Nume.

Identitate

– Și, a cui ești tu?
M-a întrebat un țăran
după ce mi-a răspuns,
parcă mirat,
la salut.

Într-un sat, exiști
doar prin strămoși.

Am găsit asta la anna c. ronescu căreia îi mulţumesc pentru o aducere aminte…

Copil fiind, printre primele mele amintiri se numără şi cea de cum trebuia să răspund la întrebarea: al cui eşti tu măi copile? pusă de oameni, la început când mă vedeau căţărat pe bolovanul din mijlocul curţii, apoi de oamenii cu care mă întâlneam în drumurile mele spre gârlă vara la „pescuit“ sau scăldat, ori iarna spre derdeluş, la colindat ori cu pluguşorul şi sorcova, mai apoi de oamenii cu care mă întâlneam când mergeam la adunat de fân, la cules de prune sau cu căruţa la lemne.

-Cum te cheamă băiete, al cui eşti tu?

-Mă cheamă Viorel şi sunt al lui Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu!

-Al cui mă? insistau unii spre amuzament sau mai „tari“ de urechi.

-Al lu’ Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu! raspundeam eu aproape strigând cu mândrie numele părintelui, bunicului şi străbunicului.

Mai mărişor fiind, plecând la şcolit în zări mai îndepărtate, venind în vacanţe cu plete blonde-n vânt, inelate, mă oprea câte o babă:

-Maică, tu nu eşti Viorel, băiatu’ Olgii lu’ Nelu lu’ Guţă a lu’ Titu? întreba ea privindu-mi părul leit ca al maicii mele.

-Ba da mamaie, săru’ mâna!

Şi când spuneam asta, mă gândeam totdeauna la tata, tataie şi străbunicu’ (pe care nu-l cunoscusem). Cărora le purtam recunoştinţă pentru că aveam un nume-n sat. Recunoştinţă ce le port şi astăzi şi le voi purta mereu.

 

 

Anunțuri