Matrioşka

Locul care m-a fascinat şi m-a făcut să mă îndrăgostesc  lulea de el este unic în Europa şi-n lume. Se află în ţara noastră şi este cel mai „tânăr“ pământ al României.

Acum vreo cincisprezece ani am fost prima dată în Delta Dunării. M-am îndrăgostit instantaneu de ea şi de atunci în fiecare an merg o dată sau de două ori să o văd, să-i vorbesc, ea să mă împresoare cu nenumăratele-i braţe, să mă încânte şi să ne iubim ca-n prima zi. Atunci am fost cu câţiva prieteni care erau pescari cu state vechi în pescuitul adevărat, deltaic. Câte vise nu am avut în perioada premergătoare marii expediţii nu vă mai spun, cred că toţi stiţi frisoanele, furnicăturile şi fluturii din stomac în apropierea unui eveniment deosebit cum este cel al călătoriei într-un loc nou, necunoscut dar despre care aţi auzit o groază de istorii şi întâmplări ieşite din cotidian. După ce am făcut şi refăcut de câteva ori bagajul ce avea să mă însoţească în periplul meu acvatic, după ce am verificat şi răsverificat sculele de pescuit, trusele şi accesoriile necesare prinderii „monştrilor“ subacvatici care abia aşteptau să mă provoace la driluri istovitoare, iată-mă plecat cu noaptea-n cap către Tulcea pentru a prinde bacul de la Nufărul la prima traversare către Ilganii de sus, Partizani, destinaţia finală fiind Maliuc. Aici prietenii mei aveau tabăra de bază la nea’ Petrică, şeful de post al comunei Maliuc, care îngăduia prietenilor să se adăpostească pe un ponton plutitor ce aparţinea postului de poliţie în caz de vreme nefavorabilă sau în sezoanele de pescuit la copcă.

Ajungând în Tulcea, am luat momeli diferite din magazinele specializate în vânzarea lor amplasate pe o stradă din estul oraşului şi care erau deschise la acea oră matinală, vânzătorii îmbiindu-ne care mai de care să le vedem „marfa“! Am luat găletuşe pline cu râme şerpeşti, râme negre, lipitori, mămăligi cu arome diferite sau fără arome şi ţipari! Că nu se stie cum va fi partida de pescuit şi cât va ţine ea, mai bine să fim pregătiţi cu de toate! Am trecut peste braţul Sfântu Gheorghe cu primul bac aşa cum ne propusesem şi după ce-am trecut pe lângă epava navei Rostok în dreptul comunei Partizani am mers cu maşinile pe digul ce străjuieste malul drept al canalului Sulina până la Maliuc. Acolo am descărcat bagajele în barca unui pescar cu care prietenii mei vorbiseră în prealabil prin intermediul lui nea’ Petrică, care ne-a dus apoi pe Dunărea Veche până la Moş Chituc unde am instalat tabăra la confluenţa canalelor Şontea cu Olguţa şi canalul ce duce la lacul Fortuna.

Despre primele impresii din această magnifică excursie, despre partidele extraordinare de pescuit şi alte întâmplări ale celor zece zile cât a durat aventura vă voi povesti cu altă ocazie, acum vreau să vă povestesc cum am făcut cunoştinţă cu primii „pescari ai deltei!“ 

Tabăra noastră consta în patru corturi aşezate pe malul apei, o vatră pentru foc lângă o salcie bătrână, uscată, scorburoasă şi răsturnată pe mal şi o zonă delimitată între două sălcii tinere cu o sfoară groasă pe care puneam haine la uscat ori de care agăţam  pungi cu diverse alimente: mălai, pâine, ceapă, cartofi, ardei, usturoi, sare, ulei şi oţet. Ne organizasem în aşa fel încât în fiecare zi cineva să rămână în tabără atât pentru pază cât şi pentru a prepara mâncarea pentru întreg grupul, alături de alte îndatoriri gospodăreşti. Bineînţeles că cel care rămânea în tabără putea pescui toată ziua dacă ştia să se organizeze. Şi cum mie îmi era uşor să fac atât borşul de peşte cît şi felul doi (peşte prăjit, rasol, saramură) alături de mămăligă la ceaunul agăţat de o crăcană ce tot eu o meşterisem, băieţii cam pe mine mă lăsau mai mereu „acasă“ ei plecând cu barca pe lacul Fortuna sau pe canalele apropiate la pescuit.

În una din aceste zile, după ce plecaseră băieţii  însoţiţi de urările mele de „baftă“ la pescuit, după ce-mi întinsesem şi eu sculele în faţa corturilor şi care constau din patru lansete pentru crap şi una pentru un eventual somn, am scos salteaua din cort şi m-am întins la soare cu un ochi aţintit din când în când către bambinele lansetelor. Era sfârşit de septembrie şi soarele încă mai avea puterea de a mă încălzi şi a mă provoca la leneveală, făcându-mă să mă dezbrac de tricou pentru bronzul târziu de toamnă ce aveam de gând să-l duc acasă! Cum picoteam eu aşa sub razele blânde ale astrului ce-şi începuse călătoria pe bolta albastră fără nici o urmă de nor, deodată aud clipocit de apă! Ridic privirea făcând palma dreptei streaşină ochilor şi văd o lotcă apropiindu-se dinspre canalul Olguţa de malul pe care se afla tabăra noastră. În ea se afla o persoană aşezată cu spatele spre mine trăgând vârtos din vâsla stângă pentru a cârmi spre mal uriaşa lotcă. Când a crezut că a pus vârful lotcii pe direcţia bună s-a opintit de două ori în vâsle şi a pus lotca cea mare pe uscat aproape jumătate! Eu deabia mă ridicasem pe un cot privind fascinat uriaşa barcă dar şi mai uimit pe conducătoarea ei: o lipoveancă în vârstă (cam de 55-60 de ani după părerea mea) durdulie, îmbrăcată intr-o bluză de molton gri cu pătrăţele negre, pantaloni negri de doc, cisme de cauciuc în picioare şi cu-n batic albastru înflorat pe cap. Dar ceea ce m-a fascinat privind uimit la ea au fost sprâncenele! Acestea erau lipsite total de păr dar erau desenate gros, cu un negru intens sub formă arcuită peste nişte ochi de un albastru ireal! Sub ochii aceştia blânzi, pe obrajii bucălaţi erau două pete colorate cu-n roşu-portocaliu precum piersica. Exact ca matrioşka mea de-acasă! mi-am zis în gînd, privind-o cu mult interes.

-Bună ziua mamaie! Singurel cu patru corturi? m-a întrebat ea întinzându-şi braţele a dezmorţire. Avea o voce dogită de fumător înrăit în contrast cu chipul plăcut cel avea.

-Bună ziua mămăiţă! Prietenii sunt plecaţi pe Fortuna la ştiucă! am răspuns şi eu. Da’ eşti voinică nu glumă dacă te încumeţi să vâsleşti la aşa vapor!

-Ehe, mamaie, am purtat altele şi mai mari când eram în vremea mea! Amu’ am obosit oleacă la zdrahoalca asta, da’ nu mă dau io pe ia! Până la Gorgova nu mai fac mult. Nu dai babii o gură de rachiu? Că ştiu că voi pescarii de la oraş veniţi cu tărie bună pe la noi!

-Ba da mamaie, cum să nu! zic ridicându-mă în capul oaselor. Da’ nu cobori pe mal niţel? mai zic ducându-mă către sălciile tinere unde ţineam rezerva de băutură şi mâncare.

-Nu cobor mamaie că sunt beteagă! Piciorul drept nu mă lasă să mă mişc ca altădată şi atunci mai mult prin barcă îmi trec vremea, că mânurile le am sănătoase.

-Ia mamaie, zic, spune bogdaproste! şi-i întind un pahar de unică folosinţă plin cu cca 200 mililitri de „balamuc“ cum îi spuneam noi ţuicii de la Darie. Baba zice un bogdaproste răguşit, ia paharul cu o mână, cu cealaltă făcându-şi o cruce mare şi-l duce la gură. Din două sorbituri l-a golit! Îmi întinde paharul gol murmurând un „spasiba“ rusesc, scuipă-n palme şi dă să plece. Stai mamaie, stai niţeluş! zic eu şi scot din lada frigorifică ultimul pui congelat ce-l aveam. Ia de colea, că te-oi fi săturat de peşte!

