Martinel

După un urcuş abrupt, anevoios, ajungem în golul alpin al muntelui Tătaru. În faţa noastră se deschide o căldare mărginită de piscuri semeţe pe al cărei fund şerpuieşte zglobiu pârâul cu acelaşi nume. Pe panta estică se vede clar o stână mică, dărăpănată, cu două ţarcuri dispuse simetric de o parte şi alta a cocioabei. Incinta acestora de culoare neagră-maronie contrastează cu verdele crud al păşunii din apropiere. Puzderie de poteci brăzdează de-a lungul căldarea aproape circulară. Este stâna cu oi sterpe a unui tip ce are oile cu lapte pe Doamnele, undeva spre izvoarele Ialomiţei. Căutăm din ochi un loc bun de amplasat corturile unde vom dormi la noapte, apropierea stânii garantându-ne că nu vom fi atacaţi de urşi. Sau vom fi?

Stau întins în cort pe salteaua de izopren băgat complet în sacul de dormit. Alături am toporaşul meu drag şi cuţitul cumpărat din târg acu’ un an, sprijinite de rucsac, dulce amăgire că sunt în siguranţă dacă le am la îndemână. Mă gândesc la seara petrecută alături de ciobanii care tocmai ce veniseră cu oile sterpe, mioarele şi berbecuţii anului în curs, care îşi duceau grijile zilei hrănindu-se cu mămăligă,cartofi, ceapă şi din când în când cu o ciosvârtă de carne de la câte-un miel care se târâse după turmă cu „şchiopul oii“.  Necăjiţi oameni, să nu aibă ei o bucată de brânză la-ndemână…ciobani fiind! Printre altele i-am întrebat dacă sunt urşi prin zonă, dacă au venit noaptea la oi ori dacă le-a dijmuit avutul patronului. Ne-au zis că s-a mai întâmplat da’ au câini bărbaţi şi să n-avem teamă. Doar sunt şi ei aproape în caz că ar îndrăzni să se apropie vre-o fiară. Nu ştiu de ce în această noapte mă gândesc la ursi, doar am zeci de nopţi dormite în cort de multe ori în locuri mai izolate decât acesta în care mă aflu acum. Poate de la faptul că urcând pieptiş cărarea ce duce spre vârf am văzut urmele lui Moş Martin întipărite pe o limbă de nisip rămasă de la apa ploilor trecute, cine ştie… Şi-mi aduc aminte o întâmplare povestită de tanti Lenuţa, mătuşa mea, fiică de cioban care şi-a petrecut copilăria pe Bătrâna, un munte din apropiere, în mijlocul oilor dar şi al animalelor sălbatice.

