Martinel

După un urcuş abrupt, anevoios, ajungem în golul alpin al muntelui Tătaru. În faţa noastră se deschide o căldare mărginită de piscuri semeţe pe al cărei fund şerpuieşte zglobiu pârâul cu acelaşi nume. Pe panta estică se vede clar o stână mică, dărăpănată, cu două ţarcuri dispuse simetric de o parte şi alta a cocioabei. Incinta acestora de culoare neagră-maronie contrastează cu verdele crud al păşunii din apropiere. Puzderie de poteci brăzdează de-a lungul căldarea aproape circulară. Este stâna cu oi sterpe a unui tip ce are oile cu lapte pe Doamnele, undeva spre izvoarele Ialomiţei. Căutăm din ochi un loc bun de amplasat corturile unde vom dormi la noapte, apropierea stânii garantându-ne că nu vom fi atacaţi de urşi. Sau vom fi?

Stau întins în cort pe salteaua de izopren băgat complet în sacul de dormit. Alături am toporaşul meu drag şi cuţitul cumpărat din târg acu’ un an, sprijinite de rucsac, dulce amăgire că sunt în siguranţă dacă le am la îndemână. Mă gândesc la seara petrecută alături de ciobanii care tocmai ce veniseră cu oile sterpe, mioarele şi berbecuţii anului în curs, care îşi duceau grijile zilei hrănindu-se cu mămăligă,cartofi, ceapă şi din când în când cu o ciosvârtă de carne de la câte-un miel care se târâse după turmă cu „şchiopul oii“.  Necăjiţi oameni, să nu aibă ei o bucată de brânză la-ndemână…ciobani fiind! Printre altele i-am întrebat dacă sunt urşi prin zonă, dacă au venit noaptea la oi ori dacă le-a dijmuit avutul patronului. Ne-au zis că s-a mai întâmplat da’ au câini bărbaţi şi să n-avem teamă. Doar sunt şi ei aproape în caz că ar îndrăzni să se apropie vre-o fiară. Nu ştiu de ce în această noapte mă gândesc la ursi, doar am zeci de nopţi dormite în cort de multe ori în locuri mai izolate decât acesta în care mă aflu acum. Poate de la faptul că urcând pieptiş cărarea ce duce spre vârf am văzut urmele lui Moş Martin întipărite pe o limbă de nisip rămasă de la apa ploilor trecute, cine ştie… Şi-mi aduc aminte o întâmplare povestită de tanti Lenuţa, mătuşa mea, fiică de cioban care şi-a petrecut copilăria pe Bătrâna, un munte din apropiere, în mijlocul oilor dar şi al animalelor sălbatice.

