Ploaie de septembrie în Delta Dunării

M-am obişnuit ca în peregrinările mele în Delta Dunării să am parte de timp frumos, de toamnă caldă şi arămie. Văzând cum este vremea afară mi-am adus aminte de o toamnă mai altfel în Delta Dunării.

Am plecat conform planului stabilit încă din vară,la sfârşit de septembrie pentru două săptămâni de relaxare, uitare de tot, toţi şi de toate, cu marea captură-n minte, şase prieteni de-acum tovarăşi în ale pescuitului cu multe sezoane-n spate de pescuit împreună. Destinaţia: Marele M al Dunării Vechi pe a doua buclă, undeva la confluenţa acesteia şi Canalul Madgearu. Consultasem solunarul care promitea capturi extraordinare, aranjasem din timp cu un localnic din Crişan să ne ia cu un barcaz din Tulcea şi să ne ducă la locul ales, pregătisem expediţia în cele mai mici amănunte, doar vremea nu o controlasem. Se anunţa timp ploios şi rece taman în perioada ce ne-o alesesem pentru marea evadare! Hai mă, că n-o fi dracu’ atât de negru! O ploua o zi, două, hai trei dar o să fie şi frumos, nu? ne spuneam la telefoane până să plecăm, cu câteva zile înainte. A venit mult aşteptata zi, am ajuns la Tulcea într-o dimineaţă splendidă, cu un răsărit cum numai în Delta Dunării poţi întâlni, am transbordat bagajele-Doamne, s-a umplut barcazul numai cu bagajele, unde ne-om mai sui şi noi?- am plătit parcarea maşinilor pentru 12 zile şi vânt în pupa!

Veselia, emoţiile revederii, glumele, plaja pe puntea superioară a vaporaşului sub un soare călduţ au făcut să nici nu ştim când a trecut timpul, am ajuns dincolo de Crişan şi am cârmito pe braţul Dunării Vechi urcând spre locul stabilit! Dă Doamne să nu fie ocupat! Nu, nu era ocupat. Am tras la mal şi după circa o oră de descărcat sacii cu boabe de porumb pe post de nadă, genţi, gentuţe, truse, cutii, cutiuţe, husele cu uneltle atât de dragi, găleţi, găletuşe, toporaş şi lopăţică, corturi, lăzi frigorifice, saci cu pâine, mălai şi conserve, bidoane cu licori diferite-ţuică, vin alb, vin roşu- baxuri cu bere, apă minerală, Doamne! unde-or fi încăput atâtea? am luat în primire locul ce avea să ne fie tabăra de bază în următoarele două săptămâni. Prima operaţiune: cinstirea locului cu câte o gură de palincă adusă de un prieten care o primise la rându-i de la un alt prieten maramureşean! Următoarea: alegerea locului pentru amplasarea cortului, a vetrei focului pe o vatră veche a altor focuri trecute, asigurarea proviziilor alimentare împotriva sacalilor şi a soarecilor de stuf, ridicarea corturilor, cinstirea acestora cu încă un rând de palincă pentru a ne adăposti cumsecade de intemperii, alegerea locurilor „bune“ pentru pescuit, stropirea şi a acestora cu încă o gură de tărie pentru a fi siguri de „fir întins“, instalarea undiţelor, lansetelor şi a uneltelor ajutătoare pentru scoaterea monştrilor, botezul acestora cu palincă, adunat ceva lemne şi lemnişoare pentru focul de diseară, alte treburi gospodăreşti printre care amenajarea locului unde şi împăratul merge singur cât şi a locului unde o să punem gunoaiele ce vor fi luate la plecare şi apoi, strânşi toţi în faţa corturilor pentru o poză de grup şi botezul final al taberei constituite tot cu palincă! Luaţi cu treburile, cu palinca şi alte cele nu am remarcat decât la terminarea acestora că se înnorase binişor spre vest. Lasă mă, o să plouă-n Bărăgan, la noi nu vine! a zis Virgil mai aruncând un lemn pe foc. Şi nu a venit atunci. A venit pe la două noaptea, mai întâi cu un vânticel slab, apoi cu un vânt mai tăricel care a crescut în vânt puternic, în rafale, care s-a transformat în furtună. Cortul meu rezista eroic cu ancorele întinse bine şi fixate-n pământ cu cuiele lungi ce le făcusem special pentru astfel de timp, aşezat fiind de mine pe un dâmbuleţ ce-l ochisem încă de la debarcare şi pe care-l înconjurasem roată cu-n şănţuleţ de-o palmă pentru a conduce apa către exterior. Răpaiala ploii pe dublura cortului îmi creea o stare plăcută, şuieratul vântului mă făcea să-mi trag fermoarul sacului de dormit până sub bărbie şi să visez ca atunci când dormeam în podul cu fân acasă şi ploaia bătea darabana pe acoperişul grajdului în care se odihneau peste noapte calul, vaca şi viţelul ei.