Îmi povestise cum că o dată, când era ea mititică, un baci gospodar a adoptat un pui de urs rămas orfan după ce un boier hain care era stăpânul locului, îi ucisese mama. Îl găsise într-o viroagă tânguindu-se, ud şi murdar de noroi încât a crezut iniţial că-i un căţel abandonat de cineva. Când a pus mâna pe el, acesta la prins cu dinţii de mâneca flanelului din lână ce-l purta mereu, fie că era soare ori ploua. L-a dus la stână şi i-a pus în faţă o strachină plină ochi cu lapte pe care Martinel l-a lipăit cât ai clipi de foamea ce îi era după care s-a încolăcit pe un cojocel pus de baci într-un colţ al stânii, nu înainte de a inspecta toate cotloanele sălaşului. Ciobanii, venind seara cu oile de la păscut s-au minunat când l-au văzut iar câinii l-au amuşinat dar nu prea l-au băgat în seamă mai ales că primiseră comanda de la baci să-l lase-n pace. Numai caii folosiţi la căratul samarelor în sus şi-n jos pe munte au sforăit nervoşi când au simţit mirosul de sălbăticiune şi nu s-au liniştit multă vreme în acea seară. După o lună, o lună şi ceva Martinel se făcuse rotunjor, un ghiduş năzdrăvan şi era mai mereu lângă piciorul baciului, mai ceva ca un câine. Atunci baciul hotărî: locul lui e în pădure! Pentru asta, a făcut o trocuţă dintr-o tisă adusă de el mai demult şi care zăcea prin spatele stânii, a luat o căldare cu zer şi o jumătate de mămăligă şi s-a îndreptat spre marginea pădurii aflată undeva la aproape un kilometru de stână. Martinel după el mirosind găleata, încercând să-l oprească din drum pentru a hăpăi bunătatea din ea. Râzând, baciul îl dădea uşor de-o parte şi-i spunea să aibă răbdare că-i va da tainul când vor ajunge-n pădure. Trecură pe lângă tăul cu apâ cristalină din care Martinel lipăi cu sete şi când ajunse în pădure baciul căută din ochi un loc bun să pună covata cioplită în care să-i pună bunătăţile din găleată. Găsi un loc numa’ bun lângă o stâncă mare ce se iţea printre brazi din cetina căzută de-a lungul timpului şi care făcuse un strat gros, moale la călcătură. Puse amestecul de zer şi mămăligă-n trocuţă şi când ursacul termină de mâncat, pe când lingea cu spor marginile cioplite cu migală, îi spuse blând:  De-acuma vei sta numai aici şi eu îţi voi aduce mâncare în fiecare dimineaţă până ce vei învăţa să te arăneşti singur!  Locul fiecărei lighioane este acolo unde a hotărât Domnul Dumnezeul nostru şi noi trebuie să-L ascultăm! Şi a plecat baciul spre stâna care abia se vedea-n depărtare printre brazii semeţi. Credeţi sau nu, ursuleţul, de-acum destul de mare , mai mare chiar decât Corbu câinele şef al turmei, a rămas pe loc privind cu tristeţe după baci, o singură dată avănd un suspin lung, tânguit mai mult. A doua zi baciul i-a dus tainul promis, găsindu-l dormind la rădăcina stâncii răsărite din pământ. A dat să se ridice cu labele pe pieptul lui dar acesta l-a respins cu blândeţe. Nu trebuia să se mai joace cu el dacă dorea să se sălbăticească.  Ursacul a fost hrănit aproape în fiecare zi chiar dacă uneori nu mai era în preajma locului unde fusese lăsat. Câte o dată găsea mâncarea neatinsă, semn că nu fusese pe acolo în ultimele ore, dar şi aşa, baciul îi turna-n covată tainul promis. Aşa au trecut zilele apropiindu-se septembrie, timpul când oile sunt coborâte la vale în satele dintre dealuri unde încă se mai găseşte iarbă de păscut. Au plecat cu toţii, oi, câini, cai şi stăpâni. De undeva dintre brazi doi ochi ca tăciunii focului urmărea întregul alai, presimţind că nu se vor mai vedea. Avea o blană groasă, era dolofan şi doar scutura din capul mare cât baniţa rar, agale. Când nu s-a mai văzut decât iarba gălbuie bătută de vânt iar tălăngile berbecilor nu s-au mai auzit s-a întors şi s-a afundat în pădurea deasă. Ştia că de-acum e singur şi trebuia să-şi găsească adăpost bun şi călduros!

Iarna a trecut aşa cum trec toate iernile, cu zăpadă, cu sărbători, cu viscole şi geruri mari, cu ţuică fiartă şi miei cruzi fătaţi în storiştea saivanului. Doar baciul uneori se gândea la puiul de urs. Oare îşi găsise un loc bun, ferit de ger ? Că de gras, avusese el grijă să pună cât mai mult seu sub blană pentru a avea rezerve să treacă cu bine iarna. Să-şi tot sugă unghiile până-n primăvară când va ieşi din bârlog!

