Steluţa

În galopul ei iute ca vântul, uitam de toţi şi de toate.

Am văzut astăzi un cal frumos şi mi-am adus aminte de Stela. A fost primul cal pe care am pus ochii când nu aveam mai mult de două luni. De fapt am pus ochii sub burta ei, la cele două ţâţe pline cu lapte cald în care m-am repezit cu nesaţ şi  am supt cu lăcomie ţinut pe braţe de tataie. Nu mâncasem de două zile aproape deloc, refuzând categoric laptele de vacă pe care se tot chinuiau pe rând când mamaie, când tataie să mi-l dea dintr-o sticlă ce avea la capăt un biberon primitiv. Stela, iapa lor, tocmai fătase (nu născuse , femeile nasc, animalele fată- mi-a zis tataie când mi-a povestit). Tataie văzând că mă învineţesc tot mai tare de la atâta plâns m-a luat binişor pe braţe, s-a uitat la mamaie cum îşi frângea mâinile neştiind ce să mai facă şi s-a hotărât: m-a dus în grajd lângă iapă, i-a vorbit încetişor  zicându-i să stea liniştită şi m-a aplecat uşurel sub burta ei. Şi s-a produs minunea! Am apucat hotărât o ţâţă şi am supt lacom pănă m-am săturat şi m-a luat somnul. Cu mare grijă m-a dus tataie-n casă şi m-a pus pe pat între perne pentru ca abia atunci să răsufle uşurat. Şi mamaie la fel! O săptămână încheiată am supt de patru-cinci ori pe zi din izvorul cu lapte al Steluţei, până când a venit mama de la Craiova unde fusese la tata ce se afla în  spital deoarece avusese un accident şi la vremea aceea nu şi-a permis să mă ia cu ea, lăsându-mă cu bunicii.Toate astea le ştiu de la tataie care mi-a povestit totul! Ulterior am învăţat că laptele de iapă este cel mai apropiat de laptele de femeie privind calităţile fizico-chimice ale componentelor lui. Tataie nu ştia asta dar a încercat. Şi mi-a fost bine!

Mare, Maternitate, Cal, Mânz, Animal, Iarbă, Turmă, Aur

Stela fătase o mânză frumoasă, roibă, cu o stea albă-n frunte. Cum să o cheme altfel decât Steluţa? Aşadar am crescut alături de un căluţ care mi-a fost frate de lapte. Prima amintire de-a mea pe care o ţin minte şi o am în faţa ochilor acum, e când aveam vreo trei anişori şi tataie m-a urcat pe spatele Steluţei, zicându-mi să mă ţin bine de coama ei. Văd aievea cum mă ţineam strâns cu amândouă mâinile înfipte-n părul ei, ea tremurând din când în când greabănul alungând o muscă, eu tremurând de emoţie şi de plăcere! Au mai trecut câţiva ani, de-acum mă duceam singur cu ea la grădina din  Valea Largă, călare pe spinarea ei, era toamnă şi iarbă pe islaz nemaifiind suficientă pentru ca ea să se sature. Nu am să uit niciodată ziua-n care am mers cu ea la galop prima dată, pe uliţa ce ducea la grădină! Până aproape de livadă mergeam pe Coporod prin albia gârlii şi când o coteam pe drumul ce se abătea spre gura Văii Largi strângeam puţin pulpele, ăsta fiind semnalul că ea trebuie să fugă! Şi ea ştia, simţea imboldul făcându-mă să uit de tot şi de toate având pe faţă doar bucuria galopului! Următorul an, vara, uneori mă duceam să o duc pe islaz pe Valea lui Cazan, la Maria Radii ori la Bocu’ sau Goranu. Alteori, dimineaţa devreme mă trimitea tataie să o aduc de pe islaz. Atunci trebuia să iau o traistă făcută anume dintr-o foaie de prelată cauciucată în care puneam doi-trei pumni de boabe de porumb amestecate cu ovăz şi cu care o ademeneam când o găseam pe islaz printre ceilalţi cai. Până să ajung la perii de la Bocu, aveam eu un loc pe Podu’ cu Grâu, o poieniţă mică-n mijlocul pădurii unde aproape mereu vedeam o căprioară, un ţap ori un cerb care păşteau ultimele fire de iarbă fragedă înainte de a se retrage la adăpostul pădurii. Cu câtă emoţie mă apropiam tiptil, tiptil de acel loc, aşteptând ca din clipă-n clipă să-mi apară-n faţă unul din aceste animale sălbatice! Uneori nu vedeam nimic în poieniţă, da’ eu stăteam liniştit  ştiind că trebuie să fie prin apropiere un vulpoi care se întorcea de la vânătoare şi care-mi speriase prietenii! Nu trecea decât un bob zăbavă şi-l vedeam ca o flacără roşie prin iarbă. Coada bogată se termina cu-n spic alb şi era trasă după el ca o mătură parcă destinată ai sterge urmele. Nu conta că mă udasem până la brâu în roua dimineţii, abia dacă respiram privind cu nesaţ spectacolul din poieniţă. Într-un târziu, când soarele deja se ridica deasupra Urseiului, mă ridicam din iarba udă şi plecam pe poteca plină de funigei spre locul unde bănuiam că am să găsesc sora de lapte, pe Steluţa. O strigam când o recunoşteam printre caii care se aflau pe islaz agitând traista cu boabe: Prrrâşo! Prrâşoo! Na la tata, na! Ea ridica botul din iarbă, se uita la mine şi se pornea să vină spre traista întinsă, adulmecând. Îi puneam traista pe după cap, ea mânca cu plăcere bunătăţile din traistă, timp în care eu o dezmierdam pe gât, greabăn şi spinare iar când erau gata grăunţele din traistă o încălecam şi ne întorceam amândoi spre casă, ea având în faţă o nouă zi de muncă, eu o nouă zi de joacă ce începuse atât de frumos!

