Trabantul decapotabil

 „Bulişor, de ce n-ai venit ieri la şcoală? întreabă învăţătoarea. Am fost cu tata la spital că a avut un accident de avion, doamnă învăţătoare. Cum aşa? Păi mergea pe trotuar ca oamenii, a trecut un avion care zbura mai jos şi el cu ochii pe cer, a căzut într-un canal!“

Zborul a fost unul din marile vise ale omenirii.A reuşit asta şi graţie unor pionieri români în ale aviaţiei. Şi visul meu a fost să zbor, din păcate nereuşind să mă fac aviator din cauza unor semne particulare care nu mi-au permis să dau examen la şcoala de aviatori. Dar de zburat, am zburat de câte ori am avut ocazia. Prima dată, când am pierdut un tren care trebuia să mă ducă de la Bacău la Bucureşti şi m-am dus la aeroport, unde am găsit un loc cu puţin timp înainte de a decola cursa spre capitală. De atunci am uitat de tren când trebuia să vin acasă la părinţi, din Bacău. Un bilet la tren costa 110 lei iar la avion 220 lei, dublu cum ar veni. Da’ cât câştig! Cu trenul plecam seara şi ajungeam dimineaţa-n Bucureşti, de acolo luând altul spre Pietroşiţa, ajungând a doua zi acasă după prânz frânt de oboseală. Nu mai spun ce tevatură era dacă trebuia să călătoresc împreună cu familia, cu doi copii mici pe parcursul a 16-18 ore de „plimbat“cu trenul. Cu avionul făceam 40 de minute până pe Băneasa iar de acolo până acasă mai făceam circa 4 ore, oricum, eram în aceeaşi zi acasă şi odihnit! Cert este că m-am îndrăgostit realmente de zborul cu avionul încât chiar când fetiţele mele erau mici, mici de tot (Andra avea două luni când a zburat prima dată) am călătorit până-n ’89 doar cu avionul pe ruta Bacău-Bucureşti şi retur. Nu am să uit niciodată cum Raluca, un îngeraş blond cu ochii mari, albaştri, fetiţa mea cea mare, a exclamat: „Tati, tati, tatoru’, uite tatoru’!“  când a văzut pe hubloul avionului tractoare pe câmp, când acesta venea  la aterizare. Sau altădată când a trebuit să stăm după aterizare cam două ore în avion deoarece pleca un şef de stat (Brejnev) de pe Otopeni şi eram consemnaţi să nu coborâm până nu decola avionul prezidenţial. Noi adulţii am rezistat cu stoicism închişi în aeronavă dar fetele după un timp s-au plictisit. Stewardesele au adus două pungi mari cu bomboane, sucuri, le plimbau prin avion de mânuţe, chiar şi-n cabina piloţilor le-au dus că eu când am observat c-au dispărut fetele m-am şi repezit să intru peste piloţi dar uşa era încuiată! Bineînţeles că adulţii nu aveau acces în cabina de pilotaj. Când au revenit atât de încântate erau de ceea ce văzuseră acolo! Piloţii le ţinuseră pe genunchi răspunzându-le cu drag la toate întrebările inocente!

Anii au trecut şi  am zburat de multe ori, m-am mutat la Crevedia. Aici, în 1990 avansând în funcţie, devenind inginer şef peste 7400 de hectare de teren arabil, m-am ocupat printre altele şi de fertilizarea plus ierbicidarea culturilor de păioase ce le aveam semănate pe 2200 de hectare. Cum să fertilizezi mai eficient, fără pierderi şi-n timp optim? Cu aviaţia utilitară, bineînţeles. Normal că după semnarea contractului de prestări servicii cu o firmă din Piteşti, am anunţat forurile superioare despre acţiunea ce tocmai o declanşasem, am avertizat primăria să atenţioneze în scris crescătorii de albine şi am început să facem pregătirile.

Lucrarea o făceam cu un avion AN-2 (Antonov rusesc), un biplan care nu-i pretenţios. Tot ce-i trebuie este o pistă înierbată de câteva sute de metri lungime şi douăzeci şi ceva lăţime care să nu fie prea denivelată, combustibil şi piloţi pricepuţi. Această pistă o aveam deja la Tărtăşeşti, pe aşa zisul islaz comunal, fiind deci aproape de culturile mele de la Crevedia numai că trebuia să ducem noi la pistă cele necesare bunului mers al lucrării. O cisternă mare cu apă, o remorcă cu butoaiele pline de substanţe chimice, alte remorci cu sacii de îngrăşăminte, ustensile aferente ajutării procesului de amestecare-încărcare a soluţiei în rezervorul avionului, oameni instruiţi, competenţi. Şi încă ceva, poate cel mai important: şase sticle de coniac bun alături de 24 sticle cu apă minerală pentru piloţi! (asta o ştiam din experienţa anilor trecuţi).

Au trecut câteva zile şi vine ziua planificată pentru a începe treaba care avea să dureze cam patru zile dacă vremea ţinea cu noi. Dimineaţa, la capătul pistei unde amenajasem locul pentru încărcarea avionului cu soluţia fertilizantă stăteam împreună cu muncitorii aşteptând avionul. La ora nouă fix auzim zgomotul motorului şi apoi am zărit şi avionul. Sunt punctuali, mi-am zis, ăsta-i semn bun! Într-un zgomot infernal, cu motorul turat la maxim de către pilot, avionul a făcut un ocol ca pentru recunoaştere şi a aterizat lin la căpătul opus al pistei, rulând apoi încet către noi. Motorul s-a oprit, elicea de asemenea şi s-a deschis o uşă laterală care avea ataşată de ea o scăriţă din două trepte care cobora odată cu deschiderea ei. Din avion au coborât trei persoane îmbrăcate în combinezoane gri-albăstrui, de zbor. Comandantul, pilotul şi mecanicul aeronavei. După prezentările aferente sosirii lor i-am invitat în cort (am uitat să precizez că improvizasem un cort mare, alb, cu băncuţe şi o masă din pari bătuţi direct în pământ cu câteva scânduri deasupra) la umbră. Soarele se ridicase de câteva suliţe pe cer dar era numai bine că luase roua de pe plante, condiţie obligatorie pentru lucrarea ce aveam de gând.  În cort, într-un butoi cu gheaţă aşezat mai la colţ se aflau sticlele cu coniac şi apa minerală. Comandantul a luat o sticlă, i-a scos dopul cu tirbuşonul aflat la îndemână pe masă şi a tras un gât lung de coniac, cu gâlgâituri rare. Apoi a pasat sticla pilotului care şi el a băut cu înghiţituri mari dar parcă mai puţin decât şeful echipajului. A venit rândul mecanicului ce nu s-a lăsat mai prejos: trei, patru înghiţituri au fost suficiente ca să golească sticla! O sticla avea 750 de mililitri-luasem un coniac bun, fin, evident- deci au ras cam o litră de fiecare fără să se aseze la masă măcar. Au desfăcut şi câte o sticlă cu apă de căciulă din care au luat o gură zdravănă fiecare şi m-a întrebat comandantul:

-Acu’ pentru că văd că că o să ne simţim bine împreună, cine merge în zborul de recunoastere şă ne arate tarlalele de stropit? Ai adus harta?

