Matrioşka

Locul care m-a fascinat şi m-a făcut să mă îndrăgostesc  lulea de el este unic în Europa şi-n lume. Se află în ţara noastră şi este cel mai „tânăr“ pământ al României.

Acum vreo cincisprezece ani am fost prima dată în Delta Dunării. M-am îndrăgostit instantaneu de ea şi de atunci în fiecare an merg o dată sau de două ori să o văd, să-i vorbesc, ea să mă împresoare cu nenumăratele-i braţe, să mă încânte şi să ne iubim ca-n prima zi. Atunci am fost cu câţiva prieteni care erau pescari cu state vechi în pescuitul adevărat, deltaic. Câte vise nu am avut în perioada premergătoare marii expediţii nu vă mai spun, cred că toţi stiţi frisoanele, furnicăturile şi fluturii din stomac în apropierea unui eveniment deosebit cum este cel al călătoriei într-un loc nou, necunoscut dar despre care aţi auzit o groază de istorii şi întâmplări ieşite din cotidian. După ce am făcut şi refăcut de câteva ori bagajul ce avea să mă însoţească în periplul meu acvatic, după ce am verificat şi răsverificat sculele de pescuit, trusele şi accesoriile necesare prinderii „monştrilor“ subacvatici care abia aşteptau să mă provoace la driluri istovitoare, iată-mă plecat cu noaptea-n cap către Tulcea pentru a prinde bacul de la Nufărul la prima traversare către Ilganii de sus, Partizani, destinaţia finală fiind Maliuc. Aici prietenii mei aveau tabăra de bază la nea’ Petrică, şeful de post al comunei Maliuc, care îngăduia prietenilor să se adăpostească pe un ponton plutitor ce aparţinea postului de poliţie în caz de vreme nefavorabilă sau în sezoanele de pescuit la copcă.

Ajungând în Tulcea, am luat momeli diferite din magazinele specializate în vânzarea lor amplasate pe o stradă din estul oraşului şi care erau deschise la acea oră matinală, vânzătorii îmbiindu-ne care mai de care să le vedem „marfa“! Am luat găletuşe pline cu râme şerpeşti, râme negre, lipitori, mămăligi cu arome diferite sau fără arome şi ţipari! Că nu se stie cum va fi partida de pescuit şi cât va ţine ea, mai bine să fim pregătiţi cu de toate! Am trecut peste braţul Sfântu Gheorghe cu primul bac aşa cum ne propusesem şi după ce-am trecut pe lângă epava navei Rostok în dreptul comunei Partizani am mers cu maşinile pe digul ce străjuieste malul drept al canalului Sulina până la Maliuc. Acolo am descărcat bagajele în barca unui pescar cu care prietenii mei vorbiseră în prealabil prin intermediul lui nea’ Petrică, care ne-a dus apoi pe Dunărea Veche până la Moş Chituc unde am instalat tabăra la confluenţa canalelor Şontea cu Olguţa şi canalul ce duce la lacul Fortuna.

Despre primele impresii din această magnifică excursie, despre partidele extraordinare de pescuit şi alte întâmplări ale celor zece zile cât a durat aventura vă voi povesti cu altă ocazie, acum vreau să vă povestesc cum am făcut cunoştinţă cu primii „pescari ai deltei!“ 

Tabăra noastră consta în patru corturi aşezate pe malul apei, o vatră pentru foc lângă o salcie bătrână, uscată, scorburoasă şi răsturnată pe mal şi o zonă delimitată între două sălcii tinere cu o sfoară groasă pe care puneam haine la uscat ori de care agăţam  pungi cu diverse alimente: mălai, pâine, ceapă, cartofi, ardei, usturoi, sare, ulei şi oţet. Ne organizasem în aşa fel încât în fiecare zi cineva să rămână în tabără atât pentru pază cât şi pentru a prepara mâncarea pentru întreg grupul, alături de alte îndatoriri gospodăreşti. Bineînţeles că cel care rămânea în tabără putea pescui toată ziua dacă ştia să se organizeze. Şi cum mie îmi era uşor să fac atât borşul de peşte cît şi felul doi (peşte prăjit, rasol, saramură) alături de mămăligă la ceaunul agăţat de o crăcană ce tot eu o meşterisem, băieţii cam pe mine mă lăsau mai mereu „acasă“ ei plecând cu barca pe lacul Fortuna sau pe canalele apropiate la pescuit.

În una din aceste zile, după ce plecaseră băieţii  însoţiţi de urările mele de „baftă“ la pescuit, după ce-mi întinsesem şi eu sculele în faţa corturilor şi care constau din patru lansete pentru crap şi una pentru un eventual somn, am scos salteaua din cort şi m-am întins la soare cu un ochi aţintit din când în când către bambinele lansetelor. Era sfârşit de septembrie şi soarele încă mai avea puterea de a mă încălzi şi a mă provoca la leneveală, făcându-mă să mă dezbrac de tricou pentru bronzul târziu de toamnă ce aveam de gând să-l duc acasă! Cum picoteam eu aşa sub razele blânde ale astrului ce-şi începuse călătoria pe bolta albastră fără nici o urmă de nor, deodată aud clipocit de apă! Ridic privirea făcând palma dreptei streaşină ochilor şi văd o lotcă apropiindu-se dinspre canalul Olguţa de malul pe care se afla tabăra noastră. În ea se afla o persoană aşezată cu spatele spre mine trăgând vârtos din vâsla stângă pentru a cârmi spre mal uriaşa lotcă. Când a crezut că a pus vârful lotcii pe direcţia bună s-a opintit de două ori în vâsle şi a pus lotca cea mare pe uscat aproape jumătate! Eu deabia mă ridicasem pe un cot privind fascinat uriaşa barcă dar şi mai uimit pe conducătoarea ei: o lipoveancă în vârstă (cam de 55-60 de ani după părerea mea) durdulie, îmbrăcată intr-o bluză de molton gri cu pătrăţele negre, pantaloni negri de doc, cisme de cauciuc în picioare şi cu-n batic albastru înflorat pe cap. Dar ceea ce m-a fascinat privind uimit la ea au fost sprâncenele! Acestea erau lipsite total de păr dar erau desenate gros, cu un negru intens sub formă arcuită peste nişte ochi de un albastru ireal! Sub ochii aceştia blânzi, pe obrajii bucălaţi erau două pete colorate cu-n roşu-portocaliu precum piersica. Exact ca matrioşka mea de-acasă! mi-am zis în gînd, privind-o cu mult interes.