-Să trăieşti mamaie, Dumnezeu să te ajute, că tare bine mai făcuşi cu puiul ăsta, mă duc acasă şi-l prepar ca să mănânce şi amărâtu’ de fecior.Că i s-o fi strepezit şi lui dinţii de la atâta amar de peşte!  Da’ când plecaţi treceţi prin sat şi-ntrebaţi de Gică al lui Ştirbatu, el e, am să-l trimit la o toană de pescuit şi vă voi da şi eu o coadă de ciortan acolo, aşa, de poftă! Puse puiul la umbră sub o bancă a bărcii, aruncă nişte fire de papură şi trestie verde peste el, eu mă opintii şi împinsei barca la apă iar ea se aseză de astă dată cu faţa spre mine, vâslind rar da’ hotărât spre casă. Am urmărit lotca cu vâslaşul ei până a făcut cotul spre Şontea când am pierdut-o din vedere, rămânând mult timp cu ochii aţintiţi spre locul în care văzusem primul lipovean din viaţă! Care se-ntâmplase să fie o lipoveancă!

După încheierea timpului hărăzit vacanţei ce ne-o acordasem în mirifica „novaia zemlia“ am trecut prin Gorgova şi am întrebat de Gică a lu’ Ştirbatu. Am găsit o căsuţă mică, albastră, acoperită cu stuf înnegrit de vreme, cu o prispă făcută din scânduri traforate de stâlpii careia atârnau câteva sârme cu obleţi mari, săraţi şi puşi la uscat, pe care Gică lenevea întins pe un capăt de pufoaică. Gică ne-a zis că mamă-sa nu-i acasă da’ stie de noi de la ea şi de la puiul de avicola ce-l mâncaseră amândoi în vreo trei zile! Era un flăcău zdravăn, bine făcut da’ cu o faţă buhăită, cu ochii tulburi şi nasul roşu-violaceu din cauza băuturii. Ne-a oferit fiecăruia un cerc cu obleţi uscaţi drept mulţumire că le-am dat un pui să mănânce. Să mai treceţi pe la noi! a bâiguit domol.

-Da’ oleacă de rachiu nu aveţi să-mi daţi? a spus înainte de a se lungi la loc pe prispa casuţei albastre, cu acoperiş din stuf vechi, înnegrit de ploi. Am plecat trişti, închizând cu grijă portiţa gardului dărăpanat făcut tot din stuf şi el. Nu cumva să-l trezim pe Gică! Până la Maliuc nimeni n-a scos un cuvânt, fiecare gândindu-ne la oropsiţii sorţii din Delta Dunării cea mirifică şi dorită de mulţi muritori ca fiind un colţ de rai! 

Fotografiile sunt din arhiva personală din multele călătorii ale mele în Delta Dunării. Cele cu povestea lui Gică a lu’ Ştirbatu şi ale mamei lui sunt pe suport de hârtie care trebuiesc prelucrate pentru a fi postate aici. Am s-o fac când voi avea timp.

 

 

Anunțuri

Dragoste la prima vedere

Nu săruta niciodată o fată în faţa casei acesteia, dragostea e oarbă, tatăl ei nu!

Citind acest aforism la un prieten, mi-am amintit de anii tinereţii şi de balurile la care luam parte destul de des, mai ales că salonul de dans era la câteva case mai sus de casa în care văzusem lumina zilei.  „La cămin“ era locul acesta, situat la intrarea pe Valea Macului, unde joia, sâmbata şi duminica, încă de la asfinţitul soarelui se auzea muzică: uşoară, populară ori de petrecere, funcţie de zi şi eveniment. Adică joia tineretului, horă, bal ori nuntă, ce era, muzica se auzea de la mine de acasă de parcă ar fi fost în curtea noastră! Bineînţeles că nu puteam să stau acasă mai ales cu o aşa ispită lângă mine! După ce făceam „treburile“ de seară (apă şi mâncare la animale) făceam o baie în copaie şi plecam la horă! Care horă era un preambul la adevăratul eveniment: balul! Hora începea cum am mai zis, la asfinţitul soarelui cu muzica tocmită de un organizator care strângea banii de la participanţii la eveniment, cu o parte din bani plătind lăutarii, cu altă parte taxa la primărie iar restul erau ai lui. Care rest uneori nu prea era, deoarece ori se nimerea ca organizatorul să aibă multe rude care treceau zâmbind pe lângă el fară să plătească, sau dându-se  galanton, lasa fetele toate să intre gratis ori pur şi simplu nu prea erau participanţi suficienţi la eveniment ca să acopere cheltuielile. Salonul de dans era de fapt o încăpere mai măricică pardosit cu duşumea din lemn sănătos de brad, stropită periodic cu apă de un flăcău tocmit de organizator pentru a evita stârnirea colbului, mărginit de bănci solide tot din lemn pe care stăteau mamele ori bunicile fetelor care aşteptau sfioase, îmbujorate şi cu speranţă-n suflet să fie invitate de băieţi la horă. La un perete din capătul opus uşii de la intrare se afla scena. O platformă tot din scânduri ridicată cam la o sută de santime (centimetri) faţă de podea şi mărginită de un brâu de lemn cam tot atât de înalt, să nu cumva să cadă peste dansatori, Doamne fereşte, lăutarii care stăteau cocoţaţi pe ea: un acordeonist, un viorist, un ţambalagiu, un toboşar şi un saxofonist! Aproape toţi erau tuciurii, numai vioristul era mai spălăcit, nea’ Onuţă zis Ţică vioristul, care era din sat de la noi ceilalţi fiind din sate apropiate. Repertoriul aproape fix, cu mici variaţiuni când se comanda de câte unul mai îndârjit o melodie pe care o dorea atunci pe loc, era alcătuit din: Brâul, Suită de sârbe, Ca la Breaza, Ofiţereasca, Geamparaua, Alunelu, Braşoveanca, Ciobănaşul,câteva Hore de mână şi mai rar, un vals, un tangou intercalate între două reprezentaţii ale listei de mai sus. Lăutarii cântau mai întâi brâu’ pe şase, un joc bătrânesc îndrăcit jucat de cei mai aprigi flăcăi pentru că nu oricine se pricepea şi mai ales nu oricine rezista iureşului dinspre finalul acestuia! Se continua cu o sârbă tot de flăcăi încinsă care se prindeau în cerc cu braţele puse pe umerii vecinilor  iar codanele tinere se prindeau şi ele lângă ei, funcţie de preferinţe, înţelegeri prestabilite ori îndemnuri ale mamelor sau însoţitoarelor lor. Şi atât de tare se învârteau, atâta tropăiau încât se ridica pulberea din podelele tocite, preţ de câteva clipe până era stins cu apa împrăştiată roată, roată, ca la începutul distracţiei! Şi tot aşa se continua cu dansurile următoare care de-acum erau pe perechi, băieţii transpiraţi, cu părul ud invitând de astă dată fetele care se retrăseseră pe lângă pereţi să-şi mai tragă sufletul şi să urmărească pe sub gene cine ştie ce. După ce se săturau de joc unele perechi ieşeau afară „la aer“, să se mai răcorească, sub privirile curioase ale celor rămaşi înăuntru. Unii ieşeau, alţii intrau şi se apucau din nou de joc, prin colţurile salonului se mai strângea câte un grup de flăcăi-prieteni care făceau să circule o sticlă cu ţuică din mână-n mână, pe margini babele începeau şi ele să discute despre dansatori, muzicanţii cântau în draci şi toată lumea era veselă! Până-n miezul nopţii când tinerii începeau să plece perechi, perechi, urmaţi de la oarece distanţă de mamele ori bunicile fetelor care vorbeau şoptit de una-alta, mai ales de spre tinerii aflaţi în faţa lor!

Hora se spărgea“ cam pe la miezul nopţii şi după o pauză de vreun ceas, timp în care„se mâncau lăutarii“ şi-şi odihneau niţel degetele mâinilor uşor amorţite, începea balul. Aici era alt organizator, de regulă un flăcău mai înstărit, ori un grup de feciori mai cu dare de mână care plătea din buzunarele proprii lăutarii deoarece nu se mai percepea taxă de intrare, balul purtând numele celui care organiza acţiunea, fiind o mare fudulie pentru acesta. Auzeai în cursul săptamânii pe câte unul: Vii bă la bal, ca-l ţine a lu’ Ropotan! Ăsta aduce lăutari meseriaşi, nu d’ăia scârţa, scârţa cum a adus alde Nic’şor acu’ săptămână!   Ori în altă săptămână: Bă, cică sâmbătă e balu’ lu’ Nicu a lu’ Sulică, cred că aduce butoiu’ cu ţuică anu’ ăstă, c-anu’ trecut a venit cu damigeana de cinci vedre în căruţă şi când s-o ducă acasă la ziuă goală, a făcut-o ţăndări!  La bal veneau flăcăi şi fete  „ce se aveau în dragoste“ adică îndrăgostiţii care aveau intenţii mai mult sau mai puţin serioase dar gura satului îi ştia că sunt în vorbă, fetele fiind lăsate-n grija flăcăului care le proteja şi trebuia să le ducă nevătămate acasă la părinţii acestora. Bineînţeles că mai veneau şi tineri căsătoriţi, ba chiar unii mai trecuţi dar fiind recunoscuţi drept petrecăreţi şi dansatori fără pereche. Muzica era după gustul celui care o tocmise şi nimeni nu putea să comande altceva fără încuviinţarea acestuia. Dacă se mai obişnuia ca la horă lăutarii să facă pauze mai dese, după bunul plac, la bal se opreau din cântat doar când le dădea voie cel ce-i plătea. Puteau să facă şi cârcei la degete, dacă el nu voia să-i odihnească, n-o făcea şi bună pace! Doar el le număra sutele la ziuă, la spartul balului! În acest peisaj am crescut, de-acum cu tuleile mijite mergând io la horă şi mai apoi  la bal.