Dimineaţa ploaia s-a mai domolit pentru ca mai târziu să se oprească. Am ieşit din corturi gălăgioşi, povestindu-ne impresiile de peste noapte. Am aprins focul, am făcut cafeaua şi după ce-am mâncat câte-o conservă fiecare, hai la locul mult visat, unde am întins uneltele de pescuit după ce am nădit locurile, fiecare după pricepere şi posibilităţi. Soarele nu a ieşit cerul fiind înnorat, dar plăcut totuşi. La prânz, tocmai când mă pregăteam să fac focul pentru primul borş, colegii mei prinzând câţiva caraşi, roşioare, bibani, ba chiar Sorin a prins un ciortan de vreo două kile şi eu doar un lin frumos, a început să plouă! Lasă mă, că am pelerină, borş tot fac eu chiar de-ar fi să vină uraganu’! În malul abrupt am săpat o firidă adâncă căreia i-am spart bolta exact cât să cuprindă fundul tuciului de 30 litri din dotare, am făcut foc în soba astfel improvizată şi-ntr-o jumătate de oră deja fierbea apa în care pusesem legumele tocate mărunt, un cartof tăiat în patru şi o ceapă asemenea! Apa pentru borş am adus-o mai de pe canal, după o cercetare a acestuia unde am gasit un izvor lângă o salcie, scufundând un bidon de 10 litri special conceput pentru asta:  lestat cu o greutate ( o piatră luată din Crişan când am coborât să luăm pâine) şi cu dopul pus legat la rându-i cu o sforicică, după ce se scufunda datorită lestului trăgeam dopul, bidonul se umplea şi-l trăgeam cu sfoara mai groasă afară! Cât au fiert legumele am ciocnit câte-un păhărel cu ţuică, am mai vorbit, am mai aşezat din lucruri să le ferim de ploaia care de-acum era mocănească, burniţoasă.Am terminat borşul adăugând peştele curăţat făcut bucăţi şi apoi dres cu ciuşcă şi puţin oţet, am pus în castroane şi fiecare am intrat în cortul lui bucurându-ne de gustul inconfundabil al primului borş al deltei din acel an, aromat cu leuştean verde, tocat fin! De ce nu oi fi luat eu cortul ăla mare, unde aveam loc toţi şi nu ne-ar mai fi deranjat sâcâitoarea ploaie? În nădejdea că ploaia se va opri până a doua zi am desfăcut primul bidon cu vin alb adus din podgoriile Dobrogei şi când s-a lăsat înserarea ne-am retras fiecare-n cortul lui cu speranţa că mâine va fi soare. Care soare…