-Eu bineînţeles! Cunosc bine locurile, lucrez aici doar de patru ani dar am călcat cu piciorul fiecare tarla, fiecare drum şi vă arăt tot ce trebuie! Am adus şi harta! Tot ce e colorat cu verde trebuie stropit! am zis, desfăşurând o hartă a Crevediei pe masa improvizată. Pilotul abia s-a uitat pe ea zicând că el ştie zona, lucrând şi în anii trecuţi pentru CAP Crevedia, când inginer era Berceanu. La dracu’! Am muncit o noapte-ntreagă la harta asta şi ăştia nici nu se uită la ea! m-am gândit cu obidă.

Mecanicul a verificat ceva pe la avion, pilotul a instruit doi oameni care trebuia să alimenteze cu soluţie rezervorul, comandantul a rămas în cort desfăcând o nouă sticlă şi eu m-am trezit în avion pe locul copilotului (de fapt era al mecanicului de bord, lucru confirmat ulterior). Motorul a pornit şi eu priveam fascinat aparatele de bord, manetele şi pedalele din cabină, butoanele şi micile ventilatoare de pe lateralele cabinei care aduceau un aer răcoros în interior. Am văzut cum pilotul trage maneta de gaze la maxim şi am simţit că înaintam pe islaz hurducându-ne. Se destramă! mi-am zis în gând. Tremura bietul avion din toate încheieturile. Deodată pilotul trage uşor manşa spre el, sora ei din dreptul meu venind şi ea singură între piciorele mele şi avionul se opreşte brusc din tremurat: decolasem! Am privit pe geamul ferestrei laterale, în faţă, iar lateral, iar în faţă şi vedeam cum ne depărtăm de pământ şi ne îndreptam direct spre soare. Manşa s-a dus dintre picioarele mele la locul ei, si atunci am văzut că zburam drept spre Crevedia în depărtare zărind calea ferată, ghicind FNC-ul cu ale lui silozuri peste care am şi trecut după nici 30 de secunde, abatorul Avicolei pe care l-am survolat, am trecut şi peste lacul 3 de la Piscicola, am plutit în zbor peste casele din sat, am înaintat spre sediul CAP-ului şi tot înaintam. Motorul se auzea bâzâind uniform, constant, în surdină. Nu mă mai săturam de privit! Era la fel ca pe hărţile făcute de cadastrişti aflate-n biroul meu, numa’ că mult mai colorat şi mult, mult mai frumos! În depărtare se vedea pădurea de la Ghiocel şi mai departe Snagovul, Ostratul, mai aproape Dârza şi-n dreapta Buftea cu salba de iazuri înşirate pe albia Colentinei.  Am cotit spre Cocani că de-acolo aveam de gând să începem I-am arătat pilotului o parcelă mărginită de pădure, acesta a încuviinţat şi când ne-am apropiat suficient a împins manşa în faţă, avionul înclinându-se de parcă ar fi vrut să intre-n pământ, nu alta. La câţiva metri de lanul verde de grîu s-a redresat şi pilotul a acţionat un buton. Zburând deasupra lanului, cum am spus doar la câţiva metri, vedeam în faţă cum se apropia pădurea vertiginos. Gata, intrăm în ea! am gândit în timp ce pilotul, trăgând de manşă a ridicat brusc botul avionului deasupra pădurii peste care a întors din două bucle spectaculoase, înclinând avionul mai întâi spre dreapta apoi spre stânga facând un cerc mare.

Am mai trecut noi pe deasupra lanului de câteva ori, niciodată pe aceeaşi urmă invizibilă pe care pilotul o recunoştea după repere doar de el ştiute şi văd că ne înălţăm plecând spre locul de alimentare. Se terminase soluţia din rezervor. Am survolat iarăşi Crevedia cu ale ei obiective agricole, industriale şi civile, în faţă se contura frumos Ciocăneştiul şi am văzut cum ne apropiem de pista înierbată pentru aterizare. Pilotul a redus din alimentarea cu combustibil acţionând maneta de gaze spre minim şi s-a făcut o linişte de-am crezut că s-a oprit motorul. Dar nu se oprise, doar era la ralanti pregătindu-se de aterizare. Avionul a făcut un ocol de pistă lăsat pe-o aripă şi eu priveam entuziasmat în jos unde vedeam ca-ntr-un desen remorcile, oamenii, cortul alb, pista verde. Şi am mai văzut o maşină mică, un Trabant tras în faţa cortului la capătul pistei, la oarece distanţă faţă de remorca cu bazinul plin de soluţie. Cred că a venit şeful de la Protecţia Plantelor din Titu, mi-am zis,un tip cam dur dar cu care m-am înţeles mai mereu. Avionul se aliniază cu pista şi începe să coboare lin. Lin până când roţile acestuia au atins pământul că apoi am crezut că s-a dezlănţuit infernul, aşa de tare se zgâlţâia şi tremura iar motorul urla înnebunit în încercarea lui de a frâna până la capătul pistei! Pe la jumătatea pistei s-a domolit şi din urlet şi din tremurat continuând să ruleze către capătul pistei unde trebuia să întoarcă şi să tragă cât mai aproape de remorca cu lichidul gata pregătit pentru a fi pompat în rezervorul de două tone ce-l avea cu buşonul de încărcare pe partea stângă. Ajunge la capăt, încetineşte mai mult şi începe să se rotească pentru a veni lângă cisternă. Când era aproape întors am văzut pe fereastra cabinei oameni alergând, aruncând cu căciulile spre avion, gesticulând şi strigând dar fără a-i auzi. Ceva se întâmplase! „’Tuţi Trabantu’ mă-tii!“ l-am auzit pe pilot şi mi-am dat seama: lovise Trabantul! Cînd s-a oprit motorul, am coborât şi am văzut Trabantul albastru, decapotabil! În întoarcerea lui, vârful aripii stângi a avionului lovise plafonul maşinii, plafon de carton care zburase pur şi simplu pe câmp. Bine că aripa avionului nu a păţit nimic, mecanicul examinând-o cu atenţie. Comandantul râdea, pilotul şi mecanicul mustăceau, muncitorii râdeau şi ei numai delegatul de la Titu, propietarul „decapotabilei“ privea scena nevenindu-i să-şi creada ochilor!  După liniştirea spiritelor, avionul şi-a văzut de treabă-n continuare cu mine în permanenţă pe locul din dreapta, pilotul rotindu-se la manşă cu comandantul ori cu mecanicul! Numai eu am zburat de nenumărate ori în cele patru zile cât a durat lucrarea, că până şi pilotul m-a întrebat la un moment dat:

-Nu te-ai plictisit omule, nu ţi-e rău, totuşi miroase puţin a „otravă“ în cala avionului şi chiar în cabină mai vine câte un iz!

-Nu vă las eu pe voi singuri, îmi aruncaţi soluţia la concurenţă, la IAS! răspundeam zâmbind. El ştia că glumesc şi că-mi plăcea la nebunie să zbor! Vedeţi-vă liniştiţi de coniac, eu zbor într-una!  Până seara au terminat şi coniacul şi apa minerală. Curgeau apele pe ei când coborau de la manşă din cauza efortului făcut la pilotare şi trebuiau să se rehidrateze cumva. Şi o făceau din abundenţă, cu coniac şi apă luată de mine, eu alimentând Dacia preşedintelui CAP cu benzină roşie aproape un an întreg, până la următoarea operaţiune aviatică.