Anii au trecut, am plecat la liceu (agricol, bineînţeles!)şi pe Steluţa o vedeam doar în vacanţe când mergeam împreună pe toate coclaurile din jurul satului. Ba chiar şi mai departe ne duceam când cu căruţa, când călare! A lasat in urma ei mai mulţi mânji, (trei dintre ei câte unu’ la fiecare băiat de-al lui tataie) ea făcând toată viaţa, în fiecare an, doar armăsari, nici-o iapă care să-i poarte numele. Am plecat apoi la Iaşi, la şcoala de crescători de animale (facultatea de zootehnie) şi cînd am venit într-o vacanţă de vară nu mai era! Plecase! L-am luat pe Romică, băiatul ei şi am colindat o zi întreagă toate locurile pe unde umblasem cu ea in copilărie întorcându-mă pe înnoptat cu lacrimi în ochi. Tataie mi-a deschis poarta şi nu a zis nimic. Ştia unde fusesem!

Am avut cai mulţi pe lângă mine la liceu, la facultate, la cele două locuri de muncă unde am crescut şi îngrijit fel de fel de animale dar Steluţa  a rămas iubirea mea cea mare! Sora mea cu care am supt acelaşi lapte de la mama noastră Stela!

Când aud nechezat de cai gându-mi fuge departe, la Goranu unde Steluţa galopează cu mine-n spate, cu coama şi coada-n vânt, neobosită!  Şi la tataie „de la cai“despre care am să vă povestesc mai multe cu altă ocazie.

 

 

 

Joacă veche, jocuri noi!

Discutam într-un grup mai pestriţ -eram la o nuntă- despre jocurile copilăriei. Un tip ceva mai tinerel se minuna tare şi nu prea pricepea cum de eram în stare să mă joc o zi întreagă cu un cerc metalic pe care-l alergam de mama focului cu un băţ pentru a se rostogoli unde doream. Ba chiar inventasem un „dirijor“ dintr-o sârmă mai groscioară, în forma cifrei 4 la un capăt,  cu un mâner mai lung de ţinut în mână  pentru a conduce cercul mai uşor prin colbul uliţei noastre sau pe caldarâmul proaspăt aşternut în strada principală. Mai tânărul interlocutor s-a pronunţat la un moment dat că era un joc stupid, că eram idioţi cei ce practicam o asemenea joacă.Cum să alergi ca tâmpitu’ după un covrig de fier?  L-am iertat atunci zicându-mi c-o fi luat la aperitiv ceva mai multă tărie…