A venit primăvara cea mult dorită, a trecut şi aceasta repede iar la începutul verii ciobanii în frunte cu acelaşi baci gospodar, au urcat oile la munte, la vechea stână. Au reparat ocoalele, acoperişul stânii şi şi-au reluat munca deloc uşoară dar frumoasă de stăpâni ai muntelui. Doar baciul privea uneori cu un dor ascuns înspre poala pădurii: o fi rezistat copchilul lui au ba? şi o lacrimă strivită greu îi răsărea la colţul ochiului.Nu trecură nici două săptămâni de la sosire când într-o dimineaţă baciul nostru auzi lătrături îndârjite spre marginea pădurii şi ciobanii dând gură: Ursu’ băăăă! Arreeaaaa! Huoo! A ieşit repede din stână şi a strigat ciobanilor să cheme cîinii. S-a dus direct spre locul unde hărmălaia era în toi şi l-a văzut: un urs tânăr dar viguros se rotea-n cercuri dese apărându-se cu îndârjire de câini. A strigat şi el la câini şi s-a apropiat mai mult. El era! L-ar fi cunoscut dintr-o mie, chiar dacă acum era aproape cât un boulean şi avea un cap uriaş! S-a dus hotărât la el şi i-a zis: Martinel, ce faci măi băiete? Câinii au plecat mârâind spre ciobanii aflaţi mai în urmă pe malul micului lac cu apă limpede iar baciul nostru a pus o mână pe capul lui. Iar el s-a ridicat pe labele din spate, cu cele din faţă cuprinzându-i capul pe după umeri. Acelaşi tânguit discret i-a fost salutul de bucurie că s-au revăzut. Baciul nostru la îndepărtat binişor şi din acea zi a reînceput dusul zilnic al tainului la vechiul loc din marginea pădurii. Uneori nu venea cu zilele, alteori îl vedeau şi de două-trei ori pe zi la marginea pădurii. Până şi câinii se obişnuiseră cu prezenţa lui, nemaibăgându-l în seamă decât rareori. Şi aşa a trecut vara, oile au fost coborâte iar la iernat, Martinel rămânând singur în vârf de munte. A trecut şi iarna viforoasă, s-a dus şi primăvara cea capricioasă şi la începutul verii iar au urcat ciobanii tarhatul la munte. Şi l-au găsit din nou pe Martinel sănătos, voinic şi cu blana de culoarea ghindei… Aşa au trecut mai multe anotimpuri, ciobanii urcând şi coborând oile la soroc, cu verile având alături un urs care le era drag tuturor. Se mândreau cu asta: cine mai avea ca ei un urs paznic la oi? că uitai să vă spun: de când era Martinel prin preajma stânii nici un  urs sau altă dihanie nu mai îndrăznise să dijmuiască averea baciului.

În vara de care am să vă vorbesc în continuare baciul nu a mai urcat cu oile la stâna din munte. Un junghi căpătat între spete în iarna ce abia trecuse nu-i da pace şi s-a dus la doctorul din oraş. Acesta i-a spus că ar avea pneumonie şi trebuie să stea pe lângă casă, să se doftoricească, nicidecum să mai urce pe munte dacă vrea să nu se ducă la strămoşi. Aşa că baciul nostru a instruit cât mai bine ciobanii ce şi cum să facă până la venirea lui, zicându-le în mod special să aibă grijă de Martinel, să-i ducă porţia zilnică de zer cu mămăligă! A umblat pe la doctori, s-a oblojit cum a ştiut el mai bine şi în toiul verii a putut urca muntele chiar dacă era un pic mai slăbit faţă de alţi ani. Odată ajuns la stână a întâlnit feţe de ciobani triste, ce se purtau cu fereală la vederea lui. Ce să se fi întâmplat? Cu greu, după multe şi iscusite întrebări a aflat: Martinel, ursul lui iubit îi mursecase o mânză de trei ani, mândria lui şi a stânii! Cum se întâmplase asta? Păi, nici un cioban nu a îndrăznit să ducă mâncare namilei din pădure. Ba după o săptămână de când urcaseră în munte unul mai arţăgos chiar pusese câinii să-l atace, izgonind-ul din poala pădurii. Trei zile nu l-au mai văzut dar în ziua a patra au văzut că nu mai e mânza murgă. Nu simţiseră niciunul nimic, câinii nu lătraseră, caii nu fornăiseră, nimic doar că nu mai era iepşoara! Au căutat-o cu toţii şi i-au descoperit leşul într-o viroagă acoperită bine cu crengi, pietre şi cioate de brad. Acu’ că a venit el, baciul, pot răsufla mai uşuraţi!