Despre Trabantul decapotabil vă pot spune doar că a fost haz mare când propietarul s-a dus la proaspăta poliţie, fosta miliţie din Tărtăşeşti, să declare accidentul şefului de post:

-Cum să scriu eu în Procesul Verbal „Accidentat de avion“? Cine mă crede? Vor zice c-am înnebunit! a exclamat acesta. Cum să scriu accident de avion? Cum să…? repeta el într-una!

 

Sursa foto: Aviaţia utilitară 2002 Piteşti, Argeş.

E timpul culesului!

Soarele s-a lăsat mai jos, spre sud, în mersul lui cotidian pe bolta infinită. Dimineţile sunt mai răcoroase, învelite într-o pâclă alburie iar serile se lasă mai devreme peste sat. Pe potecile ce duc spre livezile pline de rod, funigeii strălucesc în mii de culori, destrămaţi de picioarele culegătorilor udate de roua nopţii ce încă mai hrăneşte iarba îngălbenită deja. A venit doamna toamnă, cu carele ei încărcate de roade! 

-Io zic să mai luăm şi pe nentu’ Gheorghe, pe Niculina şi pe Niculaie! zice mamaie răsturnând mămăliga aburindă pe un fund aşezat în mijlocul măsuţei rotunde cu trei picioare. Pe plita sobii, într-o margine, bolborosea domol o oală de sub al cărei capac răsufla din când în când un jet de abur cu arome lăsătoare de apă-n gură. Cu ei trei, cu tactu’ mare, cu mine şi cu voi trei facem opt inşi buni de muncă! Tactu’ şi cu tactu’mare bat prunii şi noi adunăm! mai zise ea ca răspuns la întrebarea pusă de mine dacă mergem la adunat prunele, trimis de tata şi de mama. Hai, ia scăunelul, stai şi tu colea la masă! N-avem noi scovergi da’ o ţâră de tocană nu strică! Ilie! Hai să mănânci,mâine ai găsit de treabă, te văitai de prea mult stat! strigă pe tataie, luând o strachină în care puse din oala de pe foc tocăniţa aburindă. Am luat cu lingura de lemn şi-am gustat: toate aromele doar mirosite până acum, erau la mine-n gură de-astă dată! Mămăliga mai răcorindu-se, am rupt cu grijă o bucată făcând un boţ mititel şi am început să mâncăm toţin trei în jurul măsuţei. Tataie mirosea a ţuică, semn că trecuse pe la butoi!

A doua zi de dimineaţă am plecat cu tata şi mama în căruţa noastră trasă de Steluţa la Măgura, unde aveam noi o livadă de un pogon cu pruni dată de zestre maicii mele la măritiş. Pruni sănătoşi cu crengile pline de prune dulci, de culoare vânătă, lucioase şi din care ieşea o ţuică cum mai rar găseai la alţi oameni din sat. Cred că de „vină“ era expoziţia sudică şi mai ales pământul, un sol bun care dădea o dulceaţă deosebită prunelor. Tata pregătise de cu seară căruţa, punând duba, prăjinile şi cârligul de bătut prunii, găleţi şi târne pentru adunat prunele. De dimineaţă am mai luat doar mâncarea (mămăligă, brânză, ouă fierte, ceapă, ardei, roşii ) şi bineînţeles o sticlă cu ţuică de anul trecut, puse într-o straiţă agăţată de loitra căruţii. Urciorul pentru apă era ţinut de mama cu grijă în codirla căruţii pe un braţ de fân, eu stând lîngă tata pe scândură-n faţă mânând-o pe Steluţa. Când am ajuns la livadă, tataie deja scuturase şi bătuse câţiva pruni şi sub aceştia se vedea un covor albastru-violet de prune. Erau puzderie! Mamaie deja adunase o grămăjoară frumoasă de prune. Căruţa lor era trasă p-un tăpşan, boii dejugaţi păscând hulpav otava pălită de brumă, priponiţi cu sfori lungi, subţiri, ei fiind porniţi la drum cu noaptea-n cap pentru a ajunge devreme la Măgura.

-Hai mamaie să le adunăm, că nu terminăm până-n seară! Anu’ ăsta facem peste mie! Are baba ce să tainească la iarnă cu tactu’mare! Că la iarnă, când vom sta la gura sobii, e bine să gustăm şi o ţuiculiţă fiartă, că tare bună mai e! Şi mai vin şi pe la voi şi tot c-o fiartă o să mă cinstiţi! Vorba aia: de la nenea pân’ la lelea, s-a făcut drumu’ ca pielea! D’aia o iubesc eu pe mamaie. Are mereu o zicătoare de spus în momente potrivite.

Şi adunam prunele, le puneam în duba căruţii, le duceam acasă şi le răsturnam în butii mari, unde fierbeau lăsând la fund o zeamă roşiatică şi deasupra formau un capac, un podişor cum zicea tata. Nu terminam într-o zi, uneori nici în două zile! Iar iarna, când se dădea  drumul la povarnă, până să se surpe podişorul făceam ţuica. Parcă văd cum se mirau povarnagii şi oamenii care mai treceau pe acolo aşteptându-şi rândul la cazan şi gustând c-o lingură anume din licoarea ce curgea pe ţeavă: Băi Nelule, straşnică ţuică mai iese din prunele tale! Şi multă! Că dacă restul oamenilor făceau la un cazan de 44 de găleti cu borhot in jur de 80, 85 litri de ţuică bună,(că apoi curgea acreală) din borhotul nostru ieşeau 110, 120 litri şi tot nu se acrea poşletele!

Adunam cu sârg prune, cu amândouă mâinile, nu ca alţii care adunau prune c-o mână, trecându-le dintr-o mână în alta până să le pună-n târnă, numărându-le. Palmele se umpleau de-o zeamă groasă, maronie şi lipicioasă. Dacă strângeai pumnul, după câteva secunde cu greu îl mai desfăceai. Ca să mai scap de corvoada adunatului, mă stergeam pe mâini cu un smoc de iarbă, luam urciorul şi plecam după apă la fântână. Aduceam un urcior cu apă rece, treceam pe la fiecare culegător dându-le să bea apă pe ţuţuroiul de pe toarta acestuia, le dam şi la bătăuşi, adica lui tata şi lui tataie care erau mai sus, pe coastă unde scuturau de mama focului prunii, bătând cu prăjinile prunele care se încăpăţânau să nu cadă. La amiază ne puneam la masă. Mama aşeza o prelată mare, adusă de tata de pe la sondele la care lucra, câteva ştergare înflorate deasupra pe care răsturna mămăliga, ouăle, brânza şi ceapa, ardeii şi roşiile. Ne aşezam toţi în jurul mesei improvizate şi mama scotea un ciocănel, adică o cinzeacă, în care punea ţuică pentru fiecare dintre noi trecându-l din mână-n mână după fiecare umplere şi golire. Şi mamă, ce bună era mâncarea! La un moment dat mamaie se ducea la grămada de prune, alegea câteva mai mari pe care le punea în poală, lua o bucată de mămăligă şi mânca. Prune cu mămăligă, o bunătate! Mâncam şi eu aşezat lângă ea, cu ochii mijiţi spre sat, acolo unde într-o casă bătrânească se afla venită de la Braşov nepoata vecinilor noştri care aveau şi ei livadă-n hotar cu a noastrĂ. Livada lor era mai mică dar avea prunii mai tineri şi era încă neculeasă.