Aş vrea să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim cum arăta acest salon fără electricitate, cu lămpi cu gaz pe pereţi, felinare la orchestră şi costume populare pe tinerii dansatori. Gura lumii spune că atunci când chiuia tataie, se stingeau lămpile de pe pereţi! 

Întâmplarea, că altceva nu ştiu ce ar fi putut să fie, mi-a scos în cale o codană ce locuia tocmai în Costişata, ultimul sat din comună aflat pe drumul ce duce la Breaza.Acest sat este de o frumuseţe deosebită, fiind cocoţat la o înălţime năucitoare faţă de vatra Bezdeadului. Satul în sine este o înşiruire de case pe marginea unui drum de ţară pietruit, cu o groază de serpentine, cu dealuri abrupte pe partea stângă şi prăpăstii înfricoşătoare pe dreapta cum urci spre Ocina şi de acolo spre Breaza. Am cunoscut-o pe Ana la o înmormântare a unei rude mai îndepărtate pe care nici nu o ştiam, ea trăind tocmai în Făget, retrăgându-se la bătrâneţe ca  să moară acasă. Era o fată suplă dar pietroasă, cu părul negru lung împletit în cunună, îmbrăcată modest dar foarte curat, cu ochi negri care m-au dat gata! Din priviri ne-am înţeles ca să ieşim afară din camera unde gîngăveau două babe a jelanie şi ne-am întâlnit afară. Doamne ce frumoasă era! Eram topit, ce să vă mai spun, doar cînd o priveam! După schimbul banal de cuvinte despre vreme, răposat şi lumea din curtea acestuia, am trecut la atac: „Vii sâmbătă la horă?“ am incercat eu marea cu degetul, cum s-ar spune azi. „Ce horă? a zis ea. Eu sunt fată ieşită la bal, mă ceri lu’ tata şi mergem!“ Era într-o joi, sâmbătă era înmormântarea, deci numai bine. Sâmbătă l-am dus pe răposatul la cimitir iar după aburel mi-am luat inima-n dinţi şi m-am prezentat tatălui „luceafărului“ meu de’acum, care se afla şi el la masă vărsând numeroase picături de ţuică în memoria defunctului. Acesta s-a uitat lung la mine, m-a studiat puţin şi a zis: Ţi-o dau bă, că dacă esti al lui Nelu lu’ Titu am bază! Sărise pe bunicu’ Guţă trecând direct la străbunicul Titu da’ nu mai conta. Puteam să iau fata la bal, altceva nu-mi trebuia. Am zburat spre casă, am făcut repede, repede treburile de seară, m-am spălat bine, îndelung, m-am parfumat cu apă de colonie şi direcţia Costişata!  Am strigat la poartă, casa ciobanului şi  tatăl Anei  fiind înconjurată de un gard sărăcăcios dar cu nişte porţi noi, solide şi înflorate de mai mare dragul. Cred că o să-şi facă şi gardu’ că doar are de unde! am zis în gând, aşteptând pe Ana. Ce s-o mai lungim, am plecat cu Ana când se-ngâna ziua cu noaptea. Ştiţi unde am fost, era balul lui Nicu lu’ Muşat, flăcău fin, influent şi bogat. Am plătit intrarea la horă eu pentru amândoi, am dansat, am ieşit afară, ne-am stins focul lăuntric pupându-ne apăsat intr-un loc neluminat decît de stelele boltei cereşti, am dansat numai noi îmbrăţişaţi tot balul, am mai ieşit afară, iar ne-am pupat, iar am dansat  şi pe la al doilea cântat al cocoşilor am plecat spre Costişata, să conduc fata acasă.

Pe drum ne-am mai întâlnit doar cu două cupluri îmbrăţişate ca şi noi şi cu un băiat care se întorcea spre casă îngânând o melodie doar de el ştiută. Ajungînd noi la poarta ei, am mai zăbovit îmbrăţişaţi , contopiţi şi topiţi de drag sub luna care se ridicase deasupra  vârfului  Voinii,  mângâid şi alintând un căţel blănos alb  care venise din curte simţind că stăpâna lui dragă a ajuns acasă.Cum stăteam noi îmbrăţişaţi cu degetele afundate unul în părul altuia,  cu buzele împreunate şi cu ochii-nchişi, am auzit o voce gravă, răguşită: Hai tu fată-n casă, lasă dracu’ pulărău’ că mâine avem treabă! Zdrang! am auzit uşa trântindu-se la intrare. Am înlemnit. Ana nu a zis nimic, doar m-a mai sărutat o dată, apăsat şi prelung apoi a zbughit-o râzând bucuroasă-n curte. Am rămas multă vreme gândindu-mă la ce auzisem. Al dracu’ aşa vorbeşti tu cu copila ta? îmi ziceam şi iar înjuram.Şi io-s pulărău’ tău?  Mi-a venit o idee: las’ că te învăţ eu minte! Am scuipat în palme, m-am proptit bine pe picioare şi am scos poarta mică de la intrare din ţâţâni. Am aburcat-o-n spinare şi am prăvălit-o in râpa ce se afla dincolo de drum. Mi-am frecat mîinile a plăcere, am mai mângâiat o dată căţelu’ care se gudura printre picioarele mele, parcă zicând: bine i-ai făcut!  şi am plecat fluierând bucuros spre casă! Nu mă mai gîndeam deloc la ce spusese ciobanul, în minte aveam doar pe Ana şi îmbrăţişările ei pătimaşe. Şi Doamne, cât de fierbinte era! Şi cum mai ardeam eu!

Hai Ileană, mai lasă-l pe Ion odată şi hai in casă! Acu’ mamă, îl mai las o dată şi vin! 

Surse foto: Ion Coja -imagini- din satul românesc patriarhal de odinioară, Google Bezdead.

Mariilor mele

Sunt un om fericit! Acum 37 de ani am cunoscut o fată. O fată înaltă, subţirică, cu părul lung şaten, ochi verzi şi cu degetele palmelor foarte subţiri, îmbrăcată cu o helancă albă şi pantaloni largi mov-indigo! Această imagine o am şi acum în faţa ochilor ca fiind prima impresie vizuală a celei care după doi ani mi-a devenit soţie şi mai apoi mama celor două fetiţe pe care mi le-a dăruit cu drag. Am trecut umăr lângă umăr prin toate etapele unei căsnicii, uneori mai uşor, alteori mai greu dar totdeauna împreună. Şi pentru că nu i-am mai scris de mult un bileţel, o scrisoare sau o telegramă, o fac acum, aici: Mulţumesc draga mea Maria pentru tot ce mi-ai oferit! Ştiu că ţi-am spus şi azi-dimineaţă când ai deschis ochii, dar vreau să o fac şi aici în gura mare ca acum 35 de ani în plină stradă, în Iaşi: Te iubesc, Maria mea! Mulţumesc Domnului că te-a scos în calea mea! La mulţi ani! 

Fetiţa noastră cea mică poartă numele Maria-Andreea! Este alintata mea căreia îi mulţumesc pentru darul ce mi l-a făcut: Călin-Ioan, nepoţelul meu drag care acum face primii paşi. La mulţi ani fata mea!

Nepoţica noastră, Ilinca este fata mică a fiicei noastre, cea mare. Un îngeraş blond, cârlionţat şi mereu cu zâmbetul pe buze. Săptămâna trecută mi-a zis prima dată: tataie! Are un an şi o iubesc mult. La mulţi ani Ilinca-Maria!

Mai am un nepoţel care trebuie musai amintit: Filip-Nicolae, răsfăţatu’ lu’ tataie!

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor de astăzi! 