A doua zi baciul s-a ridicat din pat dis de dimineaţă şi a pus ciobanii să închidă toţi câinii în stână cu ordin precis să nu le dea drumul până n-or auzi foc de armă. Şi-a luat puşcociul ce-l avea din vremea războiului, o armă cu cocoş ce se încărca ajutat fiind de o vergea şi cremene la percutor. După ce trăgeai un foc cu ea trebuia reîncărcată cu vergeaua, pus praf negru de puşcă, glonţ… A trecut pe lângă tăul cu apă rece pe malul căruia îşi iţise capul câteva frunze de piciorul cocoşului şi coada mânzului. A intrat în pădure şi s-a dus la viroaga unde-i spuseseră ciobanii că ar fi ascuns ursul trupul iepei lui dragi. Când l-a descoperit şi-a căutat un loc mai ferit dar cu vedere bună spre ţintă şi la o distanţă rezonabilă. A aşteptat vreme de două poate trei ceasuri şi iată-l pe Martinel venind pe vâlcea în sus. Vântul adia încetişor dinspre el spre locul unde era baciul şi nu a simţit nimic în nări. A înlăturat cioatele, pietrele şi crengile cu care acoperise prada şi a început să mănânce din burdihanul acesteia. Baciul nostru a aşteptat răbdător privind cu atenţie dar şi cu tristeţe ce se întâmpla. Când i-a venit bine, Martinel fiind cu capul înfipt pe jumătate în burta iepei, a ridicat arma la ochi, a ţintit drept în frunte şi a tras! A văzut doar cum glonţul i-a ras un zmoc de păr dintre urechile mici şi rotunde. Martinel s-a uitat fix în ochii baciului, s-a ridicat în două labe şi a răcnit furios, tare, grozav de tare! Baciul îngrozit a aruncat puşca şi a luat-o la fugă înspre stână! Ca prin vis a auzit strigătele ciobanilor care asmuţeau câinii eliberaţi spre pădure alergând înarmaţi cu topoare, furci şi bâte noduroase. Doar o dată s-a uitat în urmă şi a văzut o matahală care fugea după el cu o viteză ce nu credea să aibă o aşa namilă de animal. Ajuns în dreptul micului lac o cârmi spre malul stâng al acestuia şi Martinel era cât pe ce să-l ajungă dar fu încolţit de cei opt câini şi trei căţei chiar pe marginea apei. S-a oprit din goană cu câinii roată-nprejurul lui, mormăind furios. Dădea cu brâncile-n câini care se fereau iute, se repezea în câte unul mai curajos, iar mormăia şi iar lovea. La un moment dat chiar a intrat în apa rece a tăului apărându-se de câinii de pe mal care nu îndrăzneau să intre după el. Au ajuns şi ciobanii în apropiere şi aruncând în el cu pietre, strigând şi asmuţind câinii l-au făcut să se întoarcă în pădure cu apa curgând şiroaie din blana bogată. S-a dus însoţit de câini departe, adânc în mijlocul pădurii. Baciul nostru nu s-a oprit din fugă decât în uşa stânii când a strigat: Mai vine, băăăă? şi a căzut lat, cu mâinile-n laturi precum o cruce pe patul acoperit cu un cojoc gros, miţos. Nu a mai vorbit apoi cam şase luni! Unii zic că ar fi şi albit în acea zi dar alţii spun că era înspicat deja din noaptea de dinainte când nu închisese un ochi tot gândind ce să facă. Pe Martinel nu l-a mai văzut nimeni în apropierea stânii nici în acel an şi nici în alţi ani!

Mă trezesc buimac în strigăte de ciobani şi lătrat de câini. Hait! zic punând mâna pe toporişcă şi ieşind din cort. Soarele era deja sus pe cer şi ciobanii dăduseră drumul la oi spre păşunile bogate ale Tătarului însoţiţi de câinii bucuroşi că trecuseră o noapte fără nici un eveniment mai acătării. Doar la mine-n cort se desfăşurase oarece activitate din vremi demult apuse, dar ce ştiau ei…

 

Poză luată de pe net.

Anunțuri

Avizul buclucaş 2.