-Hei, măi Nelule, dacă Viorel ar lua de nevastă pe Doina, ce livadă am avea noi aici!  spunea mamaie gânditoare,parcă ghicind că la Doina mă gândeam şi eu, dar din alte motive. O lumină blândă, strecurată printre ramurile prunilor ne învăluia pe toţi, realizând o imagine idilică, de toamnă rodnică şi îmbelşugată. Mă lasam uşurel pe spate zdrobind un pai între dinţi, privind cerul şi visând la casa din vale. Şi la câte prune ar face livada mea când voi fi eu mare, însurat cu Doiniţa, fata din Braşov.

Prin vară am întrebat dacă sunt prune la Măgura pe un verişor. Mi-a zis că sunt prunii încărcaţi, le trebuie proptele ca să nu se rupă sub greutatea bogăţiei de prune. Chiar dacă prunii sunt bătrâni, unii fiind mai mari decât mine, livada încă produce cam la cinci ani o dată rod îmbelşugat. Între aceşti ani produce mai puţin. Iar înspre livada vecinilor a tras tata gard despărţitor în anul în care i-am adus noră tocmai din Moldova ce are ca zestre o bucată de vie din ai căror struguri iese un vin grozav, roze, numai bun de pus pe masă alături de o ţuică fiartă în serile lungi de iarnă ce vor urma.

 

Sursa foto: Google-poze cu livezi de pruni.

Când civilizaţia „atacă“!

Am zis că, dacă tot vine toamna, să mă pregătesc pentru iarnă şi cu ceva brânză luată de la mama ei, din inima muntelui, de la ciobani cunoscuţi şi pricepuţi. Că doară nu o să dau copiilor şi nepoţeilor brânză de burduf de la Mega, Kaufland ori Carrefour care se laudă că au produse eco şi bio produse la mama naibii da’ numai la preţ văzându-se „calitatea“ acestora. Aşadar duminică dimineaţa plec cu un bun prieten de drumeţii, (fost coleg de liceu, Bogdan) în Bucegi, la nişte stâne ştiute de noi, cu ciobani cunoscuţi de la care mai luaserăm noi brânză şi-n anii trecuţi. Am luat în rucsac câteva haine groase, ciorapi de schimb, un kil de roşii din grădină, un termos cu cafea fierbinte, cuţitul nelipsit la drumurile făcute-n natură şi multă voie bună. La Ploieşti-Vest am luat de la un magazinaş două pâini mari şi ceva mezeluri feliate. Drumul ,cam aglomerat şi într-un sens şi-n celălalt dar se circula destul de bine. În Sinaia am cotit-o la stânga spre Târgovişte, urcând serpentinele Păduchiosului în spatele unui Maseratti ce avea o garda de numai câţiva centimetri drumul nefiind tocmai fără denivelări. Aproape de Cota 1000 am facut-o la dreapta spre Hotel Peştera, având în faţa noastră Maseratti-ul roşu care a zbughit-o ca din puşcă atunci când a văzut că drumul spre crestele muntelui era neted ca-n palmă. Abia la cabana Dichiu l-am ajuns, noi coborănd în stânga spre Zănoaga, Bolboci, Padina şi Peştera, el urcând drumul spre Piatra Arsă, la dreapta. Drum asfaltat, cu mici porţiuni în lucru, dar nu imposibil de trecut. La barajul de la Bolboci construit pe albia râului Ialomiţa ai două variante, putând merge pe ambele maluri ale lacului, mai indicat fiind malul estic al acestuia deoarece este asfaltat până la Diana, drumul vechi al malului vestic fiind neasfaltat.Noi am mers pe malul stâng pe asfalt. La păstrăvăria de după Cheile Tătarului drumurile se reunesc iarăşi urcând spre larga poiană unde se află Cabana Padina, Diana, Centrul de pregătire Salvamont şi o mulţime de alte construcţii mai mari sau mai mici pe care nu le văzusem anii trecuţi. In poiana Padinii, puzderie de maşini de toate tipurile! La o primă privire am crezut c-am ajuns în  parcarea unui centru comercial din Bucureşti. „La dracu’! Uite de ce am zis eu acum câţiva ani că nu-i bine ca să se facă asfalt până-n creierii munţilor!“ Am parcat şi noi, am luat o bucată de pâine cu roşii şi salam pe fugă, ne-am pus bocancii în picioare, rucsacii în spinare şi hai la drum per pedes!

În drum spre stână

-Mergem la stâna din Padina, la nea’ Niculaie din Moeciu! zise Bogdan avântându-se de-a dreptul pe panta ce ducea spre cabana Padina şi de-acolo spre stână. Era o dimineaţă splendidă, cerul de un albastru ireal, fără pic de nor, cum rar găseşti la munte, întâlnit doar în aceste zile de sfârşit de august şi început de septembrie. Am început să urcăm în zig-zag sau pieptiş uneori coasta muntelui. Aerul tare, ozonat, ne umplea plămânii dornici de curăţare a smogului de la câmpie, de unde veneam. Nu am apucat să o luăm pe scurtătura ce o ştiam că zărim în depărtare trei siluete coborând pe drumul de piatră. Doi oameni şi un cal cu samar. Când s-au apropiat de noi am recunoscut pe baciul stânii către care tocmai ne îndreptam.

 

-Bună ziua nea’ Niculaie! Să trăieşti! Mai e cineva la stână,că vrem să cumpărăm niscai brânză? am întrebat cu o strângere de inimă, nu ştiu de ce, parcă presimţind ceva.

-Să trăiţi dumneavoastră! N-aveaţi telefonul meu să mă sunaţi? Că brânză nu mai am! Am rămas de nici la ciobani nu le-am dat toată partea, anul ăsta a fost mai greu, iarba s-a cam dus, oile au mai înţărcat unele dintre ele, poate în jur de 15 septembrie să veniţi, da’ să mă sunaţi înainte că nu promit nimic! zise baciul în timp ce calul, neţinând cont că era pe pantă abrubtă, se întindea să apuce un zmoc de iarbă de pe marginea drumului. M-am uitat la Bogdan, el la mine, asta e ne-am zis, mergem la Eugen în Doamnele, el trebuie să aibă. Am coborât împreună cu cei doi ciobani spre Padina, vorbind de una, d’alta şi despărţindu-ne după ce am notat telefonul moşului. Am pornit înspre Peştera urmând ca de acolo să mergem spre Obârşia Ialomiţei pâna la o altă stână ce se afla sub masivul Doamnele, la Eugen, un inginer care se ocupa de creşterea oilor şi pe care-l cunoşteam, în trecut cumpărând berbecuţi de la el pe care-i îngrăşam şi-i vindeam la export la arabi. Puţin transpiraţi dar plini de elan am ajuns la stână unde ne-au întâmpinat doi căţei şi un ciobanaş tinerel, nici 15 ani nu cred să fi avut, oile fiind plecate la păşunat cu ceilalti ciobani. Eugen nu era, fiind plecat cu maşina la Malu cu Flori să ducă brânza la vânzare!