 

Trabantul decapotabil

 „Bulişor, de ce n-ai venit ieri la şcoală? întreabă învăţătoarea. Am fost cu tata la spital că a avut un accident de avion, doamnă învăţătoare. Cum aşa? Păi mergea pe trotuar ca oamenii, a trecut un avion care zbura mai jos şi el cu ochii pe cer, a căzut într-un canal!“

Zborul a fost unul din marile vise ale omenirii.A reuşit asta şi graţie unor pionieri români în ale aviaţiei. Şi visul meu a fost să zbor, din păcate nereuşind să mă fac aviator din cauza unor semne particulare care nu mi-au permis să dau examen la şcoala de aviatori. Dar de zburat, am zburat de câte ori am avut ocazia. Prima dată, când am pierdut un tren care trebuia să mă ducă de la Bacău la Bucureşti şi m-am dus la aeroport, unde am găsit un loc cu puţin timp înainte de a decola cursa spre capitală. De atunci am uitat de tren când trebuia să vin acasă la părinţi, din Bacău. Un bilet la tren costa 110 lei iar la avion 220 lei, dublu cum ar veni. Da’ cât câştig! Cu trenul plecam seara şi ajungeam dimineaţa-n Bucureşti, de acolo luând altul spre Pietroşiţa, ajungând a doua zi acasă după prânz frânt de oboseală. Nu mai spun ce tevatură era dacă trebuia să călătoresc împreună cu familia, cu doi copii mici pe parcursul a 16-18 ore de „plimbat“cu trenul. Cu avionul făceam 40 de minute până pe Băneasa iar de acolo până acasă mai făceam circa 4 ore, oricum, eram în aceeaşi zi acasă şi odihnit! Cert este că m-am îndrăgostit realmente de zborul cu avionul încât chiar când fetiţele mele erau mici, mici de tot (Andra avea două luni când a zburat prima dată) am călătorit până-n ’89 doar cu avionul pe ruta Bacău-Bucureşti şi retur. Nu am să uit niciodată cum Raluca, un îngeraş blond cu ochii mari, albaştri, fetiţa mea cea mare, a exclamat: „Tati, tati, tatoru’, uite tatoru’!“  când a văzut pe hubloul avionului tractoare pe câmp, când acesta venea  la aterizare. Sau altădată când a trebuit să stăm după aterizare cam două ore în avion deoarece pleca un şef de stat (Brejnev) de pe Otopeni şi eram consemnaţi să nu coborâm până nu decola avionul prezidenţial. Noi adulţii am rezistat cu stoicism închişi în aeronavă dar fetele după un timp s-au plictisit. Stewardesele au adus două pungi mari cu bomboane, sucuri, le plimbau prin avion de mânuţe, chiar şi-n cabina piloţilor le-au dus că eu când am observat c-au dispărut fetele m-am şi repezit să intru peste piloţi dar uşa era încuiată! Bineînţeles că adulţii nu aveau acces în cabina de pilotaj. Când au revenit atât de încântate erau de ceea ce văzuseră acolo! Piloţii le ţinuseră pe genunchi răspunzându-le cu drag la toate întrebările inocente!

Anii au trecut şi  am zburat de multe ori, m-am mutat la Crevedia. Aici, în 1990 avansând în funcţie, devenind inginer şef peste 7400 de hectare de teren arabil, m-am ocupat printre altele şi de fertilizarea plus ierbicidarea culturilor de păioase ce le aveam semănate pe 2200 de hectare. Cum să fertilizezi mai eficient, fără pierderi şi-n timp optim? Cu aviaţia utilitară, bineînţeles. Normal că după semnarea contractului de prestări servicii cu o firmă din Piteşti, am anunţat forurile superioare despre acţiunea ce tocmai o declanşasem, am avertizat primăria să atenţioneze în scris crescătorii de albine şi am început să facem pregătirile.

Lucrarea o făceam cu un avion AN-2 (Antonov rusesc), un biplan care nu-i pretenţios. Tot ce-i trebuie este o pistă înierbată de câteva sute de metri lungime şi douăzeci şi ceva lăţime care să nu fie prea denivelată, combustibil şi piloţi pricepuţi. Această pistă o aveam deja la Tărtăşeşti, pe aşa zisul islaz comunal, fiind deci aproape de culturile mele de la Crevedia numai că trebuia să ducem noi la pistă cele necesare bunului mers al lucrării. O cisternă mare cu apă, o remorcă cu butoaiele pline de substanţe chimice, alte remorci cu sacii de îngrăşăminte, ustensile aferente ajutării procesului de amestecare-încărcare a soluţiei în rezervorul avionului, oameni instruiţi, competenţi. Şi încă ceva, poate cel mai important: şase sticle de coniac bun alături de 24 sticle cu apă minerală pentru piloţi! (asta o ştiam din experienţa anilor trecuţi).

Au trecut câteva zile şi vine ziua planificată pentru a începe treaba care avea să dureze cam patru zile dacă vremea ţinea cu noi. Dimineaţa, la capătul pistei unde amenajasem locul pentru încărcarea avionului cu soluţia fertilizantă stăteam împreună cu muncitorii aşteptând avionul. La ora nouă fix auzim zgomotul motorului şi apoi am zărit şi avionul. Sunt punctuali, mi-am zis, ăsta-i semn bun! Într-un zgomot infernal, cu motorul turat la maxim de către pilot, avionul a făcut un ocol ca pentru recunoaştere şi a aterizat lin la căpătul opus al pistei, rulând apoi încet către noi. Motorul s-a oprit, elicea de asemenea şi s-a deschis o uşă laterală care avea ataşată de ea o scăriţă din două trepte care cobora odată cu deschiderea ei. Din avion au coborât trei persoane îmbrăcate în combinezoane gri-albăstrui, de zbor. Comandantul, pilotul şi mecanicul aeronavei. După prezentările aferente sosirii lor i-am invitat în cort (am uitat să precizez că improvizasem un cort mare, alb, cu băncuţe şi o masă din pari bătuţi direct în pământ cu câteva scânduri deasupra) la umbră. Soarele se ridicase de câteva suliţe pe cer dar era numai bine că luase roua de pe plante, condiţie obligatorie pentru lucrarea ce aveam de gând.  În cort, într-un butoi cu gheaţă aşezat mai la colţ se aflau sticlele cu coniac şi apa minerală. Comandantul a luat o sticlă, i-a scos dopul cu tirbuşonul aflat la îndemână pe masă şi a tras un gât lung de coniac, cu gâlgâituri rare. Apoi a pasat sticla pilotului care şi el a băut cu înghiţituri mari dar parcă mai puţin decât şeful echipajului. A venit rândul mecanicului ce nu s-a lăsat mai prejos: trei, patru înghiţituri au fost suficiente ca să golească sticla! O sticla avea 750 de mililitri-luasem un coniac bun, fin, evident- deci au ras cam o litră de fiecare fără să se aseze la masă măcar. Au desfăcut şi câte o sticlă cu apă de căciulă din care au luat o gură zdravănă fiecare şi m-a întrebat comandantul:

-Acu’ pentru că văd că că o să ne simţim bine împreună, cine merge în zborul de recunoastere şă ne arate tarlalele de stropit? Ai adus harta?

-Eu bineînţeles! Cunosc bine locurile, lucrez aici doar de patru ani dar am călcat cu piciorul fiecare tarla, fiecare drum şi vă arăt tot ce trebuie! Am adus şi harta! Tot ce e colorat cu verde trebuie stropit! am zis, desfăşurând o hartă a Crevediei pe masa improvizată. Pilotul abia s-a uitat pe ea zicând că el ştie zona, lucrând şi în anii trecuţi pentru CAP Crevedia, când inginer era Berceanu. La dracu’! Am muncit o noapte-ntreagă la harta asta şi ăştia nici nu se uită la ea! m-am gândit cu obidă.