Îmi povestise cum că o dată, când era ea mititică, un baci gospodar a adoptat un pui de urs rămas orfan după ce un boier hain care era stăpânul locului, îi ucisese mama. Îl găsise într-o viroagă tânguindu-se, ud şi murdar de noroi încât a crezut iniţial că-i un căţel abandonat de cineva. Când a pus mâna pe el, acesta la prins cu dinţii de mâneca flanelului din lână ce-l purta mereu, fie că era soare ori ploua. L-a dus la stână şi i-a pus în faţă o strachină plină ochi cu lapte pe care Martinel l-a lipăit cât ai clipi de foamea ce îi era după care s-a încolăcit pe un cojocel pus de baci într-un colţ al stânii, nu înainte de a inspecta toate cotloanele sălaşului. Ciobanii, venind seara cu oile de la păscut s-au minunat când l-au văzut iar câinii l-au amuşinat dar nu prea l-au băgat în seamă mai ales că primiseră comanda de la baci să-l lase-n pace. Numai caii folosiţi la căratul samarelor în sus şi-n jos pe munte au sforăit nervoşi când au simţit mirosul de sălbăticiune şi nu s-au liniştit multă vreme în acea seară. După o lună, o lună şi ceva Martinel se făcuse rotunjor, un ghiduş năzdrăvan şi era mai mereu lângă piciorul baciului, mai ceva ca un câine. Atunci baciul hotărî: locul lui e în pădure! Pentru asta, a făcut o trocuţă dintr-o tisă adusă de el mai demult şi care zăcea prin spatele stânii, a luat o căldare cu zer şi o jumătate de mămăligă şi s-a îndreptat spre marginea pădurii aflată undeva la aproape un kilometru de stână. Martinel după el mirosind găleata, încercând să-l oprească din drum pentru a hăpăi bunătatea din ea. Râzând, baciul îl dădea uşor de-o parte şi-i spunea să aibă răbdare că-i va da tainul când vor ajunge-n pădure. Trecură pe lângă tăul cu apâ cristalină din care Martinel lipăi cu sete şi când ajunse în pădure baciul căută din ochi un loc bun să pună covata cioplită în care să-i pună bunătăţile din găleată. Găsi un loc numa’ bun lângă o stâncă mare ce se iţea printre brazi din cetina căzută de-a lungul timpului şi care făcuse un strat gros, moale la călcătură. Puse amestecul de zer şi mămăligă-n trocuţă şi când ursacul termină de mâncat, pe când lingea cu spor marginile cioplite cu migală, îi spuse blând:  De-acuma vei sta numai aici şi eu îţi voi aduce mâncare în fiecare dimineaţă până ce vei învăţa să te arăneşti singur!  Locul fiecărei lighioane este acolo unde a hotărât Domnul Dumnezeul nostru şi noi trebuie să-L ascultăm! Şi a plecat baciul spre stâna care abia se vedea-n depărtare printre brazii semeţi. Credeţi sau nu, ursuleţul, de-acum destul de mare , mai mare chiar decât Corbu câinele şef al turmei, a rămas pe loc privind cu tristeţe după baci, o singură dată avănd un suspin lung, tânguit mai mult. A doua zi baciul i-a dus tainul promis, găsindu-l dormind la rădăcina stâncii răsărite din pământ. A dat să se ridice cu labele pe pieptul lui dar acesta l-a respins cu blândeţe. Nu trebuia să se mai joace cu el dacă dorea să se sălbăticească.  Ursacul a fost hrănit aproape în fiecare zi chiar dacă uneori nu mai era în preajma locului unde fusese lăsat. Câte o dată găsea mâncarea neatinsă, semn că nu fusese pe acolo în ultimele ore, dar şi aşa, baciul îi turna-n covată tainul promis. Aşa au trecut zilele apropiindu-se septembrie, timpul când oile sunt coborâte la vale în satele dintre dealuri unde încă se mai găseşte iarbă de păscut. Au plecat cu toţii, oi, câini, cai şi stăpâni. De undeva dintre brazi doi ochi ca tăciunii focului urmărea întregul alai, presimţind că nu se vor mai vedea. Avea o blană groasă, era dolofan şi doar scutura din capul mare cât baniţa rar, agale. Când nu s-a mai văzut decât iarba gălbuie bătută de vânt iar tălăngile berbecilor nu s-au mai auzit s-a întors şi s-a afundat în pădurea deasă. Ştia că de-acum e singur şi trebuia să-şi găsească adăpost bun şi călduros!

Iarna a trecut aşa cum trec toate iernile, cu zăpadă, cu sărbători, cu viscole şi geruri mari, cu ţuică fiartă şi miei cruzi fătaţi în storiştea saivanului. Doar baciul uneori se gândea la puiul de urs. Oare îşi găsise un loc bun, ferit de ger ? Că de gras, avusese el grijă să pună cât mai mult seu sub blană pentru a avea rezerve să treacă cu bine iarna. Să-şi tot sugă unghiile până-n primăvară când va ieşi din bârlog!