Ca să nu vă ţin în suspans, aflaţi dragii mei că am rezistat cu stoicism doar opt zile, timp în care a plouat mai mereu: dacă nu ploua ziua musai ploua noaptea, când nu ploua noaptea, ziua era mohorâtă cu cel puţin două reprize de ploaie. Eram uzi mai mereu, pelerinele nu mai erau date jos din spinare decât când intram în corturi, pâinea se umezise, atmosfera mohorâtă era încălzită de noi cu ajutorul licorilor albe şi roşii şi culmea! mânca peştele-ntr-o veselie! Zilnic prindeam câte patru-cinci crapi, nu mari dar trecuţi de 2-3 kilograme, carasul îl selectam oprindu-l doar pe cel ce tindea spre kil, roşioarele şi babuştile le puneam în juvelnice doar pe cele cât capacul tuciului de borş, ba chiar şi un somotei de câteva kile am luat cu lipitori făcute bucheţel pe cârlig. O desfătare de pescuit care cu focul drilurilor şi frecvenţa trăsăturilor ne facea să uităm că ploaia curgea neoprită din cerul plumburiu. În cea de-a noua zi am hotărât să chemăm pe cel cu barcazul să ne ducă la Tulcea, mai ales că rezervele bahice se cam epuizaseră, rămânându-ne doar cât să cinstim pe căpitanul vasului ce ne va readuce în lumea civilizată, caldă şi curată pe care o lăsasem în urmă cu o săptămână şi ceva. Şi am jurat că indiferent de anotimp şi de prognoza meteo să luăm permanent cortul cel mare: când va ploua ne va fi de folos apărându-ne de şiroaiele căzute din cer, când va fi soare ne va proteja de razele soarelui cu umbra lui generoasă. Am împachetat cu greu, toate fiind ude, am strâns gunoiul în vreo zece saci de plastic ce-l vom lăsa la Crişan lăsând locul curat ca la venirea noastră , am încărcat barcazul venit la ora stabilită şi am purces spre casele noastre cu amintiri de neuitat despre sezonul ploios ce tocmai îl încheiasem, cel mai bun sezon în privinţa pescuitului dar cel mai rău în privinţa vremii!

 

 

Acum mă uit afară la cerul plumburiu, la plopii ce mărginesc strada din faţa casei şi care sunt bătuţi de-un vânt rece, dinspre nord, la cormoranii care trec pe deasupra satului venind dinspre lacurile şi iazurile din sud ducându-se spre lacu’ 1 Cocani unde înnoptează, beau un pahar cu vin de Drăgăşani, alb, parfumat, uşor pietros şi mă gândesc cu drag la toamna în care nu am văzut soarele dar am avut un pescuit de pomină în Delta Dunării!

Anunțuri

Matrioşka

Locul care m-a fascinat şi m-a făcut să mă îndrăgostesc  lulea de el este unic în Europa şi-n lume. Se află în ţara noastră şi este cel mai „tânăr“ pământ al României.

Acum vreo cincisprezece ani am fost prima dată în Delta Dunării. M-am îndrăgostit instantaneu de ea şi de atunci în fiecare an merg o dată sau de două ori să o văd, să-i vorbesc, ea să mă împresoare cu nenumăratele-i braţe, să mă încânte şi să ne iubim ca-n prima zi. Atunci am fost cu câţiva prieteni care erau pescari cu state vechi în pescuitul adevărat, deltaic. Câte vise nu am avut în perioada premergătoare marii expediţii nu vă mai spun, cred că toţi stiţi frisoanele, furnicăturile şi fluturii din stomac în apropierea unui eveniment deosebit cum este cel al călătoriei într-un loc nou, necunoscut dar despre care aţi auzit o groază de istorii şi întâmplări ieşite din cotidian. După ce am făcut şi refăcut de câteva ori bagajul ce avea să mă însoţească în periplul meu acvatic, după ce am verificat şi răsverificat sculele de pescuit, trusele şi accesoriile necesare prinderii „monştrilor“ subacvatici care abia aşteptau să mă provoace la driluri istovitoare, iată-mă plecat cu noaptea-n cap către Tulcea pentru a prinde bacul de la Nufărul la prima traversare către Ilganii de sus, Partizani, destinaţia finală fiind Maliuc. Aici prietenii mei aveau tabăra de bază la nea’ Petrică, şeful de post al comunei Maliuc, care îngăduia prietenilor să se adăpostească pe un ponton plutitor ce aparţinea postului de poliţie în caz de vreme nefavorabilă sau în sezoanele de pescuit la copcă.