Mecanicul a verificat ceva pe la avion, pilotul a instruit doi oameni care trebuia să alimenteze cu soluţie rezervorul, comandantul a rămas în cort desfăcând o nouă sticlă şi eu m-am trezit în avion pe locul copilotului (de fapt era al mecanicului de bord, lucru confirmat ulterior). Motorul a pornit şi eu priveam fascinat aparatele de bord, manetele şi pedalele din cabină, butoanele şi micile ventilatoare de pe lateralele cabinei care aduceau un aer răcoros în interior. Am văzut cum pilotul trage maneta de gaze la maxim şi am simţit că înaintam pe islaz hurducându-ne. Se destramă! mi-am zis în gând. Tremura bietul avion din toate încheieturile. Deodată pilotul trage uşor manşa spre el, sora ei din dreptul meu venind şi ea singură între piciorele mele şi avionul se opreşte brusc din tremurat: decolasem! Am privit pe geamul ferestrei laterale, în faţă, iar lateral, iar în faţă şi vedeam cum ne depărtăm de pământ şi ne îndreptam direct spre soare. Manşa s-a dus dintre picioarele mele la locul ei, si atunci am văzut că zburam drept spre Crevedia în depărtare zărind calea ferată, ghicind FNC-ul cu ale lui silozuri peste care am şi trecut după nici 30 de secunde, abatorul Avicolei pe care l-am survolat, am trecut şi peste lacul 3 de la Piscicola, am plutit în zbor peste casele din sat, am înaintat spre sediul CAP-ului şi tot înaintam. Motorul se auzea bâzâind uniform, constant, în surdină. Nu mă mai săturam de privit! Era la fel ca pe hărţile făcute de cadastrişti aflate-n biroul meu, numa’ că mult mai colorat şi mult, mult mai frumos! În depărtare se vedea pădurea de la Ghiocel şi mai departe Snagovul, Ostratul, mai aproape Dârza şi-n dreapta Buftea cu salba de iazuri înşirate pe albia Colentinei.  Am cotit spre Cocani că de-acolo aveam de gând să începem I-am arătat pilotului o parcelă mărginită de pădure, acesta a încuviinţat şi când ne-am apropiat suficient a împins manşa în faţă, avionul înclinându-se de parcă ar fi vrut să intre-n pământ, nu alta. La câţiva metri de lanul verde de grîu s-a redresat şi pilotul a acţionat un buton. Zburând deasupra lanului, cum am spus doar la câţiva metri, vedeam în faţă cum se apropia pădurea vertiginos. Gata, intrăm în ea! am gândit în timp ce pilotul, trăgând de manşă a ridicat brusc botul avionului deasupra pădurii peste care a întors din două bucle spectaculoase, înclinând avionul mai întâi spre dreapta apoi spre stânga facând un cerc mare.

Am mai trecut noi pe deasupra lanului de câteva ori, niciodată pe aceeaşi urmă invizibilă pe care pilotul o recunoştea după repere doar de el ştiute şi văd că ne înălţăm plecând spre locul de alimentare. Se terminase soluţia din rezervor. Am survolat iarăşi Crevedia cu ale ei obiective agricole, industriale şi civile, în faţă se contura frumos Ciocăneştiul şi am văzut cum ne apropiem de pista înierbată pentru aterizare. Pilotul a redus din alimentarea cu combustibil acţionând maneta de gaze spre minim şi s-a făcut o linişte de-am crezut că s-a oprit motorul. Dar nu se oprise, doar era la ralanti pregătindu-se de aterizare. Avionul a făcut un ocol de pistă lăsat pe-o aripă şi eu priveam entuziasmat în jos unde vedeam ca-ntr-un desen remorcile, oamenii, cortul alb, pista verde. Şi am mai văzut o maşină mică, un Trabant tras în faţa cortului la capătul pistei, la oarece distanţă faţă de remorca cu bazinul plin de soluţie. Cred că a venit şeful de la Protecţia Plantelor din Titu, mi-am zis,un tip cam dur dar cu care m-am înţeles mai mereu. Avionul se aliniază cu pista şi începe să coboare lin. Lin până când roţile acestuia au atins pământul că apoi am crezut că s-a dezlănţuit infernul, aşa de tare se zgâlţâia şi tremura iar motorul urla înnebunit în încercarea lui de a frâna până la capătul pistei! Pe la jumătatea pistei s-a domolit şi din urlet şi din tremurat continuând să ruleze către capătul pistei unde trebuia să întoarcă şi să tragă cât mai aproape de remorca cu lichidul gata pregătit pentru a fi pompat în rezervorul de două tone ce-l avea cu buşonul de încărcare pe partea stângă. Ajunge la capăt, încetineşte mai mult şi începe să se rotească pentru a veni lângă cisternă. Când era aproape întors am văzut pe fereastra cabinei oameni alergând, aruncând cu căciulile spre avion, gesticulând şi strigând dar fără a-i auzi. Ceva se întâmplase! „’Tuţi Trabantu’ mă-tii!“ l-am auzit pe pilot şi mi-am dat seama: lovise Trabantul! Cînd s-a oprit motorul, am coborât şi am văzut Trabantul albastru, decapotabil! În întoarcerea lui, vârful aripii stângi a avionului lovise plafonul maşinii, plafon de carton care zburase pur şi simplu pe câmp. Bine că aripa avionului nu a păţit nimic, mecanicul examinând-o cu atenţie. Comandantul râdea, pilotul şi mecanicul mustăceau, muncitorii râdeau şi ei numai delegatul de la Titu, propietarul „decapotabilei“ privea scena nevenindu-i să-şi creada ochilor!  După liniştirea spiritelor, avionul şi-a văzut de treabă-n continuare cu mine în permanenţă pe locul din dreapta, pilotul rotindu-se la manşă cu comandantul ori cu mecanicul! Numai eu am zburat de nenumărate ori în cele patru zile cât a durat lucrarea, că până şi pilotul m-a întrebat la un moment dat:

-Nu te-ai plictisit omule, nu ţi-e rău, totuşi miroase puţin a „otravă“ în cala avionului şi chiar în cabină mai vine câte un iz!

-Nu vă las eu pe voi singuri, îmi aruncaţi soluţia la concurenţă, la IAS! răspundeam zâmbind. El ştia că glumesc şi că-mi plăcea la nebunie să zbor! Vedeţi-vă liniştiţi de coniac, eu zbor într-una!  Până seara au terminat şi coniacul şi apa minerală. Curgeau apele pe ei când coborau de la manşă din cauza efortului făcut la pilotare şi trebuiau să se rehidrateze cumva. Şi o făceau din abundenţă, cu coniac şi apă luată de mine, eu alimentând Dacia preşedintelui CAP cu benzină roşie aproape un an întreg, până la următoarea operaţiune aviatică.

Despre Trabantul decapotabil vă pot spune doar că a fost haz mare când propietarul s-a dus la proaspăta poliţie, fosta miliţie din Tărtăşeşti, să declare accidentul şefului de post:

-Cum să scriu eu în Procesul Verbal „Accidentat de avion“? Cine mă crede? Vor zice c-am înnebunit! a exclamat acesta. Cum să scriu accident de avion? Cum să…? repeta el într-una!

 

Sursa foto: Aviaţia utilitară 2002 Piteşti, Argeş.

E timpul culesului!

Soarele s-a lăsat mai jos, spre sud, în mersul lui cotidian pe bolta infinită. Dimineţile sunt mai răcoroase, învelite într-o pâclă alburie iar serile se lasă mai devreme peste sat. Pe potecile ce duc spre livezile pline de rod, funigeii strălucesc în mii de culori, destrămaţi de picioarele culegătorilor udate de roua nopţii ce încă mai hrăneşte iarba îngălbenită deja. A venit doamna toamnă, cu carele ei încărcate de roade! 

-Io zic să mai luăm şi pe nentu’ Gheorghe, pe Niculina şi pe Niculaie! zice mamaie răsturnând mămăliga aburindă pe un fund aşezat în mijlocul măsuţei rotunde cu trei picioare. Pe plita sobii, într-o margine, bolborosea domol o oală de sub al cărei capac răsufla din când în când un jet de abur cu arome lăsătoare de apă-n gură. Cu ei trei, cu tactu’ mare, cu mine şi cu voi trei facem opt inşi buni de muncă! Tactu’ şi cu tactu’mare bat prunii şi noi adunăm! mai zise ea ca răspuns la întrebarea pusă de mine dacă mergem la adunat prunele, trimis de tata şi de mama. Hai, ia scăunelul, stai şi tu colea la masă! N-avem noi scovergi da’ o ţâră de tocană nu strică! Ilie! Hai să mănânci,mâine ai găsit de treabă, te văitai de prea mult stat! strigă pe tataie, luând o strachină în care puse din oala de pe foc tocăniţa aburindă. Am luat cu lingura de lemn şi-am gustat: toate aromele doar mirosite până acum, erau la mine-n gură de-astă dată! Mămăliga mai răcorindu-se, am rupt cu grijă o bucată făcând un boţ mititel şi am început să mâncăm toţin trei în jurul măsuţei. Tataie mirosea a ţuică, semn că trecuse pe la butoi!