M-am urcat în maşina directorului cu gânduri felurite, prăpăstioase. Tocmai ce se zvonise printre noi agricultorii că undeva prin sudul ţării, un agronom a fost arestat deoarece la o anunţată vizită a marelui ctitor arase o tarla de porumb recoltat cu combina şi rămăsese stiuleţi pe loc  fiind descoperiţi Dincă şi arătaţi iubitului conducător. Cică-l băgase la sabotaj şi distrugeri de recolte. Mă îmbărbătam zicându-mi că n-o fi dracu’ atât de negru, doar nu făcusem nici o greşeală când înfiinţasem pajiştea cultivată pe 150 ha, când reparasem stâna de la Valea Boţului unde fusese un splendid conac boieresc, nici la ferma de vaci nu ştiam să fi comis erori unde populasem grajdurile cu pui de-o zi pentru carne, vacile fiind în tabăra de vară. Nici duşmani aşa aprigi încât să mă reclame cu ceva inventat nu credeam să am. Da’ parcă poţi să ştii? Eh, fie ce-o fi! Priveam îngândurat înainte, cel mai chinuitor gând fiind la soţia mea care rămăsese în Bacău la Direcţia Agricolă. Cine ştie ce era în sufletul ei! Şoferul directorului, un bătrânel simpatic, călca acceleraţia de ziceai că cine ştie la ce întrunire importantă trebuia să mă ducă. Am străbătut cei 45 de kilometri în mai puţin de o jumătate de oră pe drumul de ţară lăsând în urma noastră un strat gros, dens de colb. Evita cu măiestrie gropile întâlnite şi claxonând din când în când rarii trecători aflaţi la acea oră pe drum sau gâştele şi raţele ce traversau în căutare de apă prin şanţuri.

Maşina făcu dreapta şi intră pe drumul spre fermă. La poarta fermei am văzut un ARO albastru-îl mai văzusem trecând pe drum- şi inima a început să bată şi mai tare. Am coborât şi m-am dus spre birou. Biroul meu era de fapt o încăpere construită la capătul primului grajd, ce  avea şi o cămăruţă pe post de farmacie veterinară. În uşa biroului stătea un miliţian tinerel iar în interior am mai observat încă un miliţian mai în vârstă şi doi civili cu vârste incerte, tunşi regulamentar şi îmbrăcaţi la costum.

-Bună ziua! am zis încet, fără vlagă. Parcă nici nu-mi recunoşteam vocea.

-Bună ziua! a răspuns cel din faţa uşii. Sunteţi şeful de fermă? mă întrebă.

-Lasă-l bă, că doar n-o fi primarul! zise miliţianul din interior înainte de a apuca să răspund eu. Intră tovarăşe, intră şi ia loc. După care să ne spui în ce relaţii eşti cu şoferul de pe maşina ICIL-ului, că-i groasă! Dacă eşti sincer s-ar putea să rămâi acasă, dacă nu te luăm cu noi. M-am aşezat cu genunchii moi pe marginea patului de fier. (Aveam un pat în birou unde mă mai întindeam uneori după-amiezile.Era din fier dar avea o saltea confortabilă). M-am uitat cu ochii mari la el. Ce-o fi însemnând „groasă“ la ăsta? Stătea pe scaunul meu şi observasem un picior al acestuia gata să cedeze. E greu al dracu’! Ce grad o fi având? Mă uit pe epolet şi văd o steluţă mărişoară. Aha, deci e maior!

-Sunt în relaţii normale tovarăşe maior, ce să vă spun, el preia laptele din fermă, eu il predau, nu văd ce alte relaţii aş putea să am în afară de cele strict profesionale. Am răspuns repede şi un pic uşurat ştiind că chiar aşa era, nu făcusem nici o „prostie“ cu individul. Ba chiar uneori ne mai şi ciondăneam când făceam analizele privind calitatea laptelui, el având tendinţa de a mă „ciupi“ la procentul de grăsime sau la densitate.

-Şi zici că nu ai nici o legătură cu el? Vezi că mai am şi alte treburi astăzi, nu stau să ascult prostiile pe care le debitezi. Avem dovezi care arată că sunteţi mână-n mână!

Cei doi civili răscoleau pritre hârtiile de pe birou şi din micul dulăpior de deasupra. În faţa lor o grămadă de carnete cu avize de expediţie terminate, legate corespunzător la cotoare şi cu ştampila aferentă pe ultima pagină. „Acest carnet conţine un nr. de…file, numerotate de la nr…până la nr…în 3(trei) exemplare“ Nu ziceau nimic, doar răsfoiau câte un carnet şi notând din când în când ceva în nişte agende mici.