Ajungând în Tulcea, am luat momeli diferite din magazinele specializate în vânzarea lor amplasate pe o stradă din estul oraşului şi care erau deschise la acea oră matinală, vânzătorii îmbiindu-ne care mai de care să le vedem „marfa“! Am luat găletuşe pline cu râme şerpeşti, râme negre, lipitori, mămăligi cu arome diferite sau fără arome şi ţipari! Că nu se stie cum va fi partida de pescuit şi cât va ţine ea, mai bine să fim pregătiţi cu de toate! Am trecut peste braţul Sfântu Gheorghe cu primul bac aşa cum ne propusesem şi după ce-am trecut pe lângă epava navei Rostok în dreptul comunei Partizani am mers cu maşinile pe digul ce străjuieste malul drept al canalului Sulina până la Maliuc. Acolo am descărcat bagajele în barca unui pescar cu care prietenii mei vorbiseră în prealabil prin intermediul lui nea’ Petrică, care ne-a dus apoi pe Dunărea Veche până la Moş Chituc unde am instalat tabăra la confluenţa canalelor Şontea cu Olguţa şi canalul ce duce la lacul Fortuna.

Despre primele impresii din această magnifică excursie, despre partidele extraordinare de pescuit şi alte întâmplări ale celor zece zile cât a durat aventura vă voi povesti cu altă ocazie, acum vreau să vă povestesc cum am făcut cunoştinţă cu primii „pescari ai deltei!“ 

Tabăra noastră consta în patru corturi aşezate pe malul apei, o vatră pentru foc lângă o salcie bătrână, uscată, scorburoasă şi răsturnată pe mal şi o zonă delimitată între două sălcii tinere cu o sfoară groasă pe care puneam haine la uscat ori de care agăţam  pungi cu diverse alimente: mălai, pâine, ceapă, cartofi, ardei, usturoi, sare, ulei şi oţet. Ne organizasem în aşa fel încât în fiecare zi cineva să rămână în tabără atât pentru pază cât şi pentru a prepara mâncarea pentru întreg grupul, alături de alte îndatoriri gospodăreşti. Bineînţeles că cel care rămânea în tabără putea pescui toată ziua dacă ştia să se organizeze. Şi cum mie îmi era uşor să fac atât borşul de peşte cît şi felul doi (peşte prăjit, rasol, saramură) alături de mămăligă la ceaunul agăţat de o crăcană ce tot eu o meşterisem, băieţii cam pe mine mă lăsau mai mereu „acasă“ ei plecând cu barca pe lacul Fortuna sau pe canalele apropiate la pescuit.

În una din aceste zile, după ce plecaseră băieţii  însoţiţi de urările mele de „baftă“ la pescuit, după ce-mi întinsesem şi eu sculele în faţa corturilor şi care constau din patru lansete pentru crap şi una pentru un eventual somn, am scos salteaua din cort şi m-am întins la soare cu un ochi aţintit din când în când către bambinele lansetelor. Era sfârşit de septembrie şi soarele încă mai avea puterea de a mă încălzi şi a mă provoca la leneveală, făcându-mă să mă dezbrac de tricou pentru bronzul târziu de toamnă ce aveam de gând să-l duc acasă! Cum picoteam eu aşa sub razele blânde ale astrului ce-şi începuse călătoria pe bolta albastră fără nici o urmă de nor, deodată aud clipocit de apă! Ridic privirea făcând palma dreptei streaşină ochilor şi văd o lotcă apropiindu-se dinspre canalul Olguţa de malul pe care se afla tabăra noastră. În ea se afla o persoană aşezată cu spatele spre mine trăgând vârtos din vâsla stângă pentru a cârmi spre mal uriaşa lotcă. Când a crezut că a pus vârful lotcii pe direcţia bună s-a opintit de două ori în vâsle şi a pus lotca cea mare pe uscat aproape jumătate! Eu deabia mă ridicasem pe un cot privind fascinat uriaşa barcă dar şi mai uimit pe conducătoarea ei: o lipoveancă în vârstă (cam de 55-60 de ani după părerea mea) durdulie, îmbrăcată intr-o bluză de molton gri cu pătrăţele negre, pantaloni negri de doc, cisme de cauciuc în picioare şi cu-n batic albastru înflorat pe cap. Dar ceea ce m-a fascinat privind uimit la ea au fost sprâncenele! Acestea erau lipsite total de păr dar erau desenate gros, cu un negru intens sub formă arcuită peste nişte ochi de un albastru ireal! Sub ochii aceştia blânzi, pe obrajii bucălaţi erau două pete colorate cu-n roşu-portocaliu precum piersica. Exact ca matrioşka mea de-acasă! mi-am zis în gînd, privind-o cu mult interes.