A doua zi de dimineaţă am plecat cu tata şi mama în căruţa noastră trasă de Steluţa la Măgura, unde aveam noi o livadă de un pogon cu pruni dată de zestre maicii mele la măritiş. Pruni sănătoşi cu crengile pline de prune dulci, de culoare vânătă, lucioase şi din care ieşea o ţuică cum mai rar găseai la alţi oameni din sat. Cred că de „vină“ era expoziţia sudică şi mai ales pământul, un sol bun care dădea o dulceaţă deosebită prunelor. Tata pregătise de cu seară căruţa, punând duba, prăjinile şi cârligul de bătut prunii, găleţi şi târne pentru adunat prunele. De dimineaţă am mai luat doar mâncarea (mămăligă, brânză, ouă fierte, ceapă, ardei, roşii ) şi bineînţeles o sticlă cu ţuică de anul trecut, puse într-o straiţă agăţată de loitra căruţii. Urciorul pentru apă era ţinut de mama cu grijă în codirla căruţii pe un braţ de fân, eu stând lîngă tata pe scândură-n faţă mânând-o pe Steluţa. Când am ajuns la livadă, tataie deja scuturase şi bătuse câţiva pruni şi sub aceştia se vedea un covor albastru-violet de prune. Erau puzderie! Mamaie deja adunase o grămăjoară frumoasă de prune. Căruţa lor era trasă p-un tăpşan, boii dejugaţi păscând hulpav otava pălită de brumă, priponiţi cu sfori lungi, subţiri, ei fiind porniţi la drum cu noaptea-n cap pentru a ajunge devreme la Măgura.

-Hai mamaie să le adunăm, că nu terminăm până-n seară! Anu’ ăsta facem peste mie! Are baba ce să tainească la iarnă cu tactu’mare! Că la iarnă, când vom sta la gura sobii, e bine să gustăm şi o ţuiculiţă fiartă, că tare bună mai e! Şi mai vin şi pe la voi şi tot c-o fiartă o să mă cinstiţi! Vorba aia: de la nenea pân’ la lelea, s-a făcut drumu’ ca pielea! D’aia o iubesc eu pe mamaie. Are mereu o zicătoare de spus în momente potrivite.

Şi adunam prunele, le puneam în duba căruţii, le duceam acasă şi le răsturnam în butii mari, unde fierbeau lăsând la fund o zeamă roşiatică şi deasupra formau un capac, un podişor cum zicea tata. Nu terminam într-o zi, uneori nici în două zile! Iar iarna, când se dădea  drumul la povarnă, până să se surpe podişorul făceam ţuica. Parcă văd cum se mirau povarnagii şi oamenii care mai treceau pe acolo aşteptându-şi rândul la cazan şi gustând c-o lingură anume din licoarea ce curgea pe ţeavă: Băi Nelule, straşnică ţuică mai iese din prunele tale! Şi multă! Că dacă restul oamenilor făceau la un cazan de 44 de găleti cu borhot in jur de 80, 85 litri de ţuică bună,(că apoi curgea acreală) din borhotul nostru ieşeau 110, 120 litri şi tot nu se acrea poşletele!

Adunam cu sârg prune, cu amândouă mâinile, nu ca alţii care adunau prune c-o mână, trecându-le dintr-o mână în alta până să le pună-n târnă, numărându-le. Palmele se umpleau de-o zeamă groasă, maronie şi lipicioasă. Dacă strângeai pumnul, după câteva secunde cu greu îl mai desfăceai. Ca să mai scap de corvoada adunatului, mă stergeam pe mâini cu un smoc de iarbă, luam urciorul şi plecam după apă la fântână. Aduceam un urcior cu apă rece, treceam pe la fiecare culegător dându-le să bea apă pe ţuţuroiul de pe toarta acestuia, le dam şi la bătăuşi, adica lui tata şi lui tataie care erau mai sus, pe coastă unde scuturau de mama focului prunii, bătând cu prăjinile prunele care se încăpăţânau să nu cadă. La amiază ne puneam la masă. Mama aşeza o prelată mare, adusă de tata de pe la sondele la care lucra, câteva ştergare înflorate deasupra pe care răsturna mămăliga, ouăle, brânza şi ceapa, ardeii şi roşiile. Ne aşezam toţi în jurul mesei improvizate şi mama scotea un ciocănel, adică o cinzeacă, în care punea ţuică pentru fiecare dintre noi trecându-l din mână-n mână după fiecare umplere şi golire. Şi mamă, ce bună era mâncarea! La un moment dat mamaie se ducea la grămada de prune, alegea câteva mai mari pe care le punea în poală, lua o bucată de mămăligă şi mânca. Prune cu mămăligă, o bunătate! Mâncam şi eu aşezat lângă ea, cu ochii mijiţi spre sat, acolo unde într-o casă bătrânească se afla venită de la Braşov nepoata vecinilor noştri care aveau şi ei livadă-n hotar cu a noastrĂ. Livada lor era mai mică dar avea prunii mai tineri şi era încă neculeasă.

-Hei, măi Nelule, dacă Viorel ar lua de nevastă pe Doina, ce livadă am avea noi aici!  spunea mamaie gânditoare,parcă ghicind că la Doina mă gândeam şi eu, dar din alte motive. O lumină blândă, strecurată printre ramurile prunilor ne învăluia pe toţi, realizând o imagine idilică, de toamnă rodnică şi îmbelşugată. Mă lasam uşurel pe spate zdrobind un pai între dinţi, privind cerul şi visând la casa din vale. Şi la câte prune ar face livada mea când voi fi eu mare, însurat cu Doiniţa, fata din Braşov.

Prin vară am întrebat dacă sunt prune la Măgura pe un verişor. Mi-a zis că sunt prunii încărcaţi, le trebuie proptele ca să nu se rupă sub greutatea bogăţiei de prune. Chiar dacă prunii sunt bătrâni, unii fiind mai mari decât mine, livada încă produce cam la cinci ani o dată rod îmbelşugat. Între aceşti ani produce mai puţin. Iar înspre livada vecinilor a tras tata gard despărţitor în anul în care i-am adus noră tocmai din Moldova ce are ca zestre o bucată de vie din ai căror struguri iese un vin grozav, roze, numai bun de pus pe masă alături de o ţuică fiartă în serile lungi de iarnă ce vor urma.

 

Sursa foto: Google-poze cu livezi de pruni.

Când civilizaţia „atacă“!

Am zis că, dacă tot vine toamna, să mă pregătesc pentru iarnă şi cu ceva brânză luată de la mama ei, din inima muntelui, de la ciobani cunoscuţi şi pricepuţi. Că doară nu o să dau copiilor şi nepoţeilor brânză de burduf de la Mega, Kaufland ori Carrefour care se laudă că au produse eco şi bio produse la mama naibii da’ numai la preţ văzându-se „calitatea“ acestora. Aşadar duminică dimineaţa plec cu un bun prieten de drumeţii, (fost coleg de liceu, Bogdan) în Bucegi, la nişte stâne ştiute de noi, cu ciobani cunoscuţi de la care mai luaserăm noi brânză şi-n anii trecuţi. Am luat în rucsac câteva haine groase, ciorapi de schimb, un kil de roşii din grădină, un termos cu cafea fierbinte, cuţitul nelipsit la drumurile făcute-n natură şi multă voie bună. La Ploieşti-Vest am luat de la un magazinaş două pâini mari şi ceva mezeluri feliate. Drumul ,cam aglomerat şi într-un sens şi-n celălalt dar se circula destul de bine. În Sinaia am cotit-o la stânga spre Târgovişte, urcând serpentinele Păduchiosului în spatele unui Maseratti ce avea o garda de numai câţiva centimetri drumul nefiind tocmai fără denivelări. Aproape de Cota 1000 am facut-o la dreapta spre Hotel Peştera, având în faţa noastră Maseratti-ul roşu care a zbughit-o ca din puşcă atunci când a văzut că drumul spre crestele muntelui era neted ca-n palmă. Abia la cabana Dichiu l-am ajuns, noi coborănd în stânga spre Zănoaga, Bolboci, Padina şi Peştera, el urcând drumul spre Piatra Arsă, la dreapta. Drum asfaltat, cu mici porţiuni în lucru, dar nu imposibil de trecut. La barajul de la Bolboci construit pe albia râului Ialomiţa ai două variante, putând merge pe ambele maluri ale lacului, mai indicat fiind malul estic al acestuia deoarece este asfaltat până la Diana, drumul vechi al malului vestic fiind neasfaltat.Noi am mers pe malul stâng pe asfalt. La păstrăvăria de după Cheile Tătarului drumurile se reunesc iarăşi urcând spre larga poiană unde se află Cabana Padina, Diana, Centrul de pregătire Salvamont şi o mulţime de alte construcţii mai mari sau mai mici pe care nu le văzusem anii trecuţi. In poiana Padinii, puzderie de maşini de toate tipurile! La o primă privire am crezut c-am ajuns în  parcarea unui centru comercial din Bucureşti. „La dracu’! Uite de ce am zis eu acum câţiva ani că nu-i bine ca să se facă asfalt până-n creierii munţilor!“ Am parcat şi noi, am luat o bucată de pâine cu roşii şi salam pe fugă, ne-am pus bocancii în picioare, rucsacii în spinare şi hai la drum per pedes!