A venit primăvara cea mult dorită, a trecut şi aceasta repede iar la începutul verii ciobanii în frunte cu acelaşi baci gospodar, au urcat oile la munte, la vechea stână. Au reparat ocoalele, acoperişul stânii şi şi-au reluat munca deloc uşoară dar frumoasă de stăpâni ai muntelui. Doar baciul privea uneori cu un dor ascuns înspre poala pădurii: o fi rezistat copchilul lui au ba? şi o lacrimă strivită greu îi răsărea la colţul ochiului.Nu trecură nici două săptămâni de la sosire când într-o dimineaţă baciul nostru auzi lătrături îndârjite spre marginea pădurii şi ciobanii dând gură: Ursu’ băăăă! Arreeaaaa! Huoo! A ieşit repede din stână şi a strigat ciobanilor să cheme cîinii. S-a dus direct spre locul unde hărmălaia era în toi şi l-a văzut: un urs tânăr dar viguros se rotea-n cercuri dese apărându-se cu îndârjire de câini. A strigat şi el la câini şi s-a apropiat mai mult. El era! L-ar fi cunoscut dintr-o mie, chiar dacă acum era aproape cât un boulean şi avea un cap uriaş! S-a dus hotărât la el şi i-a zis: Martinel, ce faci măi băiete? Câinii au plecat mârâind spre ciobanii aflaţi mai în urmă pe malul micului lac cu apă limpede iar baciul nostru a pus o mână pe capul lui. Iar el s-a ridicat pe labele din spate, cu cele din faţă cuprinzându-i capul pe după umeri. Acelaşi tânguit discret i-a fost salutul de bucurie că s-au revăzut. Baciul nostru la îndepărtat binişor şi din acea zi a reînceput dusul zilnic al tainului la vechiul loc din marginea pădurii. Uneori nu venea cu zilele, alteori îl vedeau şi de două-trei ori pe zi la marginea pădurii. Până şi câinii se obişnuiseră cu prezenţa lui, nemaibăgându-l în seamă decât rareori. Şi aşa a trecut vara, oile au fost coborâte iar la iernat, Martinel rămânând singur în vârf de munte. A trecut şi iarna viforoasă, s-a dus şi primăvara cea capricioasă şi la începutul verii iar au urcat ciobanii tarhatul la munte. Şi l-au găsit din nou pe Martinel sănătos, voinic şi cu blana de culoarea ghindei… Aşa au trecut mai multe anotimpuri, ciobanii urcând şi coborând oile la soroc, cu verile având alături un urs care le era drag tuturor. Se mândreau cu asta: cine mai avea ca ei un urs paznic la oi? că uitai să vă spun: de când era Martinel prin preajma stânii nici un  urs sau altă dihanie nu mai îndrăznise să dijmuiască averea baciului.

În vara de care am să vă vorbesc în continuare baciul nu a mai urcat cu oile la stâna din munte. Un junghi căpătat între spete în iarna ce abia trecuse nu-i da pace şi s-a dus la doctorul din oraş. Acesta i-a spus că ar avea pneumonie şi trebuie să stea pe lângă casă, să se doftoricească, nicidecum să mai urce pe munte dacă vrea să nu se ducă la strămoşi. Aşa că baciul nostru a instruit cât mai bine ciobanii ce şi cum să facă până la venirea lui, zicându-le în mod special să aibă grijă de Martinel, să-i ducă porţia zilnică de zer cu mămăligă! A umblat pe la doctori, s-a oblojit cum a ştiut el mai bine şi în toiul verii a putut urca muntele chiar dacă era un pic mai slăbit faţă de alţi ani. Odată ajuns la stână a întâlnit feţe de ciobani triste, ce se purtau cu fereală la vederea lui. Ce să se fi întâmplat? Cu greu, după multe şi iscusite întrebări a aflat: Martinel, ursul lui iubit îi mursecase o mânză de trei ani, mândria lui şi a stânii! Cum se întâmplase asta? Păi, nici un cioban nu a îndrăznit să ducă mâncare namilei din pădure. Ba după o săptămână de când urcaseră în munte unul mai arţăgos chiar pusese câinii să-l atace, izgonind-ul din poala pădurii. Trei zile nu l-au mai văzut dar în ziua a patra au văzut că nu mai e mânza murgă. Nu simţiseră niciunul nimic, câinii nu lătraseră, caii nu fornăiseră, nimic doar că nu mai era iepşoara! Au căutat-o cu toţii şi i-au descoperit leşul într-o viroagă acoperită bine cu crengi, pietre şi cioate de brad. Acu’ că a venit el, baciul, pot răsufla mai uşuraţi!