-Şi ce mă, a luat tot? am întrebat nevenindu-mi să cred ce ghinion am avut.

-Da, tot ce facem în cursul săptămânii ia sâmbăta şi o duce la vale că-i mai scumpă! spuse copilul, luând o găleată şi plecând să aducă apă de la o fântână din apropiere.

Ciobănaşul

 

-Bogdane, mergem înapoi la maşină, încercăm şi la Coteanu să vedem dacă au brânza bună şi ‘om lua, n’om lua, mergem la Toli la cabană, mâncăm ceva şi plecăm acasă! Ne-am întors la Padina niţel obosiţi dar mai mult trişti că venisem aproape degeaba. Spun aproape, deoarece mişcarea ce o făcusem fusese totuşi benefică pentru sedentarii ce devenisem în ultima perioadă a acestui an. Nu vă mai spun că nici la Coteanu, o stână aflată aproape de Padina, nu aveau brânză. Toată fusese vândută ori era plecată „la vale“ ciobanii abia având pentru ei ceva caş ca să manânce. Ne-am dus la cabana Padina. Acolo cunoaşte Bogdan cabanierul, pe Toni, un tip care împreună cu familia încearcă să extindă cabana, acum având şi un aflux mult mai mare de turişti, atât vara cât şi iarna. Am mâncat o ciorbă fierbinte şi bună. Toni dă câteva telefoane şi când ne-a făcut nota de plată ne spune că ne-a găsit brânză tocmai la o stână pe Piatra Arsă, adică trebuia să ne întoarcem la Dichiu şi să mergem pe creastă până la intersectarea drumului cu poteca ce venea de la Lăptici unde aveam să aflăm o tarabă a unui cioban ce vindea brânză. Dacă ne grăbeam mai găseam, că vorbise cabanierul cu el să ne oprească, da’ mai ştii? La câţi turişti sunt în zonă, riscam să nu mai găsim nici la el! Şi iată-ne porniţi către Piatra Arsă, lăsând în urmă marea „parcare“ cu zgomotul ei, că nu v-am spus da’ credeam că mă aflu la bâlci, cu manele, muzică populară şi cântece de voie-bună care de care mai stridente şi bubuitoare! Peisajul era frumos, nimic de zis chiar dacă dinspre Tătaru se ridicaseră câţiva nori ce ameninţau să se prăvale peste Valea Ialomiţei. Da’ multe maşini, nene! Care urcau, care coborau, aveam impresia că mă aflu pe DN1 nicidecum în vârf de munte! Şi când mă gândesc că acum câţiva ani lasam maşina la Moroieni şi veneam pe jos, cu bagajele-n spinare până la Omu! Când vedeam alţi turişti sau câte un cioban cu turma de oi era o bucurie mare că mai vedeam şi noi pe cineva cu care să mai schimbăm o vorbă. Acum, privind de pe creastă înspre Valea Ialomiţei, se vedea un furnicar de maşini, corturi, rulote, fum de la focurile aprinse în ciuda interdicţiei ca fiind arie protejată, rezervaţia Bucegi 2000, chipurile! Am luat câte trei kile de brânză în băşică de porc (atâta mai avea), de la un cioban pe care nu-l mai văzusem, care a zis că n-a mai făcut în coşuleţ din coajă de brad pentru că a văzut că se vinde foarte bine brânza şi aşa, el abia făcând faţă cererii! Cred şi io, la atâta trafic, e normal să ai cerere mare de produse tradiţionale! Am plecat spre casă mai aruncând o privire roată peste munţii atât de iubiţi! Erau aşa cum îi ştiam de copil, semeţi, cu vârfurile binecunoscute în nori: Zănoaga,Tătaru, Bătrâna, Doamnele, Mecetul Turcesc, Omu, Obârşia , Cocora, Blana, Lăptici, Furnica, Vârfu cu Dor, Dichiu. Dar în vale, „parcarea“ aceea imensă care era poiana văii de la Cheile Tătarului până la Pestera mi-a lăsat un gust amar! Parcă vedeam aievea o pâclă albăstrie, de gaze arse şi nearse provenite de la sutele de maşini ce se aflau pe acolo pe unde cândva, numai ciobanii cu turmele lor şi câte un turist tenace se avântau luând în piept aerul tare al munţilor! Am scos un suspin, Bogdan a oftat chiar, am întors maşina şi am plecat spre casă ducând cu noi o întrebare chinuitoare: e bine că s-a făcut şosea asfaltată până aproape de izvoarele Ialomiţei?  Ce, festivalul „Padina Fest“ nu avea iubitori care să vină cu bicicletele ori pe jos, cu rucsacurile în spate?

Vedere parţială spre poiana Padinii

Această întrebare mă chinuie şi acum, nu-mi dă pace, provocându-mă să vă întreb la rându-mi pe voi, cititorii mei, dacă e bine sau nu e bine să se ducă civilizaţia până-n ultimele cotloane ale munţilor!

Sursa foto: fotografii personale.

Când se clatină totul!

Italia e devastată. Un cutremur a făcut ca aripa morţii să fâlfâie năpraznic. Multe localităţi sunt la pământ. Încă se caută supravieţuitori. Oamenii sunt disperaţi, speriaţi şi încă speră ca familiile lor să fie bine. Se sperie la fiecare replică a cutremurului dar sunt încrâncenaţi. Solidaritatea  pune stăpânire pe întreaga omenire. Suntem trişti şi noi românii şi ne rugăm să primim un semn de la rudele plecate la muncă  ori în vacanţe în Italia.

1977, început de martie. Iarna plecase din Nucet, locul unde cu osârdie mă pregăteam să devin crescător de animale, luând cu ea toată zăpada. Noi elevii trăiam zilele Babelor cu sângele începând a clocoti-n vene, plimbându-ne perechi, perechi prin pădurea ce mărginea  incinta liceului pe laturile de miază-noapte şi de asfinţit. Era o zi de vineri. Pe înserat,  perechile se întorceau înlănţuite de la „studiu“ printr-o spărtură a gardului, cu pătura şi manualele în mâini. Printre ei, eu şi Camelia, prietena mea din anul trei piscicultură. O brunetă cu păr lung şi ondulat pe care o adoram.

-Ne vedem dimineaţă, da? Mă culc devreme în seara asta că mâine vreau să mă scol la cinci să mai repet la istorie! îi spun Cameliei la despărţire. Aveam teză la istorie a doua zi şi eu nici nu deschisesem cartea. Noroc că aveam un profesor „destupat“, pedepsit de regim nu ştiu de ce prin mutarea disciplinară din buricul capitalei la liceul nostru de ţară, om inteligent, care ştia că la coada vacii ori în strunga oilor nu era nevoie să ştii anii de domnie a domnitorilor care s-au perindat prin Ţările Române. Da’ parcă mi-era ruşine să mă duc chiar „botă“ mai ales că era teză şi ceva rămânea scris.

