Trabantul decapotabil

 „Bulişor, de ce n-ai venit ieri la şcoală? întreabă învăţătoarea. Am fost cu tata la spital că a avut un accident de avion, doamnă învăţătoare. Cum aşa? Păi mergea pe trotuar ca oamenii, a trecut un avion care zbura mai jos şi el cu ochii pe cer, a căzut într-un canal!“

Zborul a fost unul din marile vise ale omenirii.A reuşit asta şi graţie unor pionieri români în ale aviaţiei. Şi visul meu a fost să zbor, din păcate nereuşind să mă fac aviator din cauza unor semne particulare care nu mi-au permis să dau examen la şcoala de aviatori. Dar de zburat, am zburat de câte ori am avut ocazia. Prima dată, când am pierdut un tren care trebuia să mă ducă de la Bacău la Bucureşti şi m-am dus la aeroport, unde am găsit un loc cu puţin timp înainte de a decola cursa spre capitală. De atunci am uitat de tren când trebuia să vin acasă la părinţi, din Bacău. Un bilet la tren costa 110 lei iar la avion 220 lei, dublu cum ar veni. Da’ cât câştig! Cu trenul plecam seara şi ajungeam dimineaţa-n Bucureşti, de acolo luând altul spre Pietroşiţa, ajungând a doua zi acasă după prânz frânt de oboseală. Nu mai spun ce tevatură era dacă trebuia să călătoresc împreună cu familia, cu doi copii mici pe parcursul a 16-18 ore de „plimbat“cu trenul. Cu avionul făceam 40 de minute până pe Băneasa iar de acolo până acasă mai făceam circa 4 ore, oricum, eram în aceeaşi zi acasă şi odihnit! Cert este că m-am îndrăgostit realmente de zborul cu avionul încât chiar când fetiţele mele erau mici, mici de tot (Andra avea două luni când a zburat prima dată) am călătorit până-n ’89 doar cu avionul pe ruta Bacău-Bucureşti şi retur. Nu am să uit niciodată cum Raluca, un îngeraş blond cu ochii mari, albaştri, fetiţa mea cea mare, a exclamat: „Tati, tati, tatoru’, uite tatoru’!“  când a văzut pe hubloul avionului tractoare pe câmp, când acesta venea  la aterizare. Sau altădată când a trebuit să stăm după aterizare cam două ore în avion deoarece pleca un şef de stat (Brejnev) de pe Otopeni şi eram consemnaţi să nu coborâm până nu decola avionul prezidenţial. Noi adulţii am rezistat cu stoicism închişi în aeronavă dar fetele după un timp s-au plictisit. Stewardesele au adus două pungi mari cu bomboane, sucuri, le plimbau prin avion de mânuţe, chiar şi-n cabina piloţilor le-au dus că eu când am observat c-au dispărut fetele m-am şi repezit să intru peste piloţi dar uşa era încuiată! Bineînţeles că adulţii nu aveau acces în cabina de pilotaj. Când au revenit atât de încântate erau de ceea ce văzuseră acolo! Piloţii le ţinuseră pe genunchi răspunzându-le cu drag la toate întrebările inocente!

Anii au trecut şi  am zburat de multe ori, m-am mutat la Crevedia. Aici, în 1990 avansând în funcţie, devenind inginer şef peste 7400 de hectare de teren arabil, m-am ocupat printre altele şi de fertilizarea plus ierbicidarea culturilor de păioase ce le aveam semănate pe 2200 de hectare. Cum să fertilizezi mai eficient, fără pierderi şi-n timp optim? Cu aviaţia utilitară, bineînţeles. Normal că după semnarea contractului de prestări servicii cu o firmă din Piteşti, am anunţat forurile superioare despre acţiunea ce tocmai o declanşasem, am avertizat primăria să atenţioneze în scris crescătorii de albine şi am început să facem pregătirile.