A doua zi baciul s-a ridicat din pat dis de dimineaţă şi a pus ciobanii să închidă toţi câinii în stână cu ordin precis să nu le dea drumul până n-or auzi foc de armă. Şi-a luat puşcociul ce-l avea din vremea războiului, o armă cu cocoş ce se încărca ajutat fiind de o vergea şi cremene la percutor. După ce trăgeai un foc cu ea trebuia reîncărcată cu vergeaua, pus praf negru de puşcă, glonţ… A trecut pe lângă tăul cu apă rece pe malul căruia îşi iţise capul câteva frunze de piciorul cocoşului şi coada mânzului. A intrat în pădure şi s-a dus la viroaga unde-i spuseseră ciobanii că ar fi ascuns ursul trupul iepei lui dragi. Când l-a descoperit şi-a căutat un loc mai ferit dar cu vedere bună spre ţintă şi la o distanţă rezonabilă. A aşteptat vreme de două poate trei ceasuri şi iată-l pe Martinel venind pe vâlcea în sus. Vântul adia încetişor dinspre el spre locul unde era baciul şi nu a simţit nimic în nări. A înlăturat cioatele, pietrele şi crengile cu care acoperise prada şi a început să mănânce din burdihanul acesteia. Baciul nostru a aşteptat răbdător privind cu atenţie dar şi cu tristeţe ce se întâmpla. Când i-a venit bine, Martinel fiind cu capul înfipt pe jumătate în burta iepei, a ridicat arma la ochi, a ţintit drept în frunte şi a tras! A văzut doar cum glonţul i-a ras un zmoc de păr dintre urechile mici şi rotunde. Martinel s-a uitat fix în ochii baciului, s-a ridicat în două labe şi a răcnit furios, tare, grozav de tare! Baciul îngrozit a aruncat puşca şi a luat-o la fugă înspre stână! Ca prin vis a auzit strigătele ciobanilor care asmuţeau câinii eliberaţi spre pădure alergând înarmaţi cu topoare, furci şi bâte noduroase. Doar o dată s-a uitat în urmă şi a văzut o matahală care fugea după el cu o viteză ce nu credea să aibă o aşa namilă de animal. Ajuns în dreptul micului lac o cârmi spre malul stâng al acestuia şi Martinel era cât pe ce să-l ajungă dar fu încolţit de cei opt câini şi trei căţei chiar pe marginea apei. S-a oprit din goană cu câinii roată-nprejurul lui, mormăind furios. Dădea cu brâncile-n câini care se fereau iute, se repezea în câte unul mai curajos, iar mormăia şi iar lovea. La un moment dat chiar a intrat în apa rece a tăului apărându-se de câinii de pe mal care nu îndrăzneau să intre după el. Au ajuns şi ciobanii în apropiere şi aruncând în el cu pietre, strigând şi asmuţind câinii l-au făcut să se întoarcă în pădure cu apa curgând şiroaie din blana bogată. S-a dus însoţit de câini departe, adânc în mijlocul pădurii. Baciul nostru nu s-a oprit din fugă decât în uşa stânii când a strigat: Mai vine, băăăă? şi a căzut lat, cu mâinile-n laturi precum o cruce pe patul acoperit cu un cojoc gros, miţos. Nu a mai vorbit apoi cam şase luni! Unii zic că ar fi şi albit în acea zi dar alţii spun că era înspicat deja din noaptea de dinainte când nu închisese un ochi tot gândind ce să facă. Pe Martinel nu l-a mai văzut nimeni în apropierea stânii nici în acel an şi nici în alţi ani!