-Bună ziua mamaie! Singurel cu patru corturi? m-a întrebat ea întinzându-şi braţele a dezmorţire. Avea o voce dogită de fumător înrăit în contrast cu chipul plăcut cel avea.

-Bună ziua mămăiţă! Prietenii sunt plecaţi pe Fortuna la ştiucă! am răspuns şi eu. Da’ eşti voinică nu glumă dacă te încumeţi să vâsleşti la aşa vapor!

-Ehe, mamaie, am purtat altele şi mai mari când eram în vremea mea! Amu’ am obosit oleacă la zdrahoalca asta, da’ nu mă dau io pe ia! Până la Gorgova nu mai fac mult. Nu dai babii o gură de rachiu? Că ştiu că voi pescarii de la oraş veniţi cu tărie bună pe la noi!

-Ba da mamaie, cum să nu! zic ridicându-mă în capul oaselor. Da’ nu cobori pe mal niţel? mai zic ducându-mă către sălciile tinere unde ţineam rezerva de băutură şi mâncare.

-Nu cobor mamaie că sunt beteagă! Piciorul drept nu mă lasă să mă mişc ca altădată şi atunci mai mult prin barcă îmi trec vremea, că mânurile le am sănătoase.

-Ia mamaie, zic, spune bogdaproste! şi-i întind un pahar de unică folosinţă plin cu cca 200 mililitri de „balamuc“ cum îi spuneam noi ţuicii de la Darie. Baba zice un bogdaproste răguşit, ia paharul cu o mână, cu cealaltă făcându-şi o cruce mare şi-l duce la gură. Din două sorbituri l-a golit! Îmi întinde paharul gol murmurând un „spasiba“ rusesc, scuipă-n palme şi dă să plece. Stai mamaie, stai niţeluş! zic eu şi scot din lada frigorifică ultimul pui congelat ce-l aveam. Ia de colea, că te-oi fi săturat de peşte!

-Să trăieşti mamaie, Dumnezeu să te ajute, că tare bine mai făcuşi cu puiul ăsta, mă duc acasă şi-l prepar ca să mănânce şi amărâtu’ de fecior.Că i s-o fi strepezit şi lui dinţii de la atâta amar de peşte!  Da’ când plecaţi treceţi prin sat şi-ntrebaţi de Gică al lui Ştirbatu, el e, am să-l trimit la o toană de pescuit şi vă voi da şi eu o coadă de ciortan acolo, aşa, de poftă! Puse puiul la umbră sub o bancă a bărcii, aruncă nişte fire de papură şi trestie verde peste el, eu mă opintii şi împinsei barca la apă iar ea se aseză de astă dată cu faţa spre mine, vâslind rar da’ hotărât spre casă. Am urmărit lotca cu vâslaşul ei până a făcut cotul spre Şontea când am pierdut-o din vedere, rămânând mult timp cu ochii aţintiţi spre locul în care văzusem primul lipovean din viaţă! Care se-ntâmplase să fie o lipoveancă!

După încheierea timpului hărăzit vacanţei ce ne-o acordasem în mirifica „novaia zemlia“ am trecut prin Gorgova şi am întrebat de Gică a lu’ Ştirbatu. Am găsit o căsuţă mică, albastră, acoperită cu stuf înnegrit de vreme, cu o prispă făcută din scânduri traforate de stâlpii careia atârnau câteva sârme cu obleţi mari, săraţi şi puşi la uscat, pe care Gică lenevea întins pe un capăt de pufoaică. Gică ne-a zis că mamă-sa nu-i acasă da’ stie de noi de la ea şi de la puiul de avicola ce-l mâncaseră amândoi în vreo trei zile! Era un flăcău zdravăn, bine făcut da’ cu o faţă buhăită, cu ochii tulburi şi nasul roşu-violaceu din cauza băuturii. Ne-a oferit fiecăruia un cerc cu obleţi uscaţi drept mulţumire că le-am dat un pui să mănânce. Să mai treceţi pe la noi! a bâiguit domol.