Lucrarea o făceam cu un avion AN-2 (Antonov rusesc), un biplan care nu-i pretenţios. Tot ce-i trebuie este o pistă înierbată de câteva sute de metri lungime şi douăzeci şi ceva lăţime care să nu fie prea denivelată, combustibil şi piloţi pricepuţi. Această pistă o aveam deja la Tărtăşeşti, pe aşa zisul islaz comunal, fiind deci aproape de culturile mele de la Crevedia numai că trebuia să ducem noi la pistă cele necesare bunului mers al lucrării. O cisternă mare cu apă, o remorcă cu butoaiele pline de substanţe chimice, alte remorci cu sacii de îngrăşăminte, ustensile aferente ajutării procesului de amestecare-încărcare a soluţiei în rezervorul avionului, oameni instruiţi, competenţi. Şi încă ceva, poate cel mai important: şase sticle de coniac bun alături de 24 sticle cu apă minerală pentru piloţi! (asta o ştiam din experienţa anilor trecuţi).

Au trecut câteva zile şi vine ziua planificată pentru a începe treaba care avea să dureze cam patru zile dacă vremea ţinea cu noi. Dimineaţa, la capătul pistei unde amenajasem locul pentru încărcarea avionului cu soluţia fertilizantă stăteam împreună cu muncitorii aşteptând avionul. La ora nouă fix auzim zgomotul motorului şi apoi am zărit şi avionul. Sunt punctuali, mi-am zis, ăsta-i semn bun! Într-un zgomot infernal, cu motorul turat la maxim de către pilot, avionul a făcut un ocol ca pentru recunoaştere şi a aterizat lin la căpătul opus al pistei, rulând apoi încet către noi. Motorul s-a oprit, elicea de asemenea şi s-a deschis o uşă laterală care avea ataşată de ea o scăriţă din două trepte care cobora odată cu deschiderea ei. Din avion au coborât trei persoane îmbrăcate în combinezoane gri-albăstrui, de zbor. Comandantul, pilotul şi mecanicul aeronavei. După prezentările aferente sosirii lor i-am invitat în cort (am uitat să precizez că improvizasem un cort mare, alb, cu băncuţe şi o masă din pari bătuţi direct în pământ cu câteva scânduri deasupra) la umbră. Soarele se ridicase de câteva suliţe pe cer dar era numai bine că luase roua de pe plante, condiţie obligatorie pentru lucrarea ce aveam de gând.  În cort, într-un butoi cu gheaţă aşezat mai la colţ se aflau sticlele cu coniac şi apa minerală. Comandantul a luat o sticlă, i-a scos dopul cu tirbuşonul aflat la îndemână pe masă şi a tras un gât lung de coniac, cu gâlgâituri rare. Apoi a pasat sticla pilotului care şi el a băut cu înghiţituri mari dar parcă mai puţin decât şeful echipajului. A venit rândul mecanicului ce nu s-a lăsat mai prejos: trei, patru înghiţituri au fost suficiente ca să golească sticla! O sticla avea 750 de mililitri-luasem un coniac bun, fin, evident- deci au ras cam o litră de fiecare fără să se aseze la masă măcar. Au desfăcut şi câte o sticlă cu apă de căciulă din care au luat o gură zdravănă fiecare şi m-a întrebat comandantul:

-Acu’ pentru că văd că că o să ne simţim bine împreună, cine merge în zborul de recunoastere şă ne arate tarlalele de stropit? Ai adus harta?

-Eu bineînţeles! Cunosc bine locurile, lucrez aici doar de patru ani dar am călcat cu piciorul fiecare tarla, fiecare drum şi vă arăt tot ce trebuie! Am adus şi harta! Tot ce e colorat cu verde trebuie stropit! am zis, desfăşurând o hartă a Crevediei pe masa improvizată. Pilotul abia s-a uitat pe ea zicând că el ştie zona, lucrând şi în anii trecuţi pentru CAP Crevedia, când inginer era Berceanu. La dracu’! Am muncit o noapte-ntreagă la harta asta şi ăştia nici nu se uită la ea! m-am gândit cu obidă.