Azi aud şi citesc că s-a inventat un joc nou pe telefon. Vânătoare de pokemoni! Care joc beneficiind de aplicaţiile tehnicii de vârf (GPS, camere video) a creeat o adevărată isterie în rândurile tinerilor. Şi nu numai ale lor. Nu am tabletă şi nici telefon performant, deci nu cunosc jocul. Da’ nici nu sunt curios, mai ales că am citit că e periculos! Nu, nu mă refer la dependenţa pe care sigur o dă, ci la faptul că au fost accidente de circulaţie din cauza febrei vânătorii de pokemoni, o femeie a rămas blocată-ntr-un copac dintr-un cimitir căutând un pokemon rar, un tânăr a fost împuşcat de proprietarul unei case că nu ştia cine-i intrusul care vâna pokemoni în locuinţa lui…Nu zic că-i un joc stupid, că sunt idioţi cei ce-l practică, nici tâmpiţi. Da’ parcă mi-e dor de cercul meu şi de fuga ce-o trăgeam după el ca să-l conduc eu pe unde doream, nu să mă conducă el pe mine.

N.B.: Sunt tare curios cine din familie o să încerce aplicaţia. Până acum nimeni! Oare ce „jocuri“ se vor mai inventa peste câţiva ani, când veţi fi voi mai mărişori, nepoţii mei?

Ilie. Bunicul care nu mi-a fost rudă.

Este 20 iulie, ziua Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanu! Ziua lui tataie „de la boi“!

Carul de foc uruie năpraznic pe bolta cerului.Instantaneu gândul mă duce la Ilie Niţoiu…Ilie Niţoiu fiind bunicul meu dinspre mamă, care nu mi-a fost rudă, el fiind al 2-lea soţ al bunicii mele. Care bunică a fost tare frumoasă de a reuşit să se mărite pentru a doua oară cu un flăcău, având şi doi copii.

-Mărie, pune de mămăligă că vine nepotu’ obosit de la pădure!  Aceste cuvinte le auzeam când mă ducea mama la bunicii „din sus“ pentru  că  uneori eram în cârca ei deoarece mă dureau picioarele să merg pe uliţa plina de pietre ce ducea spre casa lor. O casă frumoasă, văruită cu var în care a fost picurată oleacă de sineală,  aşezată sub un deal înalt, alcătuită din două camere, o săliţă între ele şi o prispă lungă cît toate trei la un loc mărginită de un gărduleţ din scânduri înflorate cu meşteşug de tataie. Casa era aşezată pe o temelie înaltă de piatră cioplită, atât de înaltă că sub ea se afla incă o cameră mare care se chema „pimniţă“ adică ceea ce astăzi numim beci şi în care erau aşezate pe rafturi din scânduri mere, pere, cartofi, un butoi mare cu ţuică şi într-un colţ o putină cu varză murată alături de o putinică cu oţet din prune. Când ajungeam în curte, mama mă lăsa jos din spinare şi eu fugeam spre scăra de piatră care ducea la prispa de sus unde mă aştepta  „tataie de la boi“ cum îi ziceam pentru că nu v-am spus, bunicii mei au fost crescători de animale, nu au avut serviciu permanent ci au fost „cărăuşi“ adică au crescut pe lângă vaci, oi, capre, porci, păsări şi animale de tracţiune. Şi pentru că bunicii din partea mamei aveau boi iar cei din partea tatălui aveau cai, a fost simplu să le zic tataie/mamaie de la boi, respectiv tataie/mamaie de la cai când vorbeam despre ei!