-Eu mă duc la clubul internatului să văd filmul! zise Cami. E ceva cu dulce şi amar, o să-ţi povestesc mâine. Noapte bună! Am pupat-o de rămas bun şi ne-am despărţit.

Am urcat cele patru etaje ale căminului din două în două trepte, am făcut un duş la baia comună de pe palierul băieţilor şi la somn.Prin fereastra camerei venea o rază de lumină de la stâlpii Bazei de Recepţie a Cerealelor aflată gard în gard cu livada de duzi a liceului plantată în faţa căminului-internat. Cămin ce adăpostea în două etaje fete şi în alte două băieţi. Mă cuprinsese deja moleşeala plăcută a moşului când aud: pleosc! Cărăşelul auriu ce-l ţineam într-un mare glob alb sprijinit între patru cărţi, se zbătea pe jos pe linoleum.

-Ce-ai făcut amărâtule, acu’ te-ai găsit să evadezi din „acvariu“? îl interpelez luându-l cu grabă de pe jos şi punându-l in apă. Fii cuminte, Bibi! mai spun şi sting lumina. Mă strecor iar în pat găndindu-mă că de mult nu mă mai culcasem atât de devreme. Colegii de cameră erau plecaţi, care la prietene, care la film sau aiurea. Ei ştiau istorie la fel ca mine, dar era treaba lor. Tocmai ce-mi trăgeam cearceaful peste ochi, că mă deranja lumina venită din bază, când aud iar: pleosc! Si o zbatere agitată pe podeaua camerei. Hait! Ăsta are chef de joacă! îmi zic ridicându-mă să pun la loc în apă carasul cel zglobiu. După ce-l pun la locul lui în globul de sticlă aud un huruit surd, înfundat, dar care creştea-n intensitate pe măsură ce treceau secundele.Deodată se face întuneric beznă. Se luase curentul. Zgomotul se amplificase mult şi atunci m-am repezit pe culoar alergând.

-Cutremur băieţi! am strigat şi am luat direcţia spre scara de incendiu bâjbâind. Am coborât în fugă scările mai mult pe dibuite (aveam antrenament de la escapadele către nivelurile de jos unde stăteau fetele) şi la etajul unu unde ştiam că nu este geam la fereastră, m-am avântat peste pervaz! Am aterizat lângă o ţeavă înaltă, înfiptă-n pământ la câţiva metri de intrarea căminului dinspre scara de incendiu. Pământul parcă venea în valuri către mine dinspre răsărit. Era luna pe cer şi la lumina ei am apucat să mă ţin de ţeava lângă care ajunsesem nici eu nu ştiu cum. Castelul de apă, în formă de sferă, se clătina ca o păpădie, dar periculos, cu ancorele de oţel scrâşnind straşnic, încât credeai că mai, mai se prăbuşeşte peste cămin. Când două cabluri se întindeau la maxim, celelalte două făceau o buclă imensă. Apoi invers!În mijlocul vuietului infernal a început prăpădul: strigăte de toate felurile au început să răzbată dinspre uşa principală, aflată-n partea opusă a căminului faţă de unde eram eu. Geamuri sparte, ţipete, pârâituri groaznice, iar ţipete, îmbulzeală, văicăreli, chemări diferite, iar ţipete…În tot acest timp mă ţineam cu amândouă mâinile de ţeava care se înclina în toate părţile şi eu odată cu ea, la fel. După câteva zeci de secunde care au părut minute bune, pământul de sub mine a început să tresalte. Nu mai veneau valuri dar se scutura. Din ce în ce mai tare încât am crezut că mă aflu într-o sită de cernut mălai. S-a zgâlţâit ce s-a zgâlţâit şi dintr-o dată s-a oprit. Doar din străfundurile pământului se mai auzea acel huruit la fel ca la început, de data asta îndepărtându-se până nu s-a mai auzit deloc. În acest răstimp   elevii se buluceau să iasă din cămin în vacarmul de ţipete şi chemări pe nume descris mai sus. Când am văzut că se oprise pământul din cutremurat, când s-a liniştit din cernut, ascultând ţipetele copiilor mi-am adus aminte de Cami. Am zbughit-o spre intrarea principală cu toate că eram doar în slip. Ajuns în mulţimea de copii care încă mai strigau, căutându-se unii pe alţii, am început să o caut. Chiar dacă era numai lumina de la lună şi ici colo scăpăra câte un chibrit, se vedea destul de bine astfel încât să nu dăm unii peste alţii ca chiorii. Pe scări o fată era legată la un braţ cu un cearceaf prin care se vedea că ieşise sîngele. Se tăiase în geamul spart de la uşi când fusese împinsă în el de către mulţimea agitată a copiilor. Cami nu era nicăieri. Am întrebat în stânga, în dreapta, nimeni nu o văzuse. Să ştii că i s-a făcut rău şi au călcat-o copii în picioare! m-a fulgerat un gând. Din doi paşi săltaţi am ajuns în faţa clubului unde era televizorul căminului. În afară de scaunele răsturnate şi televizorul spart, fumegând uşor împrăştiat pe jos şi peste care se aşternuse un strat fin de var alb, nici ţipenie. Cami nu se afla acolo. O iau la fugă pe scări la etajul unu unde avea camera. La a doua uşă pe dreapta, aflată după pipăit, intru şi zăresc în penumbra din cameră o siluetă. Era silueta pe care aş fi recunoscut-o dintr-o mie!

-Ce faci tu aici? Toţi suntem afară, te căutăm şi tu? întreb încet, să nu o sperii. O cuprind în braţe şi vreau să o sărut.

-Lasă-mă că nu-mi găsesc papucii! Cum să ies aşa afară? Şi-mi povesti repede cum în îmbulzeala creată la club, aflîndu-se aproape de uşă a reuşit să iasă prima din încăpere dar din graba ce-a avut, a pierdut un pantof iar ea, simţind asta, a cotit spre etaj în loc să iasă afară. Şi în camera ei a stat cât a durat cutremurul, după care a început să-şi caute papucii. Ce emoţii, ce frică, ea nu putea ieşi afară cu tălpile goale! Am luat-o în braţe pe sus, cu totul şi am coborît scările sărutând-o  pâna am ieşit afară. Ea mă ţinea strâns de gât, abia acum realizând prăpădul produs cu doar câteva minute în urmă. Varul de pe pereţi căzut acoperea cu o mantie albă tot mobilierul şi podelele, lasând doar pe alocuri să se vadă câte o pată din trei în trei trepte, urmele mele făcute când am urcat în fugă.

