Geanta cu bani din 21 decembrie 1989

Au trecut anii şi parcă totul a fost ieri. Eram un ingineraş tânăr cu ceva experienţă totuşi în creşterea animalelor, lucram într-o fermă măricică a unui CAP bogat, soţia îmi era colegă în cadrul aceleiaşi unităţi, fetele mergeau la grădiniţa-creşă a Avicolei Crevedia unde erau educate bine, deja aveam hobby pescuitul fiindcă în zonă se aflau o sumedenie de lacuri, iazuri şi heleştee, în Buftea-orăşel aflat la doar 5 kilometri- se găsea de toate la liber (pâine, carne, zahăr, ulei, etc.) şi totuşi eram trist uneori. Atunci când seara în jurul orei 19 ne puneam la masă pentru cină, se oprea curentul electric şi luam lanterna de pe frigider ca să avem lumină (aveam o lanternă nemţească, pătrată şi care lumina ca un far, dar avusesem şi felinar pe când lucram în Bacău). Ori când ascultam muzică la radio-posturi străine- şi la Radio Bucureşti România auzeam doar de măreţele realizări ale tovarăşului. Sau când mergeam la CUASC Tărtăşeşti, ulterior la Bilciureşti, după o frecare a ridichei de către doamna Popescu, şefa zonei, eram obligaţi să raportăm indicatori şi termene absolut fanteziste, aberante. Eram foarte supărat când la televizorul alb-negru mă uitam doar miercurea la Telecinematecă, sâmbăta la Teleenciclopedie şi duminica la Album Duminical. Eram foarte supărat, uneori revoltat când în seara de revelion tovarăşii din conducerea superioară ne obligau să stăm în fermă pentru că vine Dincă în control (abia la orele 22-23 ne duceam acasă, bineînţeles că nu venea nici dracu’, făceam o baie şi fuga la televizor pentru programul de revelion! Tocmai fusese Nea’ Mărin cu al lui Sucă, la miezul nopţii iminente apărea  cească şi vorbea inepţii un sfert de ceas).Şi mai eram trist când trebuia să dau smântână, caş ori un pachet cu carne pentru a avea pe masă portocale, ness şi Riccadonna dar mai ales Pepsi la sticlă! Şi mai sunt multe lucruri pentru care eram trist uneori. Dar eram tânăr, uitam repede şi credeam că aşa-i constituită lumea: comunismul era totuşi apanajul unei jumătăţi de glob iar la cursurile de informare din armată am fost îndoctrinat că regimul capitalist este unul foarte rău, imperialismul vestic fiind atroce. Ceva, ceva mă mai punea pe gânduri (bunicii  mai povesteau cum au aşteptat ei americanii, cum era pe vremea regelui, cum a fost cu colectiva, cu chiaburii, etc) dar v-am spus, eram tânăr şi nu-mi prea păsa atâta timp cât socoteam că dacă am o carte şi pot să o citesc, restul vine de la sine.

In a doua decadă a lunii decembrie 1989 au început zvonurile: că Timişoara fierbe, oamenii ies pe străzi şi strigă pentru libertate, căderea dictatorului şi multe altele care făcea pielea de găină. Ascultam cu inima-n gât Radio Europa Liberă şi Vocea Americii dar tot cu teamă şi cu grija de a vorbi prea mult cu oamenii despre asta. Ce dracu, incoştient nu eram ca să risc bunăstarea familiei pentru nişte zvonuri! Totul a culminat cu ziua în care am fost la Târgovişte cu nea’ Ion casierul şi cu nea’ Nicu preşedintele CAP-ului să ridicăm de la bancă salariile oamenilor. Eram cu Dacia roşie a preşedintelui. În faţa băncii era o mulţime de miliţieni şi în aer plutea ceva nedefinit, alături de ceaţa uşoară.La bancă am avut dificultăţi cu ridicarea banilor deoarece paza nu ne lăsa să ieşim pe uşă cu banii dacă nu aveam ladă metalică încastrată-n podeaua maşinii.Mai păţisem asta alte dăţi dar cu puţină „unsoare“ unde trebuia, ridicam banii. Dar acum nu se mai putea în ruptu’ capului! Stăteam toţi în uşa băncii şi ne ciorovăiam, ne rugam, iar insistam cu unsoarea, nimic. La un moment dat, cum fumam eu în faţa băncii, pe treptele scării, la uşă, am auzit un zgomot puternic de poartă metalică trântită de perete şi cineva a strigat din toţi rărunchii: Ceauşescu a fugit! A căzut dictatorul! Uraaa! Am rămas toţi năuciţi! O linişte nefirească a cuprins piaţeta din faţa băncii de unde dispăruseră ca printr-o minune toţi miliţienii! Mi-am revenit repede şi i-am zis lui nea’ Nicu şi lui nea’ Ion: Bă, hai să luăm banii mai repede şi s-o întindem, că dacă ne prinde învălmăşeala în oraş, nu mai ajungem acasă! Am luat geanta cu bani fără să mai zică nimeni nimic, ne-am urcat în maşină şi hai spre casă! Pe străzi deja începuseră oamenii să iasă cu degetele răşchirate în forma literei „V“ şi să se agite frenetic. „Suntem liberi! Ceauşescu a căzut! România-i liberă!“ Unii purtau steagul României cu o gaură mare în centru (oare unde le-or fi avut?). Am ieşit din oraş şi pe drumul spre Crevedia, prin toate satele oamenii erau pe la porţi cu aceleaşi degete răscrăcărate- Victorie, am învins! La Bilciureşti unde se afla noul sediu al CUASC-ului am oprit să vedem şi noi ce şi cum. În faţa unui televizor alb-negru aşezat pe un suport la înălţime stăteau mai mulţi salariaţi ai instituţiei amintite. Doamna Popescu se uita fix, cu lacrimile înnodate-n barbă. Pe ecran am văzut un grup numeros, din care nu cunoşteam decât un prezentator TV, care-şi dădeau coate care mai de care să vorbească. Din când în când se transmiteau imagini cu elicopterul prezidenţial ce decola de pe un acoperiş şi dispărea după clădire ca şi cum ar fi stat să se prăbuşească. Singură geanta cu bani stătea uitată-n maşină, fără teamă de a fi furată de cineva. Şi a stat acolo până către seară când am pornit spre casă. Când ne-am urcat în maşină nici nu ne-am uitat la ea.Cui îi mai ardea de bani în acele momente?

Anunțuri