Mă trezesc buimac în strigăte de ciobani şi lătrat de câini. Hait! zic punând mâna pe toporişcă şi ieşind din cort. Soarele era deja sus pe cer şi ciobanii dăduseră drumul la oi spre păşunile bogate ale Tătarului însoţiţi de câinii bucuroşi că trecuseră o noapte fără nici un eveniment mai acătării. Doar la mine-n cort se desfăşurase oarece activitate din vremi demult apuse, dar ce ştiau ei…

 

Poză luată de pe net.

Anunțuri

De iarnă

În sfârşit ninge! Ninge ca-n poveşti, mai viscoleşte, mai stă, iar ninge. Ca să fiu în ton cu vremea de afară, rememorez iarna anilor ’84-’85 când chiar am petrecut o iarnă grea. Dar care a trecut, aşa cum o să treacă şi asta. 

Eram la Filipeni, o comună mărişoară din judeţul Bacău. Aveam o fermă destul de mare de condus pentru a asigura produsele alimentare necesare oamenilor. În aceea iarnă zăpada a căzut devreme, la sfârşitul lunii noiembrie şi a ţinut până hăăăt! la sfârşitul lunii aprilie. Şi a fost cu abundenţă de ninsori zăpada având peste doi metri pe câmp. În zonele viscolite depăşea 5-6 metri. Dar cel mai tare a fost gerul care a ţinut lunile ianuarie, februarie şi juma’ din martie. Când erau temperaturi de -25 grade era ceva plăcut, în majoritatea nopţilor se înregistra -28 până la -32 grade celsius. Eu mă împărţeam între casă şi serviciu ajutat de Bondi, un trăpaş adus de la hipodromul Ploieşti căruia îi făcusem o sanie precum aveau boierii pe vremuri, adică era din lemn, uşoară şi prevăzută cu o cutie mare din PAL cu loc pentru vizitiu şi canapea îmblănită pentru pasageri. Care pasageri eram eu şi soţia mea.Dimineaţa la ora 4,30 Bondi se afla la poartă gata înhămat de către paznicul de noapte şi mă aştepta fornăind şi frământând zăpada, nerăbdător să plecăm la drum spre ferma ce se afla la circa 6 km de casă. Îmbrăcat corespunzător cu căciulă de miel, şubă de oaie, pantaloni de stofă groasă şi încălţat cu cizme îmblănite mă suiam în sanie. Bondi pornea ca din puşcă şi eu îl conduceam doar din pumnul închis cu nădejde pe hăţuri. Nu făceam mai mult de 10 minute până la fermă (v-am zis că era de rasă trăpaş) şi-l dădeam în primire îngrijitorului pentru a a-l adăposti. Eu mergeam direct la grajduri să fac controlul de dimineaţă al efectivului de animale. Primul lucru constatat: apa era îngheţată tun în toate adăpătorile şi bazinele de rupere. Urgent lămpi de benzină la oameni şi la dezgheţat ţevile pentru a se adăpa animalele. Alţi oameni puneau caii la căruţe şi mergeau în baza furajeră pentru a aduce fân la animale. Mulgătorii se plângeau că a scăzut la jumătate producţia de lapte! Ce ar fi vrut, să se dubleze la – 3 grade cât era temperatura în adăpost? Urma să predau laptele la maşina ICIL-ului da’ cum să vină maşina? Am hotărât să facem brânză tot laptele care consta în cca 800 litri aşa înjumătăţit cum era. Cel mai mare cazan ce se afla în fermă avea 200 litri, aşa că am pus 4 îngrijitoare să facă brânză toată ziua în 4-5 reprize. Afară erau -28 de grade şi am umplut magazia cu brânză până a venit maşină de la ICIL să o ia abia după vreo 2 săptămâni când a putut răzbate până la fermă.Erau nişte roţi mari de caş cât roata carului! Şi eu zi de zi veneam la 5 dimineaţa în fermă şi plecam seara la 6-7 acasă. În cursul zilei, după ce mă asiguram că vacile sunt furajate şi adăpate corespunzător plecam şi la stâna de oi, aflată la circa 10 km peste deal, pe locul unui fost conac boieresc confiscat de comunişti. Acolo erau cazate 3400 de oi fătătoare şi cum o politică tâmpită de a face 3 miei în 2 ani de fiecare oaie, în ianuarie aveam vârf de fătări. Fătau bietele oi afară deoarece maternitatea nu făcea faţă fiind de 400 capete şi ciobanii asistau oile afară, luau mieii şi-i duceau în adăpost. Doamne, ce muncă de ocnaş era! Fiind aşa frig, ciobanii luau mieii fără a fi linşi de mama lor şi odată duşi în adăpost, chiar dacă însoţiţi de mamă, uneori acestea nu-i mai recunoşteau ca fiind copii lor. Alt chin, altă distracţie: muls oaia şi dat cu biberonul lapte la miel! Şi pe deasupra, adu-le fân, paie, dă-le gozuri, du-le la bazinele cu apă care erau bocnă, etc. etc.Cum v-am zis, zăpada era de peste 2 metri, gerul era crunt dar noi mereu eram în mijlocul animalelor cu îngrijitorii! Şi nu ne văitam. Că şi dacă am fi vrut, cui să-i spui?  