-Nu am tovarăşe maior nici o legătură, vă pot dovedi şi eu! am zis prinzând curaj văzând că doar despre asta era vorba. Mă speriasem degeaba, îmi venise inima la loc şi am început să am tupeu chiar. Puteţi să-mi spuneţi de ce sunt acuzat de legături cu acest om? Dacă cineva a făcut reclamaţii să ştiţi că sunt mincinoase! am mai zis cu o voce tare pe care începusem să mi-o recunosc. (Bă da’ prost mă credeţi! Eu nu fur cantităţi mari că  mi-e frică, iau doar atât cât să trăiesc eu şi familia mea un trai normal zilnic. Adică doar ling degetele, nu bag mâna până la cot.) N-ai de ce să te temi îmi ziceam în gând, dă-i în pizda mă-sii cu controlul lor cu tot! La Paşti tot la mine vor veni şefii lor să le dau caş şi miel! La un moment dat civilii s-au ridicat de pe băncuţa ce abia atunci am observat că o puseseră în birou, locul ei fiind de regulă afară în faţa biroului. Nu-i nimic aici dar lipsesc carnete! Cred că sunt la arhivă. Hai să mergem! a zis unul dintre blonzi.

-Bă, mâine să iei toate carnetele cu avize de la începutul anului şi să te prezinţi la ora 8 la noi la camera 1! Să-ţi iei şi lenjerie de schimb că nu cred că o să-ţi mai dăm drumul! Hai băieţi, am terminat cu el! Eu am rămas blocat. Oare aşa să fie? gândeam în timp ce ei ieşeau din birou mergând spre maşina albasatră, Doar cel din urmă, tinerelul, mi-a zis în şoaptă: Stai liniştit, aşa face la toţi! Îi ţine două, trei zile maxim o săptămână! Au demarat în trombă eu rămânând în poarta fermei năuc. Cum să stau liniştit? Cum adică aşa face la toţi? Îi cheamă la miliţie cu chiloţi de schimb şi nu le mai dă drumul? Totul nu durase nici măcar un sfert de oră. Oare aşa se procedează la ei?

Tot gândind aşa, văd pe drumul de lângă iaz şareta şefului de post cu iapa ce i-o dădusem în schimbul lui Bondi venind în galop! Începuse să se aşeze praful lăsat în urmă de maşina cu cei patru securişti. Măi să fie, eu nu reuşisem niciodată să o fac pe Steluţa să alerge atât de repede! Ăsta precis ştie despre ce-i vorba! După graba cu care mână iapa cred că e speriat şi el. A oprit iapa năduşită care sufla de ziceai că are târnafes în faţa porţii. Şi-a dat jos cele 140 de kile lăsând arcurile chinuite ale şaretei să se destindă trosnind,  roşu la faţă ca un rac fiert şi plin de praf  încât uniforma-i devenise cafenie.

-Au plecat tovarăşii? mă întrebă în loc de salut intrând grăbit înaintea mea în birou.

-Da, adineauri, nu i-ai văzut? zic eu scoţând afară băncuţa ce avea o pată de bălegar uscat pe una din laturi. Ce dracu’ s-a întâmplat de au năvălit ăştia?

-I-am văzut dar n-au oprit! Pesemne sunt grăbiţi! E nasol! Cred că mă bagă şi pe mine complice! Mai ai un păhăruţ cu vin? Mi-e o sete…

-Da’ ce-ai făcut mă? Că io habar n-am! Zicea maioru’ că aş fi în legături dubioase cu şoferul lăptăresei, nicidecum cu tine! Ce s-a întâmplat? spun liniştit scoţând din „farmacie“ o sticlă cu vin şi paharele de aseară aşa cum le lăsasem. Încă mai aveau urme uscate pe fund din rubiniul ce trecuse prin ele. Mă duc spre uşă cu gând de a le clăti cu apă la robinetul din capătul grajdului. Prin uşa deschisă venea căldura în valuri, razele soarelui intrau direct în birou jucându-se ciudat cu firele de praf.