În drum spre stână

-Mergem la stâna din Padina, la nea’ Niculaie din Moeciu! zise Bogdan avântându-se de-a dreptul pe panta ce ducea spre cabana Padina şi de-acolo spre stână. Era o dimineaţă splendidă, cerul de un albastru ireal, fără pic de nor, cum rar găseşti la munte, întâlnit doar în aceste zile de sfârşit de august şi început de septembrie. Am început să urcăm în zig-zag sau pieptiş uneori coasta muntelui. Aerul tare, ozonat, ne umplea plămânii dornici de curăţare a smogului de la câmpie, de unde veneam. Nu am apucat să o luăm pe scurtătura ce o ştiam că zărim în depărtare trei siluete coborând pe drumul de piatră. Doi oameni şi un cal cu samar. Când s-au apropiat de noi am recunoscut pe baciul stânii către care tocmai ne îndreptam.

 

-Bună ziua nea’ Niculaie! Să trăieşti! Mai e cineva la stână,că vrem să cumpărăm niscai brânză? am întrebat cu o strângere de inimă, nu ştiu de ce, parcă presimţind ceva.

-Să trăiţi dumneavoastră! N-aveaţi telefonul meu să mă sunaţi? Că brânză nu mai am! Am rămas de nici la ciobani nu le-am dat toată partea, anul ăsta a fost mai greu, iarba s-a cam dus, oile au mai înţărcat unele dintre ele, poate în jur de 15 septembrie să veniţi, da’ să mă sunaţi înainte că nu promit nimic! zise baciul în timp ce calul, neţinând cont că era pe pantă abrubtă, se întindea să apuce un zmoc de iarbă de pe marginea drumului. M-am uitat la Bogdan, el la mine, asta e ne-am zis, mergem la Eugen în Doamnele, el trebuie să aibă. Am coborât împreună cu cei doi ciobani spre Padina, vorbind de una, d’alta şi despărţindu-ne după ce am notat telefonul moşului. Am pornit înspre Peştera urmând ca de acolo să mergem spre Obârşia Ialomiţei pâna la o altă stână ce se afla sub masivul Doamnele, la Eugen, un inginer care se ocupa de creşterea oilor şi pe care-l cunoşteam, în trecut cumpărând berbecuţi de la el pe care-i îngrăşam şi-i vindeam la export la arabi. Puţin transpiraţi dar plini de elan am ajuns la stână unde ne-au întâmpinat doi căţei şi un ciobanaş tinerel, nici 15 ani nu cred să fi avut, oile fiind plecate la păşunat cu ceilalti ciobani. Eugen nu era, fiind plecat cu maşina la Malu cu Flori să ducă brânza la vânzare!

-Şi ce mă, a luat tot? am întrebat nevenindu-mi să cred ce ghinion am avut.

-Da, tot ce facem în cursul săptămânii ia sâmbăta şi o duce la vale că-i mai scumpă! spuse copilul, luând o găleată şi plecând să aducă apă de la o fântână din apropiere.

Ciobănaşul

 

-Bogdane, mergem înapoi la maşină, încercăm şi la Coteanu să vedem dacă au brânza bună şi ‘om lua, n’om lua, mergem la Toli la cabană, mâncăm ceva şi plecăm acasă! Ne-am întors la Padina niţel obosiţi dar mai mult trişti că venisem aproape degeaba. Spun aproape, deoarece mişcarea ce o făcusem fusese totuşi benefică pentru sedentarii ce devenisem în ultima perioadă a acestui an. Nu vă mai spun că nici la Coteanu, o stână aflată aproape de Padina, nu aveau brânză. Toată fusese vândută ori era plecată „la vale“ ciobanii abia având pentru ei ceva caş ca să manânce. Ne-am dus la cabana Padina. Acolo cunoaşte Bogdan cabanierul, pe Toni, un tip care împreună cu familia încearcă să extindă cabana, acum având şi un aflux mult mai mare de turişti, atât vara cât şi iarna. Am mâncat o ciorbă fierbinte şi bună. Toni dă câteva telefoane şi când ne-a făcut nota de plată ne spune că ne-a găsit brânză tocmai la o stână pe Piatra Arsă, adică trebuia să ne întoarcem la Dichiu şi să mergem pe creastă până la intersectarea drumului cu poteca ce venea de la Lăptici unde aveam să aflăm o tarabă a unui cioban ce vindea brânză. Dacă ne grăbeam mai găseam, că vorbise cabanierul cu el să ne oprească, da’ mai ştii? La câţi turişti sunt în zonă, riscam să nu mai găsim nici la el! Şi iată-ne porniţi către Piatra Arsă, lăsând în urmă marea „parcare“ cu zgomotul ei, că nu v-am spus da’ credeam că mă aflu la bâlci, cu manele, muzică populară şi cântece de voie-bună care de care mai stridente şi bubuitoare! Peisajul era frumos, nimic de zis chiar dacă dinspre Tătaru se ridicaseră câţiva nori ce ameninţau să se prăvale peste Valea Ialomiţei. Da’ multe maşini, nene! Care urcau, care coborau, aveam impresia că mă aflu pe DN1 nicidecum în vârf de munte! Şi când mă gândesc că acum câţiva ani lasam maşina la Moroieni şi veneam pe jos, cu bagajele-n spinare până la Omu! Când vedeam alţi turişti sau câte un cioban cu turma de oi era o bucurie mare că mai vedeam şi noi pe cineva cu care să mai schimbăm o vorbă. Acum, privind de pe creastă înspre Valea Ialomiţei, se vedea un furnicar de maşini, corturi, rulote, fum de la focurile aprinse în ciuda interdicţiei ca fiind arie protejată, rezervaţia Bucegi 2000, chipurile! Am luat câte trei kile de brânză în băşică de porc (atâta mai avea), de la un cioban pe care nu-l mai văzusem, care a zis că n-a mai făcut în coşuleţ din coajă de brad pentru că a văzut că se vinde foarte bine brânza şi aşa, el abia făcând faţă cererii! Cred şi io, la atâta trafic, e normal să ai cerere mare de produse tradiţionale! Am plecat spre casă mai aruncând o privire roată peste munţii atât de iubiţi! Erau aşa cum îi ştiam de copil, semeţi, cu vârfurile binecunoscute în nori: Zănoaga,Tătaru, Bătrâna, Doamnele, Mecetul Turcesc, Omu, Obârşia , Cocora, Blana, Lăptici, Furnica, Vârfu cu Dor, Dichiu. Dar în vale, „parcarea“ aceea imensă care era poiana văii de la Cheile Tătarului până la Pestera mi-a lăsat un gust amar! Parcă vedeam aievea o pâclă albăstrie, de gaze arse şi nearse provenite de la sutele de maşini ce se aflau pe acolo pe unde cândva, numai ciobanii cu turmele lor şi câte un turist tenace se avântau luând în piept aerul tare al munţilor! Am scos un suspin, Bogdan a oftat chiar, am întors maşina şi am plecat spre casă ducând cu noi o întrebare chinuitoare: e bine că s-a făcut şosea asfaltată până aproape de izvoarele Ialomiţei?  Ce, festivalul „Padina Fest“ nu avea iubitori care să vină cu bicicletele ori pe jos, cu rucsacurile în spate?

Vedere parţială spre poiana Padinii

Această întrebare mă chinuie şi acum, nu-mi dă pace, provocându-mă să vă întreb la rându-mi pe voi, cititorii mei, dacă e bine sau nu e bine să se ducă civilizaţia până-n ultimele cotloane ale munţilor!

Sursa foto: fotografii personale.

Când se clatină totul!

Italia e devastată. Un cutremur a făcut ca aripa morţii să fâlfâie năpraznic. Multe localităţi sunt la pământ. Încă se caută supravieţuitori. Oamenii sunt disperaţi, speriaţi şi încă speră ca familiile lor să fie bine. Se sperie la fiecare replică a cutremurului dar sunt încrâncenaţi. Solidaritatea  pune stăpânire pe întreaga omenire. Suntem trişti şi noi românii şi ne rugăm să primim un semn de la rudele plecate la muncă  ori în vacanţe în Italia.

1977, început de martie. Iarna plecase din Nucet, locul unde cu osârdie mă pregăteam să devin crescător de animale, luând cu ea toată zăpada. Noi elevii trăiam zilele Babelor cu sângele începând a clocoti-n vene, plimbându-ne perechi, perechi prin pădurea ce mărginea  incinta liceului pe laturile de miază-noapte şi de asfinţit. Era o zi de vineri. Pe înserat,  perechile se întorceau înlănţuite de la „studiu“ printr-o spărtură a gardului, cu pătura şi manualele în mâini. Printre ei, eu şi Camelia, prietena mea din anul trei piscicultură. O brunetă cu păr lung şi ondulat pe care o adoram.