Mă uit afară pe fereastră, nu mai ninge, va fi un pui de ger (au anunţat pe toate canalele tv. că va fi-15 până la -18 grade). Ei şi? Am mai trecut noi prin altele şi mai şi! 

Fotografiile sunt din iarna trecută, Bondi nu mai e demult…

Când civilizaţia „atacă“!

Am zis că, dacă tot vine toamna, să mă pregătesc pentru iarnă şi cu ceva brânză luată de la mama ei, din inima muntelui, de la ciobani cunoscuţi şi pricepuţi. Că doară nu o să dau copiilor şi nepoţeilor brânză de burduf de la Mega, Kaufland ori Carrefour care se laudă că au produse eco şi bio produse la mama naibii da’ numai la preţ văzându-se „calitatea“ acestora. Aşadar duminică dimineaţa plec cu un bun prieten de drumeţii, (fost coleg de liceu, Bogdan) în Bucegi, la nişte stâne ştiute de noi, cu ciobani cunoscuţi de la care mai luaserăm noi brânză şi-n anii trecuţi. Am luat în rucsac câteva haine groase, ciorapi de schimb, un kil de roşii din grădină, un termos cu cafea fierbinte, cuţitul nelipsit la drumurile făcute-n natură şi multă voie bună. La Ploieşti-Vest am luat de la un magazinaş două pâini mari şi ceva mezeluri feliate. Drumul ,cam aglomerat şi într-un sens şi-n celălalt dar se circula destul de bine. În Sinaia am cotit-o la stânga spre Târgovişte, urcând serpentinele Păduchiosului în spatele unui Maseratti ce avea o garda de numai câţiva centimetri drumul nefiind tocmai fără denivelări. Aproape de Cota 1000 am facut-o la dreapta spre Hotel Peştera, având în faţa noastră Maseratti-ul roşu care a zbughit-o ca din puşcă atunci când a văzut că drumul spre crestele muntelui era neted ca-n palmă. Abia la cabana Dichiu l-am ajuns, noi coborănd în stânga spre Zănoaga, Bolboci, Padina şi Peştera, el urcând drumul spre Piatra Arsă, la dreapta. Drum asfaltat, cu mici porţiuni în lucru, dar nu imposibil de trecut. La barajul de la Bolboci construit pe albia râului Ialomiţa ai două variante, putând merge pe ambele maluri ale lacului, mai indicat fiind malul estic al acestuia deoarece este asfaltat până la Diana, drumul vechi al malului vestic fiind neasfaltat.Noi am mers pe malul stâng pe asfalt. La păstrăvăria de după Cheile Tătarului drumurile se reunesc iarăşi urcând spre larga poiană unde se află Cabana Padina, Diana, Centrul de pregătire Salvamont şi o mulţime de alte construcţii mai mari sau mai mici pe care nu le văzusem anii trecuţi. In poiana Padinii, puzderie de maşini de toate tipurile! La o primă privire am crezut c-am ajuns în  parcarea unui centru comercial din Bucureşti. „La dracu’! Uite de ce am zis eu acum câţiva ani că nu-i bine ca să se facă asfalt până-n creierii munţilor!“ Am parcat şi noi, am luat o bucată de pâine cu roşii şi salam pe fugă, ne-am pus bocancii în picioare, rucsacii în spinare şi hai la drum per pedes!