-Bună ziua mamaie! Singurel cu patru corturi? m-a întrebat ea întinzându-şi braţele a dezmorţire. Avea o voce dogită de fumător înrăit în contrast cu chipul plăcut cel avea.

-Bună ziua mămăiţă! Prietenii sunt plecaţi pe Fortuna la ştiucă! am răspuns şi eu. Da’ eşti voinică nu glumă dacă te încumeţi să vâsleşti la aşa vapor!

-Ehe, mamaie, am purtat altele şi mai mari când eram în vremea mea! Amu’ am obosit oleacă la zdrahoalca asta, da’ nu mă dau io pe ia! Până la Gorgova nu mai fac mult. Nu dai babii o gură de rachiu? Că ştiu că voi pescarii de la oraş veniţi cu tărie bună pe la noi!

-Ba da mamaie, cum să nu! zic ridicându-mă în capul oaselor. Da’ nu cobori pe mal niţel? mai zic ducându-mă către sălciile tinere unde ţineam rezerva de băutură şi mâncare.

-Nu cobor mamaie că sunt beteagă! Piciorul drept nu mă lasă să mă mişc ca altădată şi atunci mai mult prin barcă îmi trec vremea, că mânurile le am sănătoase.

-Ia mamaie, zic, spune bogdaproste! şi-i întind un pahar de unică folosinţă plin cu cca 200 mililitri de „balamuc“ cum îi spuneam noi ţuicii de la Darie. Baba zice un bogdaproste răguşit, ia paharul cu o mână, cu cealaltă făcându-şi o cruce mare şi-l duce la gură. Din două sorbituri l-a golit! Îmi întinde paharul gol murmurând un „spasiba“ rusesc, scuipă-n palme şi dă să plece. Stai mamaie, stai niţeluş! zic eu şi scot din lada frigorifică ultimul pui congelat ce-l aveam. Ia de colea, că te-oi fi săturat de peşte!

-Să trăieşti mamaie, Dumnezeu să te ajute, că tare bine mai făcuşi cu puiul ăsta, mă duc acasă şi-l prepar ca să mănânce şi amărâtu’ de fecior.Că i s-o fi strepezit şi lui dinţii de la atâta amar de peşte!  Da’ când plecaţi treceţi prin sat şi-ntrebaţi de Gică al lui Ştirbatu, el e, am să-l trimit la o toană de pescuit şi vă voi da şi eu o coadă de ciortan acolo, aşa, de poftă! Puse puiul la umbră sub o bancă a bărcii, aruncă nişte fire de papură şi trestie verde peste el, eu mă opintii şi împinsei barca la apă iar ea se aseză de astă dată cu faţa spre mine, vâslind rar da’ hotărât spre casă. Am urmărit lotca cu vâslaşul ei până a făcut cotul spre Şontea când am pierdut-o din vedere, rămânând mult timp cu ochii aţintiţi spre locul în care văzusem primul lipovean din viaţă! Care se-ntâmplase să fie o lipoveancă!

După încheierea timpului hărăzit vacanţei ce ne-o acordasem în mirifica „novaia zemlia“ am trecut prin Gorgova şi am întrebat de Gică a lu’ Ştirbatu. Am găsit o căsuţă mică, albastră, acoperită cu stuf înnegrit de vreme, cu o prispă făcută din scânduri traforate de stâlpii careia atârnau câteva sârme cu obleţi mari, săraţi şi puşi la uscat, pe care Gică lenevea întins pe un capăt de pufoaică. Gică ne-a zis că mamă-sa nu-i acasă da’ stie de noi de la ea şi de la puiul de avicola ce-l mâncaseră amândoi în vreo trei zile! Era un flăcău zdravăn, bine făcut da’ cu o faţă buhăită, cu ochii tulburi şi nasul roşu-violaceu din cauza băuturii. Ne-a oferit fiecăruia un cerc cu obleţi uscaţi drept mulţumire că le-am dat un pui să mănânce. Să mai treceţi pe la noi! a bâiguit domol.

-Da’ oleacă de rachiu nu aveţi să-mi daţi? a spus înainte de a se lungi la loc pe prispa casuţei albastre, cu acoperiş din stuf vechi, înnegrit de ploi. Am plecat trişti, închizând cu grijă portiţa gardului dărăpanat făcut tot din stuf şi el. Nu cumva să-l trezim pe Gică! Până la Maliuc nimeni n-a scos un cuvânt, fiecare gândindu-ne la oropsiţii sorţii din Delta Dunării cea mirifică şi dorită de mulţi muritori ca fiind un colţ de rai! 

Fotografiile sunt din arhiva personală din multele călătorii ale mele în Delta Dunării. Cele cu povestea lui Gică a lu’ Ştirbatu şi ale mamei lui sunt pe suport de hârtie care trebuiesc prelucrate pentru a fi postate aici. Am s-o fac când voi avea timp.

 

 

Publicitate