Tataie Ilie era voinic, cu părul înspicat, fost şaten, cu un nas imens şi care mirosea mai mereu a ţuică! A fost băutorul familiei, plăcându-i să meargă la restaurantul lu’ Bănulescu, de fapt camera de la şosea a casei aflate mai jos câteva postaţe, cu obloane mari, verzi, închise pe diagonală cu-n drug gros de fier, loc în care mă trimitea mamaie după el să-l chem la masă de seară şi în care am mâncat cele mai bune prăjituri însiropate din viaţa mea! ( acum le zice amandine da’ nu mai sunt atât de bune ca atunci). Tataie stătea la o masă cu un ţoi de-o juma’ de kil în faţă, în care mai era băutură de circa un lat de palmă de-a mea de copil, pe care îl da peste cap înainte să mă ia de mână şi să mă ducă printre mesele cu muşterii la vitrina cu prăjituri, de unde-mi alegeam pe cea care-mi plăcea cel mai mult. Savuram fiecare firimitură cu o plăcere imensă lăsând la final glazura groasă din zahăr şi ciocolată şi plecam spre casă amândoi, tataie uneori lălăind ceva despre o Mărie şi Mărioară şi un par de soc. Ajuns acasă, primul lucru era să întrebe pe mamaie dacă mi-a pus şi mie o strachină cu lapte şi mămăligă! A doua zi, la ora 2 din noapte se ducea să dea mâncare la boi. Aprindea felinarul de cu seară şi-i lăsa lumina mică până când se trezea şi mergea la grajd. Mişka şi Cerbu erau doi boi mari, cu ochi blânzi şi cu părul de pe grumaz tocit de la jugul căruţii la care erau nevoiţi să tragă pentru al ajuta pe tataie să câştige bani. Când eram cam de cinci-şase ani mă duceam cu ei la Bapciu, o grădină de lângă Râmata, unde îi lăsam să manânce iarbă în grădină având grijă să nu intre în lucerna de pe luncă şi când îi scoteam la gârla să bea apă mă suiam călare pe Cerbu care era mai liniştit. Mişka nu ma suferit niciodată în spinare. Se cruceau toate babele când mă vedeau călare pe bou!

Ilie Niţoiu a fost un om aprig şi ambiţios. Nu suferea să-i ia cineva înainte când era vorba de a face un lucru, indiferent de era vorba de încărcat căruţa cu fân ori lemne sau de a ciopli copaci întregi făcând din ei grinzi şi căpriori pentru case şi grajduri. De asemenea avea un dispozitiv de lemn în formă de cal în care fasona şindrilă pentru acoperişul acestora. Tăia scândurele din bucăţi de lemn ale trunchiurilor unor copaci aleşi doar de el şi apoi le subţia cu cuţitoaia până ajungeau să fie toate identice de ziceai că au fost făcute de o maşină-robot din zilele noastre…El m-a învăţat să aşez fânul în căruţă de ziceai că-i un paralelipiped mare pus pe roţi. Punea fânul de pe un pogon fără nici o teamă că s-ar putea răsturna cumva căruţa ori că nu vor putea boii să o ducă până acasă. Când descărcai o căruţă cu fân incărcată de el te săturai de muncă, credeai că nu se mai termină! De asemenea ţin minte că l-am văzut facând caldarâm, pe uliţa principală a satului, din piatră de râu, piatră cărată de oamenii din sat pentru „prestaţie“, adică pentru un număr de zile de muncă obligatorie, anual, în folosul comunei. Avea nişte pernuţe legate cu curele la genunchi deoarece lucra mai mult îngenuncheat, în nisipul umed, ciocănind la piatra aşezată regulat în acesta. Se ridica doar când mânca la umbra unui castan aflat pe marginea drumului lângă puţul cu apă. Dar marea lui plăcere era coasa şi cositul ierbii! Avea o coasă mare, de 10 în limbajul cosaşilor, care practic „fluiera“ când o purta tataie prin iarbă! Aşa de frumoase erau brazdele, atât de regulate şi de verzi că rămâneam mut de uimire când mă duceam la locul unde cosea, să-i duc de mâncare! Îmi punea mamaie într-o traistă mare o ulcică cu ciorbă acrită cu zarzare, o bucată de brânză, câteva ouă fierte, o ceapă, mămăligă (uneori un coltuc de pâine) şi obligatoriu o sticlă cu ţuică. Şi un ştergar mare, frumos brodat, pe care-l întindeam la umbra unui prun şi pe care aşezam ce-aveam în traistă. Cât timp tataie mânca, eu luam coasa şi incercam şi eu să cosesc. Când mă vedea cum mă chinui, venea la mine cu căciula pe care mi-o punea sub braţul stâng pentru ca să nu mă calicesc să iau brazda mare. Regula era să nu scap căciula de sub braţ! Coseam şi eu câteva minute şi apoi mă trimitea să-i aduc apă cu urciorul de la fântâna aflată în grădina unui frate de-al lui, Gheorghe Niţoiu care era fierar de meserie şi avea fierăria la intrarea pe uliţa unde stătea tataie. Acolo potcovea tataie boii într-un dispozitiv din lemn şi curele late ce se chema „război“. După ce veneam cu apa şi bea cu înghiţituri mari, rare că mă uitam la gâtul lui cum se plimba mărul lui Adam în sus şi-n jos, se apuca să bată coasa, adică să-i subţieze partea tăietoare cu un ciocănel special pe o nicovală mică, fixată-n pamânt, cu coporâia sprijinită p-un genunchi, el stând într-o rână îmbrăţişând lama coasei cu mâna stângă.. Ce muzică frumoasă, ritmică se auzea, mai ales că la acea oră cam toţi cosaşii îşi băteau coasele simultan!