În drum spre stână

-Mergem la stâna din Padina, la nea’ Niculaie din Moeciu! zise Bogdan avântându-se de-a dreptul pe panta ce ducea spre cabana Padina şi de-acolo spre stână. Era o dimineaţă splendidă, cerul de un albastru ireal, fără pic de nor, cum rar găseşti la munte, întâlnit doar în aceste zile de sfârşit de august şi început de septembrie. Am început să urcăm în zig-zag sau pieptiş uneori coasta muntelui. Aerul tare, ozonat, ne umplea plămânii dornici de curăţare a smogului de la câmpie, de unde veneam. Nu am apucat să o luăm pe scurtătura ce o ştiam că zărim în depărtare trei siluete coborând pe drumul de piatră. Doi oameni şi un cal cu samar. Când s-au apropiat de noi am recunoscut pe baciul stânii către care tocmai ne îndreptam.

 

-Bună ziua nea’ Niculaie! Să trăieşti! Mai e cineva la stână,că vrem să cumpărăm niscai brânză? am întrebat cu o strângere de inimă, nu ştiu de ce, parcă presimţind ceva.

-Să trăiţi dumneavoastră! N-aveaţi telefonul meu să mă sunaţi? Că brânză nu mai am! Am rămas de nici la ciobani nu le-am dat toată partea, anul ăsta a fost mai greu, iarba s-a cam dus, oile au mai înţărcat unele dintre ele, poate în jur de 15 septembrie să veniţi, da’ să mă sunaţi înainte că nu promit nimic! zise baciul în timp ce calul, neţinând cont că era pe pantă abrubtă, se întindea să apuce un zmoc de iarbă de pe marginea drumului. M-am uitat la Bogdan, el la mine, asta e ne-am zis, mergem la Eugen în Doamnele, el trebuie să aibă. Am coborât împreună cu cei doi ciobani spre Padina, vorbind de una, d’alta şi despărţindu-ne după ce am notat telefonul moşului. Am pornit înspre Peştera urmând ca de acolo să mergem spre Obârşia Ialomiţei pâna la o altă stână ce se afla sub masivul Doamnele, la Eugen, un inginer care se ocupa de creşterea oilor şi pe care-l cunoşteam, în trecut cumpărând berbecuţi de la el pe care-i îngrăşam şi-i vindeam la export la arabi. Puţin transpiraţi dar plini de elan am ajuns la stână unde ne-au întâmpinat doi căţei şi un ciobanaş tinerel, nici 15 ani nu cred să fi avut, oile fiind plecate la păşunat cu ceilalti ciobani. Eugen nu era, fiind plecat cu maşina la Malu cu Flori să ducă brânza la vânzare!

-Şi ce mă, a luat tot? am întrebat nevenindu-mi să cred ce ghinion am avut.

-Da, tot ce facem în cursul săptămânii ia sâmbăta şi o duce la vale că-i mai scumpă! spuse copilul, luând o găleată şi plecând să aducă apă de la o fântână din apropiere.

Ciobănaşul

 