Am lăsat-o din braţe lângă un dud din faţa căminului zicându-i să nu se mişte până mă întorc şi am urcat iar în cămin de data asta la mine-n cameră. Bibi, cărăşelul meu auriu era întins undeva în mijlocul camerei plin de var alb dar căscând larg gura după aer. Globul răsturnat, dar intact. L-am luat de pe jos, am luat şi globul luând-o înapoi pe scara de incendiu de astă dată încet, să nu mă împiedic. Ajuns afara m-am dus la eleşteul din curte. L-am aruncat pe Bibi în eleşteu după ce l-am pupat pe cap şi am trântit globul de pământ. M-am întors la Cami şi la ceilalţi copii care se mai potoliseră şi o linişte ciudată luă locul vacarmului de mai dinainte. În acest timp, în Bucureşti se dărâmase Casata. Şi alte clădiri. Mureau oameni exact atunci dar noi nu ştiam asta. Am aflat a doua zi şi am plâns. Au murit mulţi oameni şi s-au dărâmat multe clădiri.Dar asta o ştiţi deja sau o puteţi afla din  multe surse. Mi-au venit în faţa ochilor aceste amintiri văzând ce prăpăd este în Italia. Şi plâng, la fel ca acum aproape 40 de ani.

După cum cred că majoritatea ştiţi, cutremurele mari din România au o ciclicitate ce se învârte în jurul a 40-50 de ani. Puteţi să vă documentaţi mai exact. Cert este că se apropie şi la noi unu mare. Doamne apără-ne şi ne păzeşte! 

Fotografie luată de pe http://adevărul.ro/news/Bucuresti.

 

Nume.

Identitate

– Și, a cui ești tu?
M-a întrebat un țăran
după ce mi-a răspuns,
parcă mirat,
la salut.

Într-un sat, exiști
doar prin strămoși.

Am găsit asta la anna c. ronescu căreia îi mulţumesc pentru o aducere aminte…

Copil fiind, printre primele mele amintiri se numără şi cea de cum trebuia să răspund la întrebarea: al cui eşti tu măi copile? pusă de oameni, la început când mă vedeau căţărat pe bolovanul din mijlocul curţii, apoi de oamenii cu care mă întâlneam în drumurile mele spre gârlă vara la „pescuit“ sau scăldat, ori iarna spre derdeluş, la colindat ori cu pluguşorul şi sorcova, mai apoi de oamenii cu care mă întâlneam când mergeam la adunat de fân, la cules de prune sau cu căruţa la lemne.

-Cum te cheamă băiete, al cui eşti tu?

-Mă cheamă Viorel şi sunt al lui Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu!

-Al cui mă? insistau unii spre amuzament sau mai „tari“ de urechi.

-Al lu’ Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu! raspundeam eu aproape strigând cu mândrie numele părintelui, bunicului şi străbunicului.

Mai mărişor fiind, plecând la şcolit în zări mai îndepărtate, venind în vacanţe cu plete blonde-n vânt, inelate, mă oprea câte o babă:

-Maică, tu nu eşti Viorel, băiatu’ Olgii lu’ Nelu lu’ Guţă a lu’ Titu? întreba ea privindu-mi părul leit ca al maicii mele.

-Ba da mamaie, săru’ mâna!

Şi când spuneam asta, mă gândeam totdeauna la tata, tataie şi străbunicu’ (pe care nu-l cunoscusem). Cărora le purtam recunoştinţă pentru că aveam un nume-n sat. Recunoştinţă ce le port şi astăzi şi le voi purta mereu.

 

 

O nouă „prima zi“!

Când am venit în 1986 în Crevedia nu cunoşteam zona deloc. Transferat cu mult noroc de la o fermă din Bacău, transferurile interjudeţene fiind rare, eram ca în prima zi de angajare din 1982: plin de emoţii, de întrebări, curios nevoie mare. Oare cum va fi? Voi fi primit bine? Ştiam din puţina experienţă că oamenii de la ţară sunt reticenţi, reţinuţi când e vorba de nou, atât la lucruri cât şi la oameni. Delegatul DGAIA m-a adus cu un ARO de la Târgovişte la primărie, m-a prezentat primarului şi a plecat. Stăteam stingher într-o parte a biroului imens ce ocupa aproape în întregime camera şi priveam pe pereţi în timp ce primarul scria ceva într-o agendă. Din când în când mă studia pe furiş cu coada ochiului, da’ mă făceam că nu observ. Într-un târziu s-a ridicat închizând agenda şi a zis:

-Deci dumneata eşti noul fermier venit de la Bacău?

-Da tovarăşe primar, eu sunt! am răspuns scurt, privind statura impresionantă pe care nu mi-o închipuisem cât stătuse cufundat în fotoliul generos de după birou.

-Păi, cu ce să-ncepem? mă întrebă cu un ton blând, cald.

-Eu zic să mergem la CAP să mă prezint conducerii acesteia! spun eu băţos.

-Nu, mergem mai întâi să-ţi căutăm casă şi apoi ‘om merge şi la muncă. Şi-a luat şapca din cuier şi m-a invitat spre ieşire politicos. A vorbit  cu femeia de serviciu puţin pe holul primăriei şi m-a ajuns afară pe scări. În faţa primăriei se afla o Dacie albastră.

-Mergem mai întâi la IAS! spuse şoferului care pornise deja motorul.

După nici cinci sute de metri maşina intră-ntr-o incintă spaţioasă, umbrită de nişte castani uriaşi. Urcăm câteva trepte şi pătrundem în clădirea somptuasă a IAS Crevedia, una dintre cele mai performante din judeţ, cum aveam să aflu mai târziu. M-a lăsat pe un fotoliu din faţa secretariatului şi a intrat direct în biroul directorului, nelăsând secretara nici să se ridice de pe scaun. Am aşteptat cam o jumătate de oră şi am ieşit afară după primar care a părasit biroul directorului cam grăbit.

-Tovarăşe inginer, am obţinut un apartament în blocurile IAS-ului da’ e o mică problemă: ştiţi, e singurul apartament rămas gol restul apartamentelor fiind date, în el a stat constructorul şi încă nu-i finisat! Trebuie să căutam o gazdă! Vă deranjează? În afară de asta, nu-i racordat nici la reţeaua electrică, în maxim şase luni se rezolvă.

-Nu mă deranjează! Dar găsim o cămăruţă pentru doi oameni care pleacă dimineaţa devreme, la ora patru şi se întorc seara târziu, uneori după ora douăzeci şi unu? Ştiţi că soţia mea e transferată tot aici cu serviciul. A spus directorul cu producţia animală că sparge CAP-ul în două, ea aici la centru şi eu la Dârza!  am zis dintr-o suflare.Şi la CAP când mergem? am mai întrebat urcând în maşină.

-Stai liniştit, găsim noi, nu-ţi face griji. Cunosc oamenii comunei foarte bine chiar dacă nu sunt de aici! Da’ acu’ mergem la şcoala de cadre, să stai la ei până vom găsi o gazdă cumsecade. E un cămin gen internat pentru cursanţii ce vin la perfecţionare din toată ţara, o să-ţi placă! Deja mă tutuia, semn bun pentru mine. Mă place aşadar, gândeam bucuros.

vaci

Aşa am ajuns la Centrul de perfecţionare a cadrelor din agricultură Crevedia, o instituţie ca o facultate, amplasată într-un loc mirific, pe malul drept al lacului şapte din cadrul fermei piscicole, pe cursul râului Colentina. După o scurtă discuţie cu directorul centrului am fost dus intr-un cămin la etajul 1 intr-o cameră cu două paturi şi un şifonier, alături de o masă cu două scaune. Aceasta a fost prima mea zi în Crevedia. Am găsit după o lună şi „gazdă“ la o bătrânică simpatică unde am stat aproape un an, mutându-ne  la bloc în seara când au dat drumul la curentul electric. Că doar nu era să stau cu felinarul sau lampa la bloc! Care bloc îl avem şi azi. Cât despre muncă, abia  a doua zi m-am prezentat la CAP inginerului şef (care ţinea şi locul preşedintelui plecat la o specializare amplă pe linie de partid) deoarece în după-amiaza aceea primarul m-a invitat la masă la Baronu’, restaurantul renumit din centrul comunei, masă care s-a întins până târziu aproape de ora douăzeci şi două într-un separeu cochet, intim. Despre care muncă o să o scriu cu altă ocazie. Că am multe de povestit!