În unele ierni tataie mergea la pădure unde tăia lemne pentru ocolul silvic. Îşi lua cu el joagăr, topoare şi lanţuri, pile, o traistă cu mălai, brânză, slănină, ceva carne afumată şi bineînţeles ţuică. Stătea câte o săptămână-n pădure, într-un bordei, împreună cu alţi muncitori. Acolo munceau, îşi făceau mâncare şi dormeau. Mai întâi doborau copacii marcaţi de pădurar, îi curăţau de crengi, îi scurtau la un metru lungime şi pe cei groşi îi crăpau în patru, şase ori opt bucăţi. Făceau apoi stive de câte un metru înalţime şi cam zece metri lungime, adică zece metri steri. Când lăsau copacii întregi, în stive de patru, cinci ori şase bucăţi se chema că-i făceau la metri cubi, pădurarul fiind cel care „cuba“ stiva având în dotare un compas mare cu care măsura diametrul copacului la o înălţime anume şi înmulţind cu lungimea acestuia. De asemenea crăcile le curăţau de lăstari şi le aşezau frumos în stive,  cam câte încăpeau într-o căruţă. Nu se ştia pe-atunci de drujbe ori alte scule de tăiat pădurea. Se tăia pădurea selectiv, strict ce marca pădurarii şi credeţi-mă că rămâneau copaci destui în parcelele unde se lucra. Şi era o zăpadă mare, pâna la brâu, iar el umbla prin ea ca şi cum nu ar fi fost! Ţuica, dar mai ales efortul depus îl făcea să nu simtă frigul. Erau ierni în care lucra şi două-trei luni ca să facă un ban pentru cele necesare traiului zilnic.

V-am zis că flăcău fiind, s-a însurat cu mamaie care era vaduvă cu doi copii, unu de cinci ani, nea’ Gheorghe, tatăl verişorului meu Cristi de la Râmata şi mama mea Olga de doi ani. Împreună au mai făcut un băiat, pe Niculae, tatăl lui Ciprian.  Pesemne că a iubito mult pe mamaie că doar nu o fi luato doar ca avea ceva avere, printre care şi un pogon cu pruni care dădea cea mai bună ţuică din zonă datorită soiului de pruni şi expoziţiei sudice a locului! Mama mi-a zis că niciodată nu a simţit că n-ar fi tatăl ei adevărat! A iubito mult, ia făcut zestre când s-a măritat, la şcoală nu a putut să o ţină, doar patru clase buchisind mama. Ştiţi mobila din dormitorul şi sufrageria noastră de la Bezdead? E zestrea mamei de la Ilie Niţoiu, tatăl ei, bunicul meu, străbunicul şi stră-străbunicul vostru dragii mei! Mobilă grea, sănătoasă  din stejar şi nuc care s-a pastrat şi se va mai păstra mult timp de-acum încolo.Da’ grajdul din curte l-ati văzut? Tot Ilie Niţoiu l-a făcut. A adus lemnele cu căruţa cu boi, le-a cioplit pe uliţă, le-a măsurat şi incheiat cu mâna lui până a ieşit mândreţea de clădire din care a mai rămas jumătate astăzi, eu fiind nevoit să stric o jumătate pentru a face loc garajului maşinii noastre. Multe amintiri mă leagă de tataie Ilie, „tataie din sus“, „tataie de la boi“!