-Bogdane, mergem înapoi la maşină, încercăm şi la Coteanu să vedem dacă au brânza bună şi ‘om lua, n’om lua, mergem la Toli la cabană, mâncăm ceva şi plecăm acasă! Ne-am întors la Padina niţel obosiţi dar mai mult trişti că venisem aproape degeaba. Spun aproape, deoarece mişcarea ce o făcusem fusese totuşi benefică pentru sedentarii ce devenisem în ultima perioadă a acestui an. Nu vă mai spun că nici la Coteanu, o stână aflată aproape de Padina, nu aveau brânză. Toată fusese vândută ori era plecată „la vale“ ciobanii abia având pentru ei ceva caş ca să manânce. Ne-am dus la cabana Padina. Acolo cunoaşte Bogdan cabanierul, pe Toni, un tip care împreună cu familia încearcă să extindă cabana, acum având şi un aflux mult mai mare de turişti, atât vara cât şi iarna. Am mâncat o ciorbă fierbinte şi bună. Toni dă câteva telefoane şi când ne-a făcut nota de plată ne spune că ne-a găsit brânză tocmai la o stână pe Piatra Arsă, adică trebuia să ne întoarcem la Dichiu şi să mergem pe creastă până la intersectarea drumului cu poteca ce venea de la Lăptici unde aveam să aflăm o tarabă a unui cioban ce vindea brânză. Dacă ne grăbeam mai găseam, că vorbise cabanierul cu el să ne oprească, da’ mai ştii? La câţi turişti sunt în zonă, riscam să nu mai găsim nici la el! Şi iată-ne porniţi către Piatra Arsă, lăsând în urmă marea „parcare“ cu zgomotul ei, că nu v-am spus da’ credeam că mă aflu la bâlci, cu manele, muzică populară şi cântece de voie-bună care de care mai stridente şi bubuitoare! Peisajul era frumos, nimic de zis chiar dacă dinspre Tătaru se ridicaseră câţiva nori ce ameninţau să se prăvale peste Valea Ialomiţei. Da’ multe maşini, nene! Care urcau, care coborau, aveam impresia că mă aflu pe DN1 nicidecum în vârf de munte! Şi când mă gândesc că acum câţiva ani lasam maşina la Moroieni şi veneam pe jos, cu bagajele-n spinare până la Omu! Când vedeam alţi turişti sau câte un cioban cu turma de oi era o bucurie mare că mai vedeam şi noi pe cineva cu care să mai schimbăm o vorbă. Acum, privind de pe creastă înspre Valea Ialomiţei, se vedea un furnicar de maşini, corturi, rulote, fum de la focurile aprinse în ciuda interdicţiei ca fiind arie protejată, rezervaţia Bucegi 2000, chipurile! Am luat câte trei kile de brânză în băşică de porc (atâta mai avea), de la un cioban pe care nu-l mai văzusem, care a zis că n-a mai făcut în coşuleţ din coajă de brad pentru că a văzut că se vinde foarte bine brânza şi aşa, el abia făcând faţă cererii! Cred şi io, la atâta trafic, e normal să ai cerere mare de produse tradiţionale! Am plecat spre casă mai aruncând o privire roată peste munţii atât de iubiţi! Erau aşa cum îi ştiam de copil, semeţi, cu vârfurile binecunoscute în nori: Zănoaga,Tătaru, Bătrâna, Doamnele, Mecetul Turcesc, Omu, Obârşia , Cocora, Blana, Lăptici, Furnica, Vârfu cu Dor, Dichiu. Dar în vale, „parcarea“ aceea imensă care era poiana văii de la Cheile Tătarului până la Pestera mi-a lăsat un gust amar! Parcă vedeam aievea o pâclă albăstrie, de gaze arse şi nearse provenite de la sutele de maşini ce se aflau pe acolo pe unde cândva, numai ciobanii cu turmele lor şi câte un turist tenace se avântau luând în piept aerul tare al munţilor! Am scos un suspin, Bogdan a oftat chiar, am întors maşina şi am plecat spre casă ducând cu noi o întrebare chinuitoare: e bine că s-a făcut şosea asfaltată până aproape de izvoarele Ialomiţei?  Ce, festivalul „Padina Fest“ nu avea iubitori care să vină cu bicicletele ori pe jos, cu rucsacurile în spate?

Vedere parţială spre poiana Padinii

Această întrebare mă chinuie şi acum, nu-mi dă pace, provocându-mă să vă întreb la rându-mi pe voi, cititorii mei, dacă e bine sau nu e bine să se ducă civilizaţia până-n ultimele cotloane ale munţilor!

Sursa foto: fotografii personale.