Mecanicul a verificat ceva pe la avion, pilotul a instruit doi oameni care trebuia să alimenteze cu soluţie rezervorul, comandantul a rămas în cort desfăcând o nouă sticlă şi eu m-am trezit în avion pe locul copilotului (de fapt era al mecanicului de bord, lucru confirmat ulterior). Motorul a pornit şi eu priveam fascinat aparatele de bord, manetele şi pedalele din cabină, butoanele şi micile ventilatoare de pe lateralele cabinei care aduceau un aer răcoros în interior. Am văzut cum pilotul trage maneta de gaze la maxim şi am simţit că înaintam pe islaz hurducându-ne. Se destramă! mi-am zis în gând. Tremura bietul avion din toate încheieturile. Deodată pilotul trage uşor manşa spre el, sora ei din dreptul meu venind şi ea singură între piciorele mele şi avionul se opreşte brusc din tremurat: decolasem! Am privit pe geamul ferestrei laterale, în faţă, iar lateral, iar în faţă şi vedeam cum ne depărtăm de pământ şi ne îndreptam direct spre soare. Manşa s-a dus dintre picioarele mele la locul ei, si atunci am văzut că zburam drept spre Crevedia în depărtare zărind calea ferată, ghicind FNC-ul cu ale lui silozuri peste care am şi trecut după nici 30 de secunde, abatorul Avicolei pe care l-am survolat, am trecut şi peste lacul 3 de la Piscicola, am plutit în zbor peste casele din sat, am înaintat spre sediul CAP-ului şi tot înaintam. Motorul se auzea bâzâind uniform, constant, în surdină. Nu mă mai săturam de privit! Era la fel ca pe hărţile făcute de cadastrişti aflate-n biroul meu, numa’ că mult mai colorat şi mult, mult mai frumos! În depărtare se vedea pădurea de la Ghiocel şi mai departe Snagovul, Ostratul, mai aproape Dârza şi-n dreapta Buftea cu salba de iazuri înşirate pe albia Colentinei.  Am cotit spre Cocani că de-acolo aveam de gând să începem I-am arătat pilotului o parcelă mărginită de pădure, acesta a încuviinţat şi când ne-am apropiat suficient a împins manşa în faţă, avionul înclinându-se de parcă ar fi vrut să intre-n pământ, nu alta. La câţiva metri de lanul verde de grîu s-a redresat şi pilotul a acţionat un buton. Zburând deasupra lanului, cum am spus doar la câţiva metri, vedeam în faţă cum se apropia pădurea vertiginos. Gata, intrăm în ea! am gândit în timp ce pilotul, trăgând de manşă a ridicat brusc botul avionului deasupra pădurii peste care a întors din două bucle spectaculoase, înclinând avionul mai întâi spre dreapta apoi spre stânga facând un cerc mare.

Am mai trecut noi pe deasupra lanului de câteva ori, niciodată pe aceeaşi urmă invizibilă pe care pilotul o recunoştea după repere doar de el ştiute şi văd că ne înălţăm plecând spre locul de alimentare. Se terminase soluţia din rezervor. Am survolat iarăşi Crevedia cu ale ei obiective agricole, industriale şi civile, în faţă se contura frumos Ciocăneştiul şi am văzut cum ne apropiem de pista înierbată pentru aterizare. Pilotul a redus din alimentarea cu combustibil acţionând maneta de gaze spre minim şi s-a făcut o linişte de-am crezut că s-a oprit motorul. Dar nu se oprise, doar era la ralanti pregătindu-se de aterizare. Avionul a făcut un ocol de pistă lăsat pe-o aripă şi eu priveam entuziasmat în jos unde vedeam ca-ntr-un desen remorcile, oamenii, cortul alb, pista verde. Şi am mai văzut o maşină mică, un Trabant tras în faţa cortului la capătul pistei, la oarece distanţă faţă de remorca cu bazinul plin de soluţie. Cred că a venit şeful de la Protecţia Plantelor din Titu, mi-am zis,un tip cam dur dar cu care m-am înţeles mai mereu. Avionul se aliniază cu pista şi începe să coboare lin. Lin până când roţile acestuia au atins pământul că apoi am crezut că s-a dezlănţuit infernul, aşa de tare se zgâlţâia şi tremura iar motorul urla înnebunit în încercarea lui de a frâna până la capătul pistei! Pe la jumătatea pistei s-a domolit şi din urlet şi din tremurat continuând să ruleze către capătul pistei unde trebuia să întoarcă şi să tragă cât mai aproape de remorca cu lichidul gata pregătit pentru a fi pompat în rezervorul de două tone ce-l avea cu buşonul de încărcare pe partea stângă. Ajunge la capăt, încetineşte mai mult şi începe să se rotească pentru a veni lângă cisternă. Când era aproape întors am văzut pe fereastra cabinei oameni alergând, aruncând cu căciulile spre avion, gesticulând şi strigând dar fără a-i auzi. Ceva se întâmplase! „’Tuţi Trabantu’ mă-tii!“ l-am auzit pe pilot şi mi-am dat seama: lovise Trabantul! Cînd s-a oprit motorul, am coborât şi am văzut Trabantul albastru, decapotabil! În întoarcerea lui, vârful aripii stângi a avionului lovise plafonul maşinii, plafon de carton care zburase pur şi simplu pe câmp. Bine că aripa avionului nu a păţit nimic, mecanicul examinând-o cu atenţie. Comandantul râdea, pilotul şi mecanicul mustăceau, muncitorii râdeau şi ei numai delegatul de la Titu, propietarul „decapotabilei“ privea scena nevenindu-i să-şi creada ochilor!  După liniştirea spiritelor, avionul şi-a văzut de treabă-n continuare cu mine în permanenţă pe locul din dreapta, pilotul rotindu-se la manşă cu comandantul ori cu mecanicul! Numai eu am zburat de nenumărate ori în cele patru zile cât a durat lucrarea, că până şi pilotul m-a întrebat la un moment dat:

-Nu te-ai plictisit omule, nu ţi-e rău, totuşi miroase puţin a „otravă“ în cala avionului şi chiar în cabină mai vine câte un iz!

-Nu vă las eu pe voi singuri, îmi aruncaţi soluţia la concurenţă, la IAS! răspundeam zâmbind. El ştia că glumesc şi că-mi plăcea la nebunie să zbor! Vedeţi-vă liniştiţi de coniac, eu zbor într-una!  Până seara au terminat şi coniacul şi apa minerală. Curgeau apele pe ei când coborau de la manşă din cauza efortului făcut la pilotare şi trebuiau să se rehidrateze cumva. Şi o făceau din abundenţă, cu coniac şi apă luată de mine, eu alimentând Dacia preşedintelui CAP cu benzină roşie aproape un an întreg, până la următoarea operaţiune aviatică.

Despre Trabantul decapotabil vă pot spune doar că a fost haz mare când propietarul s-a dus la proaspăta poliţie, fosta miliţie din Tărtăşeşti, să declare accidentul şefului de post:

-Cum să scriu eu în Procesul Verbal „Accidentat de avion“? Cine mă crede? Vor zice c-am înnebunit! a exclamat acesta. Cum să scriu accident de avion? Cum să…? repeta el într-una!

 

Sursa foto: Aviaţia utilitară 2002 Piteşti, Argeş.

Cum era să devin un om „realizat“!

Vara anului 1992. Vara în care putea să mi se schimbe soarta. Dar n-a fost să fie.

In anul 1993 tocmai terminasem de „lichidat“ patrimoniul Cap-ului unde cu onor am prestat în funcţia de şef fermă zootehnică până-n revoluţie şi în cea de inginer-şef după. Ferma zootehnică ajunsese la o proaspătă S.A. înfiinţată de fostul Prodexport (cei născuţi mai de demult ştiu cine a fost acesta) şi se axase pe creşterea porcilor, ulterior şi a berbecuţilor. Şi acolo se angajase şi soţia mea pe post de director tehnic, eu preferând să lucrez la Camera Agricolă comunală, luându-mi un răgaz de la creşterea animalelor. Şi la acest S.A. lucra şi un fost economist de la Avicola, băiat bun, isteţ şi plin de voioşie. De la el am aflat că ar fi rost de o plecare la muncă în străinătate. Şi nu oriunde, ci în ţara cantoanelor, adică Elveţia nene, ţară care pentru noi la vremea respectivă întruchipa paradisul pe pământ, nu altceva. Se recruta forţă de muncă pentru cunstruirea unui tunel în munţi şi pe lângă meseriaşi era nevoie şi de auxiliari: bucătari, şoferi, necalificaţi, etc. Nu m-am lăsat până ce nu i-am smuls o promisiune colegului soţiei de a mă lua şi pe mine. Care coleg, după multe ezitări cum că nu ar mai fi locuri, că sunt mulţi candidaţi,  după ce i-am dat 25 de milioane (la alţii ceruse 50!) cheltuieli cu viza, masă şi cazare in prima lună transport cu avionul, bacşiş angajator, m-a trimis să fac paşaport la urgenţă. Nu vă mai povestesc ce emoţii trăiam, cum mă vedeam plin de bani peste doi-trei ani, ce maşină aveam să-mi iau, ce casă aveam să-mi trag! Vorba ceea: se câştigă bine-n construcţii oriunde, da’n Elveţia se câştigă dublu! I-am dat banii şi paşaportul amicului şi aşteptam să mergem la Bucureşti pentru vizita medicală obligatorie şi apoi…valea! La anu’ ne mai vedem!