Anul 1985! Sunt la Bacău unde lucrez cu animale în urma şcolilor făcute pentru a deveni zootehnist. La Bezdead vin rar, cam de cinci-şase ori pe an. Toamna când am venit acasă, nu l-am mai găsit pe tataie Ilie! De ce nu m-aţi chemat şi pe mine?   Întrebare de prisos, fără răspuns. Plâng fără lacrimi. Doar plâng! Odihneşte-te-n pace tataie! 

Este ora 2, sunt afară şi mă uit pe cer, sunt ceva semne că Sfântul Ilie va trece cu carul său uruind pe bolta cerească, norii acoperind din când în când o lună mare, roşiatică. Tataie Ilie îşi ia felinarul şi se duce să dea iarba pălită, cosită de ieri, lui Mişka şi lui Cerbu. Că până-n ziuă va pleca cu căruţa la coasă la Măgură, că îmbătrâneşte iarba! 

 

 

Călin şi bona

Ce faci când e cald de te sufoci şi eşti bonă la un copil de 10 luni? Evident că rabzi mai ales că ţâncul îţi este şi nepot.

Am stat o lună încheiată cu micuţul Călin! Mama lui şi fiica mea    şi-a luat serviciu, tatăl lui şi ginerele meu lucrează şi încă nu şi-au găsit bonă care să le convină aşa că am avut sarcina să stau eu cu el cele zece ore zilnice cât era singurel pe lume! Da’ ştiu că m-am relaxat grozav!

Dimineaţa la opt-plimbare în cartier. Mă plimbă tataie pe la umbră pentru că chiar dacă-i dimineaţă  s-au făcut deja 29 grade. La zece-somn după o incercare de a-mi da să mănânc ceva solid şi păpat efectiv 120 ml lapte. Şi după ce ne-am schimbat pempăraşul, da? Intre orele 12 şi 15 plimbare pe terasă (care are cca 35 mp) în cărucior, încercat de vreo 2 ori să mai papăm ceva legume fierte şi pasate, joacă în living cu sacul cu jucării, stat la fereastră şi bătut in geam. După incă 120 ml laptic adormit in legănuţ şi mutat în pătuţ. Trezit imediat şi reluat legănatul. În sfârşit poate şi tataie să butoneze niţel televizorul, până îl ia somnul. Se va trezi lac de transpiraţie când va auzi zgomot în  receptorul staţiei (obiect util luat de tati). Schimbare de scutec, apică băută neapărat cu paiul din termos, ieşit 5′ pe terasă, termometrul arată 36 de grade, intrat repede, repede la răcoare-n casă. Joacă frumoasă cu tataie fugărindu-mă prin toate ungherele camerei pentru că nu vrea să cad şi să mă lovesc pentru că plâng şi-mi iese herniuţa. Da’ lasă că o să mă opereze nenea doctoru’ cât de curând şi o să mă lase să mă joc cât vreau io dup’aia! Este ora 18 şi apare mami! Cât mă bucur! Tataie mă duce cu căruciorul la buticul lui Oaca de unde-şi ia ţigări şi o bere! Ne întoarcem acasă pe drum ocolit ca să am poftă de somn. La 21 o să dorm după ce mami şi tati îmi fac băiţă în cada plină cu apă in care deja înot!

Asta am făcut o lună întreagă. Zi de zi. A început să-mi placă pentru că ne înţelegem de minune. Dar se pare că s-a găsit o bonă întrucât şi concediul meu s-a cam dus…