-Da’ oleacă de rachiu nu aveţi să-mi daţi? a spus înainte de a se lungi la loc pe prispa casuţei albastre, cu acoperiş din stuf vechi, înnegrit de ploi. Am plecat trişti, închizând cu grijă portiţa gardului dărăpanat făcut tot din stuf şi el. Nu cumva să-l trezim pe Gică! Până la Maliuc nimeni n-a scos un cuvânt, fiecare gândindu-ne la oropsiţii sorţii din Delta Dunării cea mirifică şi dorită de mulţi muritori ca fiind un colţ de rai! 

Fotografiile sunt din arhiva personală din multele călătorii ale mele în Delta Dunării. Cele cu povestea lui Gică a lu’ Ştirbatu şi ale mamei lui sunt pe suport de hârtie care trebuiesc prelucrate pentru a fi postate aici. Am s-o fac când voi avea timp.

 

 

Iarnă grea

Iarna anilor ’84-’85 a fost grea. Zăpada a venit pe 11 noiembrie şi a plecat târziu, la sfârşitul lunii aprilie. Şi ce zăpadă! A nins atât de mult încât credeam că o să ne acopere casele.  Iar gerul a fost năpraznic. Din ianuarie până-n martie rar au fost temperaturi de minus 25 de grade. Minus 28 era temperatura de croazieră! A fost iarna în care au murit toţi fazanii şi multe vietăţi au fost decimate atât de frig cât şi de braconieri! Unu’ dintre aceştia din urmă am fost şi eu. Şi mi-e ruşine de ceea ce am făcut! 

-Nea’ Aurele, ce zici, facem o pândă astă-seară? îl zădărăsc pe vecinul meu, preşedintele cooperaţiei de consum, care pe lângă altele era şi vânător, deţinător de puşcă deci.

 -Nu merg vecine, nu vezi cum străluceşte luna? spuse el arătând spre orizont unde îşi iţise chipul o lună mare, roşiatică, în lumina căreia aerul parea că se sparge-n mii de cioburi.          Da’ dacă vrei să te duci, treci peste două ceasuri pe la mine şi ţi-oi da puşcociu’, mai zise el.

               Aici trebuie să fac o paranteză şi să vă spun că eu nu aveam permis de port-armă. Însoţeam grupa de vânători săptămânal la goane pentru a primi recomandări de la ei pentru dobândirea acestuia,dar atunci nu aveam. Mergeam la braconat, pe deasupra fără permis şi cu arma altuia. Dar tinereţea mea nu ţinea cont atunci de amănunte!

Era in jur de şase seara, mai erau câteva ore bune până când puteam să mă duc la pândă. Aceasta o făceam la şirele de paie ale fermei zootehnice ce o păstorea soţia mea, în vecinătatea căreia aveam noi locuinţa de serviciu ce fusese sediu de CAP, dar care ramăsese gol după comasarea celor trei unităţi de pe raza comunei. Aştept cu înfrigurare trecerea timpului până la ora stabilită şi mă duc cu fereală la nea’ Aurel, care mă aştepta cu arma frântă pe prispa mare a casei „popesti“ ce o avea gard în gard cu casa noastră. Alături, pe o măsuţă lângă un cofer cu vin rubiniu-1001 din bolta proprie-străluceau în bătaia razelor de lună două pahare şi două cartuşe. Luna se ridicase pe boltă ca o mămăligă mare, aurie.

-Şi zici că nu mergi şi matale? îl întreb doar aşa de pamplezir, ştiind că nu va merge.