-Ne vedem dimineaţă, da? Mă culc devreme în seara asta că mâine vreau să mă scol la cinci să mai repet la istorie! îi spun Cameliei la despărţire. Aveam teză la istorie a doua zi şi eu nici nu deschisesem cartea. Noroc că aveam un profesor „destupat“, pedepsit de regim nu ştiu de ce prin mutarea disciplinară din buricul capitalei la liceul nostru de ţară, om inteligent, care ştia că la coada vacii ori în strunga oilor nu era nevoie să ştii anii de domnie a domnitorilor care s-au perindat prin Ţările Române. Da’ parcă mi-era ruşine să mă duc chiar „botă“ mai ales că era teză şi ceva rămânea scris.

-Eu mă duc la clubul internatului să văd filmul! zise Cami. E ceva cu dulce şi amar, o să-ţi povestesc mâine. Noapte bună! Am pupat-o de rămas bun şi ne-am despărţit.

Am urcat cele patru etaje ale căminului din două în două trepte, am făcut un duş la baia comună de pe palierul băieţilor şi la somn.Prin fereastra camerei venea o rază de lumină de la stâlpii Bazei de Recepţie a Cerealelor aflată gard în gard cu livada de duzi a liceului plantată în faţa căminului-internat. Cămin ce adăpostea în două etaje fete şi în alte două băieţi. Mă cuprinsese deja moleşeala plăcută a moşului când aud: pleosc! Cărăşelul auriu ce-l ţineam într-un mare glob alb sprijinit între patru cărţi, se zbătea pe jos pe linoleum.

-Ce-ai făcut amărâtule, acu’ te-ai găsit să evadezi din „acvariu“? îl interpelez luându-l cu grabă de pe jos şi punându-l in apă. Fii cuminte, Bibi! mai spun şi sting lumina. Mă strecor iar în pat găndindu-mă că de mult nu mă mai culcasem atât de devreme. Colegii de cameră erau plecaţi, care la prietene, care la film sau aiurea. Ei ştiau istorie la fel ca mine, dar era treaba lor. Tocmai ce-mi trăgeam cearceaful peste ochi, că mă deranja lumina venită din bază, când aud iar: pleosc! Si o zbatere agitată pe podeaua camerei. Hait! Ăsta are chef de joacă! îmi zic ridicându-mă să pun la loc în apă carasul cel zglobiu. După ce-l pun la locul lui în globul de sticlă aud un huruit surd, înfundat, dar care creştea-n intensitate pe măsură ce treceau secundele.Deodată se face întuneric beznă. Se luase curentul. Zgomotul se amplificase mult şi atunci m-am repezit pe culoar alergând.

-Cutremur băieţi! am strigat şi am luat direcţia spre scara de incendiu bâjbâind. Am coborât în fugă scările mai mult pe dibuite (aveam antrenament de la escapadele către nivelurile de jos unde stăteau fetele) şi la etajul unu unde ştiam că nu este geam la fereastră, m-am avântat peste pervaz! Am aterizat lângă o ţeavă înaltă, înfiptă-n pământ la câţiva metri de intrarea căminului dinspre scara de incendiu. Pământul parcă venea în valuri către mine dinspre răsărit. Era luna pe cer şi la lumina ei am apucat să mă ţin de ţeava lângă care ajunsesem nici eu nu ştiu cum. Castelul de apă, în formă de sferă, se clătina ca o păpădie, dar periculos, cu ancorele de oţel scrâşnind straşnic, încât credeai că mai, mai se prăbuşeşte peste cămin. Când două cabluri se întindeau la maxim, celelalte două făceau o buclă imensă. Apoi invers!În mijlocul vuietului infernal a început prăpădul: strigăte de toate felurile au început să răzbată dinspre uşa principală, aflată-n partea opusă a căminului faţă de unde eram eu. Geamuri sparte, ţipete, pârâituri groaznice, iar ţipete, îmbulzeală, văicăreli, chemări diferite, iar ţipete…În tot acest timp mă ţineam cu amândouă mâinile de ţeava care se înclina în toate părţile şi eu odată cu ea, la fel. După câteva zeci de secunde care au părut minute bune, pământul de sub mine a început să tresalte. Nu mai veneau valuri dar se scutura. Din ce în ce mai tare încât am crezut că mă aflu într-o sită de cernut mălai. S-a zgâlţâit ce s-a zgâlţâit şi dintr-o dată s-a oprit. Doar din străfundurile pământului se mai auzea acel huruit la fel ca la început, de data asta îndepărtându-se până nu s-a mai auzit deloc. În acest răstimp   elevii se buluceau să iasă din cămin în vacarmul de ţipete şi chemări pe nume descris mai sus. Când am văzut că se oprise pământul din cutremurat, când s-a liniştit din cernut, ascultând ţipetele copiilor mi-am adus aminte de Cami. Am zbughit-o spre intrarea principală cu toate că eram doar în slip. Ajuns în mulţimea de copii care încă mai strigau, căutându-se unii pe alţii, am început să o caut. Chiar dacă era numai lumina de la lună şi ici colo scăpăra câte un chibrit, se vedea destul de bine astfel încât să nu dăm unii peste alţii ca chiorii. Pe scări o fată era legată la un braţ cu un cearceaf prin care se vedea că ieşise sîngele. Se tăiase în geamul spart de la uşi când fusese împinsă în el de către mulţimea agitată a copiilor. Cami nu era nicăieri. Am întrebat în stânga, în dreapta, nimeni nu o văzuse. Să ştii că i s-a făcut rău şi au călcat-o copii în picioare! m-a fulgerat un gând. Din doi paşi săltaţi am ajuns în faţa clubului unde era televizorul căminului. În afară de scaunele răsturnate şi televizorul spart, fumegând uşor împrăştiat pe jos şi peste care se aşternuse un strat fin de var alb, nici ţipenie. Cami nu se afla acolo. O iau la fugă pe scări la etajul unu unde avea camera. La a doua uşă pe dreapta, aflată după pipăit, intru şi zăresc în penumbra din cameră o siluetă. Era silueta pe care aş fi recunoscut-o dintr-o mie!

-Ce faci tu aici? Toţi suntem afară, te căutăm şi tu? întreb încet, să nu o sperii. O cuprind în braţe şi vreau să o sărut.

-Lasă-mă că nu-mi găsesc papucii! Cum să ies aşa afară? Şi-mi povesti repede cum în îmbulzeala creată la club, aflîndu-se aproape de uşă a reuşit să iasă prima din încăpere dar din graba ce-a avut, a pierdut un pantof iar ea, simţind asta, a cotit spre etaj în loc să iasă afară. Şi în camera ei a stat cât a durat cutremurul, după care a început să-şi caute papucii. Ce emoţii, ce frică, ea nu putea ieşi afară cu tălpile goale! Am luat-o în braţe pe sus, cu totul şi am coborît scările sărutând-o  pâna am ieşit afară. Ea mă ţinea strâns de gât, abia acum realizând prăpădul produs cu doar câteva minute în urmă. Varul de pe pereţi căzut acoperea cu o mantie albă tot mobilierul şi podelele, lasând doar pe alocuri să se vadă câte o pată din trei în trei trepte, urmele mele făcute când am urcat în fugă.

Am lăsat-o din braţe lângă un dud din faţa căminului zicându-i să nu se mişte până mă întorc şi am urcat iar în cămin de data asta la mine-n cameră. Bibi, cărăşelul meu auriu era întins undeva în mijlocul camerei plin de var alb dar căscând larg gura după aer. Globul răsturnat, dar intact. L-am luat de pe jos, am luat şi globul luând-o înapoi pe scara de incendiu de astă dată încet, să nu mă împiedic. Ajuns afara m-am dus la eleşteul din curte. L-am aruncat pe Bibi în eleşteu după ce l-am pupat pe cap şi am trântit globul de pământ. M-am întors la Cami şi la ceilalţi copii care se mai potoliseră şi o linişte ciudată luă locul vacarmului de mai dinainte. În acest timp, în Bucureşti se dărâmase Casata. Şi alte clădiri. Mureau oameni exact atunci dar noi nu ştiam asta. Am aflat a doua zi şi am plâns. Au murit mulţi oameni şi s-au dărâmat multe clădiri.Dar asta o ştiţi deja sau o puteţi afla din  multe surse. Mi-au venit în faţa ochilor aceste amintiri văzând ce prăpăd este în Italia. Şi plâng, la fel ca acum aproape 40 de ani.

După cum cred că majoritatea ştiţi, cutremurele mari din România au o ciclicitate ce se învârte în jurul a 40-50 de ani. Puteţi să vă documentaţi mai exact. Cert este că se apropie şi la noi unu mare. Doamne apără-ne şi ne păzeşte! 

Fotografie luată de pe http://adevărul.ro/news/Bucuresti.