-Lasă-le aşa, toarnă că nu mai pot de sete! zise grasul, acum venind rândul patului să geamă sub greutatea lui. Azi dimineaţă la 4 am avut în control pe şefu’ ăl mare! spuse el uitându-se lacom cum torn în pahare. A luat febril paharul întins se mine şi l-a golit fără suflare.

-Aşa, şi? zic eu luând o gură măricică de vin. Parcă nu prea intra vinul chit că era numai bun, în farmacie fiind răcoare. Ar fi mers o bere mult mai bine.

-A venit în control, eu eram la post aici în fermă, chiar m-a găsit pe afară că fusesem după grajd să mă piş şi n-apucasem să mă culc la loc în birou. Am mers prin toate grajdurile, la fânărie şi la lăptărie, i-am spus că tu nu vii azi pentru că mergi la Bacău, i-am arătat şi camera unde era depozitat laptele-era curăţenie-el s-a uitat un pic pe avizul lăsat de tine pe măsuţa de acolo şi a plecat. La 7 când a venit lăptăria am predat laptele, au fost 1245 de litri cu cel de aseară,  şoferul şi-a luat exemplarul albastru al avizului după ce l-a semnat şi a plecat. Eu am plecat după ce primarul, care ştii că trebuia să-mi ia locul ca ofiţer de serviciu m-a anunţat telefonic la centru că va veni după-amiază pentru că are o treabă. Pe la ora 9 eram la Frunteşti unde trebuia să mă întâlnesc cu Loţi şi cu Bebe ca să mergem la o posibilă sustragere de porumb în Dobreana. Am fost anunţat prin staţie de ajutorul meu că vine economicu’ la fermă deoarece ai avea ceva afaceri cu şoferii de la ICIL. Şi să mă întrebe şi pe mine câte ceva pentru că am fost de serviciu pe fermă, fiind imposibil să nu ştiu ceva. Am venit cât am putut de repede! A zis toate astea aproape pe nerăsuflate de ziceai că era la raport şi trebuia să fie scurt, clar şi cuprinzător.  Ce să însemne asta oare? Ce să fie la mijloc? Care era cauza? Stând noi aşa şi făcând fel de fel de supoziţii apare primarul. Intră în birou şi zice:

-Ce dracu’ bă, voi când beţi nu mai ştiţi ce faceţi? De ce ai semnat nenorocitu’ ăla de aviz? Mai era completat şi cu date false! Pune-mi şi mie un pahar cu vin! Tare-i cald!

Îi pun un pahar din sticla abia începută şi în acel moment îmi dau una peste frunte! Mă reped la măsuţa cu avize şi deschid carnetul cu avizul de azi. Aşa era! Eu o sfeclisem! Aseară, tot instruind OSU am completat avizul cu toate datele, mai puţin cantitatea de lapte şi îl semnasem din reflex. Trecusem procentul de grăsime, densitatea, la litri lăsasem liber şi semnasem avizul. Comandantul miliţiei judeţene venind în control dimineaţa şi şeful de post în exces de zel arătându-i avizul, a observat această gogomănie şi mi-a trimis economicu’ pe cap să mă înveţe că nu-i bine să semnezi ca primaru’.  Că asta ar putea spune multe! El şi-a dat seama că e o copilărie pentru că a doua zi la miliţia judeţului unde m-am prezentat regulamentar cu sacoşele pline cu carnete de avize, cu confirmările ICIL-ului privind corectitudinea datelor şi cu chiloţii într-o pungă d’un leu, i-a ordonat maiorului să mă lase ca să plec acasă. Dar eu nu am uitat momentele prin care am trecut în cele două zile când am trăit atât de multe spaime, atât de multe frici şi atât de multe gânduri. Au fost chiar gânduri de a fugi din ţară. Nu mai zic despre spaimele provocate soţiei! Ea nu avea decât vina de a mă fi ales să-i fiu soţ!

În acel an şi-n următorii am rugat inginerul şef să dea cu dedicaţie specială caşul şi mielul şefului miliţiei judeţene. Nu ştiu dacă a făcut asta dar mereu mă gândeam la el când baciul de la stână belea mieii destinaţi plocon mai marilor judeţului! Şi le uram: Sta-v-ar în gât! 

 

Fotografia este luată de pe net