-Nu, du-te mata’! Da’ ai grijă la ce te-am învăţat, să nu faci pocinog. Tragi doar în ce vezi sigur, clar şi cunoscut! De îmbrăcat, văd că te-ai îmbrăcat. Ia colea un păhărel cu vin şi vezi că ai un tub de patru şi altul cu „trei la fund!“ mai zise el, turnând din cofer în pahare. Am ciocnit paharele şi-am dat peste cap licoarea dulce-acrişoară care imediat am simţit-o până-n vârful picioarelor şi-n creştetul capului. Am pus cartuşele-n buzunarul adânc al şubii, am luat puşca pe umăr şi am plecat prin zăpada aspră ce scârţâia ascuţit, subţire. Am trecut pe lângă fermă şi m-am avântat voiniceşte prin marea cea albă, neumblată, spre ultima şiră de paie pentru a-mi găsi un loc bun de pândă, pădurea aflându-se la vreo cinci sute de metri de locul ales. Mi-am făcut un loc în capătul şirei dinspre pădure, m-am aşezat pe un balot de paie şi am încărcat arma: cartuşul de patru pe ţeava dreaptă şi cel cu „trei la fund“ pe „shockată“. Şi m-am pus pe aşteptat. Din cauza omătului căzut în strat deosebit de gros, jivinele pădurii nu prea mai găseau de mâncare, astfel încât veneau ades  la şirele de paie la „şoricărit“. Mă uitam roată de la stânga la dreapta şi înapoi observând cu atenţie tot ce mişca sau mi se parea a se mişca pe albul imaculat al dealului din faţa mea, deal luminat ca ziua de luna care se afla deasupra capului pe bolta spuzită de stele. În vârful dealului aerul juca-n valuri urcând spre înălţimi făcând să tremure bolta cu ale ei minunate constelaţii.     Cu frigul nu aveam probleme: pantaloni groşi de stofă peste unii de trening ce erau luaţi peste izmene(!),cizme nemţeşti, cu ciorap termoizolant-luate pe sub mână de la Luceafărul din Bacău-încălţat fiind şi cu ciorapi de lână făcuţi de mama cu patru andrele, flanel de lână peste care am tras o şubă făcută din cojoc de oaie întreg, nu petice, doar eram şef de fermă, gulerul acesteia ridicat şi pe cap căciulă de miel model strămoşesc, trasă bine pe urechi!    Cât timp să fi trecut? Hai să zic o juma’ de ceas, nu mai mult şi iată că o zăresc! În faţa mea, la nici două sute de metri se află ea, cumătra, pe care nici nu apucasem să o văd ieşind din pădure! Venea şovăind, ocolind câte un smoc de ciulin îngropat de zăpadă, prelingându-se pe lângă o tufă de măceş, oprindu-se din loc în loc, ascultând şi amuşinând aerul,  pornind iar.Mai face câţiva paşi, se opreşte, iar pleacă, se întoarce, ridică botu-n vânt, stă câteva clipe nemişcată, porneşte din nou, iar se întoarce. Cutreieră-n zig-zag şi-n lung şi-n lat toată coasta dealului, adulmecă fiecare vârf de scaiete ieşit deasupra zăpezii, numai înspre şira de paie nu vine! Stau cu arma pe genunchi, respir rar doar când mi-aduc aminte, nasu’ acu’ s-a găsit să se dezgheţe, dar nu mă mişc. Nici nu clipesc măcar, nu cumva să întrerup vraja! Doar inima-mi bate în piept de mai, mai să-l spargă! Şi ea tot nu vine spre şiră!      Da’ ştiu un pont: chiţ! chiţ! fac uşurel, imitând un şoricel mai mult trăgând aerul rece printre dinţi, în timp ce ridic puşca la umăr, dar tot încetişor. Ea se opreşte c-un picior ridicat, cu coada-ntr-o parte, nemişcată. Deodată pleacă spre mine ca trasă d-un fir invizibil, şnur! Nu mai respir! Când se apropie suficient, o limbă de foc iese pe nara dreaptă a IJ-ului de ’12, liniştea serii fiind spartă brutal d-un zgomot puternic, ireal, cu ecou profund în pădurea aflată în vecinătate. Instantaneu cade şi rămâne nemişcată! Dau drumul uşurat la aerul din piept cu-n zgomot şuierat. M-am eliberat brusc de toată încărcătura apăsătoare ce-am avut. Aprind o ţigară, mă ridic scuturându-mă de paie, scot tubul tras şi cartuşul netras pe care le pun în buzunar şi plec spre victimă. O iau de toate patru picioarele şi plec spre casă. Doar luna a fost martoră la crimă ce-o infăptuisem!                                                        

Intru-n bucătărie, caut un ziar ce-l întind lângă uşă şi pun vulpea pe el. Nevastă-mea este-n dormitor şi se uită la televizor. Crăp uşa şi o chem să-mi admire isprava.