 

Vine şi ziua pentru a merge-n capitală să ne pună viza de „apt“ nenea doctorul. Întâlnirea în faţa Cercului Militar Naţional (vis a vis de Romarta Copiilor) pe calea Victoriei.La ora opt şi să nu mâncaţi nimic, da? O să vi se recolteze sânge pentru analize complete. Am plecat cu încă un prieten- care nu s-a lăsat până nu i-am făcut şi lui rost de o promisiune fermă şi contra sumei de 25 milioane- dimineaţa, cu burţile goale dar cu inima plină de speranţă. La ora şapte eram pe Victoriei. Lume puţină, câteva grupuri pe sub coloanele magazinului totuşi anunţând că se întâmplă ceva. În cca o oră s-a umplut trotuarul din faţa magazinului de o mulţime pestriţă care fremăta cu nerăbdare. Unde-i coordonatorul? Cine ne îndrumă către spital? De cine să întrebăm şi la care spital? Întrebări multe, răspunsuri ioc! Se face ora zece şi nu vine nimeni care să ne spună o vorbă. Cineva spune că a vorbit cu coordonatorul (amicul meu economist) la telefon prin centrală-atunci nu erau telefoane mobile- şi ne-a transmis că o să vină in jurul orei 11! Eu cu prietenul meu ne plimbam prin faţa monumentalei clădiri ridicate pe locul fostei mănăstiri Sărindar şi ne amuzam urmărind un câine care traversa doar pe trecere la culoarea verde a semaforului. La un moment dat îi zic să mergem să mâncăm că nu mai rezist. Era 11 deja şi ştiam că nu o să mai vină nimeni. Prietenul a fost de acord, nu înainte de a-mi arăta o maşină cu numere străine ce aştepta să traverseze căţelul nostru. Cu aşa ceva vom veni şi noi din Elveţia! Am fost la o bodegă, am mâncat şi am băut o sticlă cu vin iar când ne-am întors, în faţa Cercului Militar mai erau doar câţiva oameni din Bolintin-meseriaşii- care nu se-ndurau să plece sperând ca totuşi organizatorul să vină. Unii îşi vânduseră deja casa pentru a face rost de comisionul care le va fi înapoiat după ce vor fi lucrat minim şase luni în Elveţia! Hai prietene acasă, eu m-am săturat de aşteptare, de neutralitate şi de tot. Am prăpădit banii ce-i primisem la lichidarea CAP-ului pentru normele efectuate în cei zece ani cât activasem şi-mi fuseseră opriţi!  Ducă-se, consider că nu i-am primit şi cu asta, basta!

Pe amicul economist nu l-am mai văzut de atunci. A avut totuşi decenţa să-mi restituie paşapoartele şi banii daţi de mine şi prietenul meu, prin intermediul soţiei! La câţiva ani am auzit că ar fi murit. Nu se ştie cauza, nu era chiar bătrân. Dumnezeu să-l ierte, eu l-am iertat de-atunci. Acum îi mulţumesc pentru că de la acea ţeapă m-am lecuit de a merge la muncă-n străinătate, chiar dacă mi s-au mai oferit prilejuri serioase, având chiar rude plecate-n Franţa, Italia, Germania de ani buni şi care s-au „realizat“ acolo printre străini. Eu sunt convins că m-am realizat avându-vă pe voi, copii şi nepoţeii mei aproape!

A fost printre primele ţepe trase românilor cu promisiuni de loc de muncă în străinătate. S-au ţepuit atunci 150 de muncitori din Bolintin şi alţi 150 din împrejurimile capitalei! Unii s-au nenorocit pe viaţă vânzându-şi casele şi bruma de agoniseală, alţii s-au împrumutat la prieteni, părinţi ori rude pentru o himeră. Aceea de a trăi mai bine, de afi mai bogat, de a fi„realizat“! Trist este că ţepuitorii au fost tot români!