul venit la ora stabilită şi am purces spre casele noastre cu amintiri de neuitat despre sezonul ploios ce tocmai îl încheiasem, cel mai bun sezon în privinţa pescuitului dar cel mai rău în privinţa vremii!

 

 

Acum mă uit afară la cerul plumburiu, la plopii ce mărginesc strada din faţa casei şi care sunt bătuţi de-un vânt rece, dinspre nord, la cormoranii care trec pe deasupra satului venind dinspre lacurile şi iazurile din sud ducându-se spre lacu’ 1 Cocani unde înnoptează, beau un pahar cu vin de Drăgăşani, alb, parfumat, uşor pietros şi mă gândesc cu drag la toamna în care nu am văzut soarele dar am avut un pescuit de pomină în Delta Dunării!