-Mai lasă-mă puţin să se termine filmul şi vin! zice ea. Era miercurea cu telecinematecă.

 -Atunci mă duc să duc puşca lu’ nea’ Aurel! zic şi eu plecând, nu înainte de a mai arunca o privire trofeului ce stătea ţapăn lângă uşă pe ziarul ce avea o poză cu „Ceaşcă“ chiar la cap.

 -Am auzit doar un foc, deci ai făcut treabă bună! zise nea’ Aurel de pe prispă.

 -Da, am făcut gulerul promis soţiei! zic şi eu dându-i puşca şi cartuşul netras. Nea’ Aurel îmi puse încă un pahar cu vin pe care l-am sorbit mai rar, povestindu-i ce şi cum.                    Ajung în curte la noi şi Licuţa, soţia mea, în pragul uşii mă întreabă:

-De ce m-ai scos afară, ce vrei să-mi arăţi? zice un pic iritată, zgribulită de frig.

-Păi nu vezi ce frumuseţe e pe ziar în bucătărie? zic şi io tropotind pe scară ca să-mi curăţ cizmele de zăpadă. Da’ când deschid uşa, în stânga ei se afla doar ziarul, o picătură roşie pe el şi atât! Să ştii că m-a urmărit cineva şi mi-a luat vulpea cât am fost la nea’ Aurel! gândesc cu voce tare in timp ce nevastă-mea intră-n casă bombănind. Mă uit prin bucătărie, ies afară, mă uit după urme străine până la poartă, nimic.  Nimic din care să rezulte că a intrat cineva-n curte!  Unde să fie roşcata, că doar n-o fi înviat şi a plecat deschizând şi uşa.  Măi să fie, a dracului comedie. Mai mă uit o dată-n curte, mă duc până la poartă şi vin iar în bucătărie. Nu mai e şi gata! Aşezându-mă pe un scaun să trag cizmele din picioare, privirea-mi este atrasă de un colţ de preş mai ridicat în partea unde se afla o masă mare, de stejar, fostul birou al inginerului şef pe care-l făcusem o masă incăpătoare de bucătărie. Preşul acoperea chepengul de la beciul care se afla sub bucătărie. M-a şi fulgerat ideea: acolo trebuie să fie! Dau preşul la o parte, ridic capacul la beci şi arunc o privire aplecându-mă sprijinit pe un genunchi. Lângă butoiul cu vin, în faţa raftului cu cartofi şi-n dreapta putinii cu varză stătea ea, cumătra roşcată, întinsă pe o parte! Pesemne, faptul că scara ce cobora-n beci era un pic ridicată sprijinind chepengul, lăsând o fantă de câţiva centimetri (acoperită totuşi cu un preş) a fost suficient ca vulpea rănită doar, să simtă că acolo ar fi loc de scăpare. A făcut pe moarta preţ de 15-20 de minute şi când a fost linişte a avut puterea de a se ascunde acolo. Am coborât in beci cu un lemn luat de la sobă. Ea, lată, nemişcată! Când o luam de coadă se ridica pe picioare, trăgând spre un colţ al beciului. Când o lăsam, cădea pe o parte. Am lăsat timpul să termine cea ce începusem eu. Auzisem că sunt hoaţe şi fac      „pe mortu-n păpuşoi“dar asta parcă le întrecuse pe toate în şiretenie!

În acea iarnă am făcut o haină de blană, o căciulă doar din lăbuţe şi un guler frumos soţiei.      Ulterior, târziu, am învăţat că nu-i etic să vânezi după apusul soarelui, după cum nu-i bine să braconezi şi mai ales să împrumuţi armele de foc. Lucruri care pot avea consecinţe imprevizibile, pe care am să vi le povestesc cu alte ocazii.