Acest articol l-am scris pentru a vă face o imagine despre cum se încerca să se asigure condiţii la ţară specialiştilor (nu numai celor din agricultură ci şi celor din sănătate, miliţie, învăţământ,etc) şi cum se preocupau primăriile pentru a avea oameni tineri,de nădejde şi muncitori! Că nu toţi erau încântaţi de cele oferite e altă problemă, dar majoritatea tinerilor rămânea!

 

Cum era să devin un om „realizat“!

Vara anului 1992. Vara în care putea să mi se schimbe soarta. Dar n-a fost să fie.

In anul 1993 tocmai terminasem de „lichidat“ patrimoniul Cap-ului unde cu onor am prestat în funcţia de şef fermă zootehnică până-n revoluţie şi în cea de inginer-şef după. Ferma zootehnică ajunsese la o proaspătă S.A. înfiinţată de fostul Prodexport (cei născuţi mai de demult ştiu cine a fost acesta) şi se axase pe creşterea porcilor, ulterior şi a berbecuţilor. Şi acolo se angajase şi soţia mea pe post de director tehnic, eu preferând să lucrez la Camera Agricolă comunală, luându-mi un răgaz de la creşterea animalelor. Şi la acest S.A. lucra şi un fost economist de la Avicola, băiat bun, isteţ şi plin de voioşie. De la el am aflat că ar fi rost de o plecare la muncă în străinătate. Şi nu oriunde, ci în ţara cantoanelor, adică Elveţia nene, ţară care pentru noi la vremea respectivă întruchipa paradisul pe pământ, nu altceva. Se recruta forţă de muncă pentru cunstruirea unui tunel în munţi şi pe lângă meseriaşi era nevoie şi de auxiliari: bucătari, şoferi, necalificaţi, etc. Nu m-am lăsat până ce nu i-am smuls o promisiune colegului soţiei de a mă lua şi pe mine. Care coleg, după multe ezitări cum că nu ar mai fi locuri, că sunt mulţi candidaţi,  după ce i-am dat 25 de milioane (la alţii ceruse 50!) cheltuieli cu viza, masă şi cazare in prima lună transport cu avionul, bacşiş angajator, m-a trimis să fac paşaport la urgenţă. Nu vă mai povestesc ce emoţii trăiam, cum mă vedeam plin de bani peste doi-trei ani, ce maşină aveam să-mi iau, ce casă aveam să-mi trag! Vorba ceea: se câştigă bine-n construcţii oriunde, da’n Elveţia se câştigă dublu! I-am dat banii şi paşaportul amicului şi aşteptam să mergem la Bucureşti pentru vizita medicală obligatorie şi apoi…valea! La anu’ ne mai vedem!

 

Vine şi ziua pentru a merge-n capitală să ne pună viza de „apt“ nenea doctorul. Întâlnirea în faţa Cercului Militar Naţional (vis a vis de Romarta Copiilor) pe calea Victoriei.La ora opt şi să nu mâncaţi nimic, da? O să vi se recolteze sânge pentru analize complete. Am plecat cu încă un prieten- care nu s-a lăsat până nu i-am făcut şi lui rost de o promisiune fermă şi contra sumei de 25 milioane- dimineaţa, cu burţile goale dar cu inima plină de speranţă. La ora şapte eram pe Victoriei. Lume puţină, câteva grupuri pe sub coloanele magazinului totuşi anunţând că se întâmplă ceva. În cca o oră s-a umplut trotuarul din faţa magazinului de o mulţime pestriţă care fremăta cu nerăbdare. Unde-i coordonatorul? Cine ne îndrumă către spital? De cine să întrebăm şi la care spital? Întrebări multe, răspunsuri ioc! Se face ora zece şi nu vine nimeni care să ne spună o vorbă. Cineva spune că a vorbit cu coordonatorul (amicul meu economist) la telefon prin centrală-atunci nu erau telefoane mobile- şi ne-a transmis că o să vină in jurul orei 11! Eu cu prietenul meu ne plimbam prin faţa monumentalei clădiri ridicate pe locul fostei mănăstiri Sărindar şi ne amuzam urmărind un câine care traversa doar pe trecere la culoarea verde a semaforului. La un moment dat îi zic să mergem să mâncăm că nu mai rezist. Era 11 deja şi ştiam că nu o să mai vină nimeni. Prietenul a fost de acord, nu înainte de a-mi arăta o maşină cu numere străine ce aştepta să traverseze căţelul nostru. Cu aşa ceva vom veni şi noi din Elveţia! Am fost la o bodegă, am mâncat şi am băut o sticlă cu vin iar când ne-am întors, în faţa Cercului Militar mai erau doar câţiva oameni din Bolintin-meseriaşii- care nu se-ndurau să plece sperând ca totuşi organizatorul să vină. Unii îşi vânduseră deja casa pentru a face rost de comisionul care le va fi înapoiat după ce vor fi lucrat minim şase luni în Elveţia! Hai prietene acasă, eu m-am săturat de aşteptare, de neutralitate şi de tot. Am prăpădit banii ce-i primisem la lichidarea CAP-ului pentru normele efectuate în cei zece ani cât activasem şi-mi fuseseră opriţi!  Ducă-se, consider că nu i-am primit şi cu asta, basta!

Pe amicul economist nu l-am mai văzut de atunci. A avut totuşi decenţa să-mi restituie paşapoartele şi banii daţi de mine şi prietenul meu, prin intermediul soţiei! La câţiva ani am auzit că ar fi murit. Nu se ştie cauza, nu era chiar bătrân. Dumnezeu să-l ierte, eu l-am iertat de-atunci. Acum îi mulţumesc pentru că de la acea ţeapă m-am lecuit de a merge la muncă-n străinătate, chiar dacă mi s-au mai oferit prilejuri serioase, având chiar rude plecate-n Franţa, Italia, Germania de ani buni şi care s-au „realizat“ acolo printre străini. Eu sunt convins că m-am realizat avându-vă pe voi, copii şi nepoţeii mei aproape!

A fost printre primele ţepe trase românilor cu promisiuni de loc de muncă în străinătate. S-au ţepuit atunci 150 de muncitori din Bolintin şi alţi 150 din împrejurimile capitalei! Unii s-au nenorocit pe viaţă vânzându-şi casele şi bruma de agoniseală, alţii s-au împrumutat la prieteni, părinţi ori rude pentru o himeră. Aceea de a trăi mai bine, de afi mai bogat, de a fi„realizat“! Trist este că ţepuitorii au fost tot români!