Martinel

După un urcuş abrupt, anevoios, ajungem în golul alpin al muntelui Tătaru. În faţa noastră se deschide o căldare mărginită de piscuri semeţe pe al cărei fund şerpuieşte zglobiu pârâul cu acelaşi nume. Pe panta estică se vede clar o stână mică, dărăpănată, cu două ţarcuri dispuse simetric de o parte şi alta a cocioabei. Incinta acestora de culoare neagră-maronie contrastează cu verdele crud al păşunii din apropiere. Puzderie de poteci brăzdează de-a lungul căldarea aproape circulară. Este stâna cu oi sterpe a unui tip ce are oile cu lapte pe Doamnele, undeva spre izvoarele Ialomiţei. Căutăm din ochi un loc bun de amplasat corturile unde vom dormi la noapte, apropierea stânii garantându-ne că nu vom fi atacaţi de urşi. Sau vom fi?

Stau întins în cort pe salteaua de izopren băgat complet în sacul de dormit. Alături am toporaşul meu drag şi cuţitul cumpărat din târg acu’ un an, sprijinite de rucsac, dulce amăgire că sunt în siguranţă dacă le am la îndemână. Mă gândesc la seara petrecută alături de ciobanii care tocmai ce veniseră cu oile sterpe, mioarele şi berbecuţii anului în curs, care îşi duceau grijile zilei hrănindu-se cu mămăligă,cartofi, ceapă şi din când în când cu o ciosvârtă de carne de la câte-un miel care se târâse după turmă cu „şchiopul oii“.  Necăjiţi oameni, să nu aibă ei o bucată de brânză la-ndemână…ciobani fiind! Printre altele i-am întrebat dacă sunt urşi prin zonă, dacă au venit noaptea la oi ori dacă le-a dijmuit avutul patronului. Ne-au zis că s-a mai întâmplat da’ au câini bărbaţi şi să n-avem teamă. Doar sunt şi ei aproape în caz că ar îndrăzni să se apropie vre-o fiară. Nu ştiu de ce în această noapte mă gândesc la ursi, doar am zeci de nopţi dormite în cort de multe ori în locuri mai izolate decât acesta în care mă aflu acum. Poate de la faptul că urcând pieptiş cărarea ce duce spre vârf am văzut urmele lui Moş Martin întipărite pe o limbă de nisip rămasă de la apa ploilor trecute, cine ştie… Şi-mi aduc aminte o întâmplare povestită de tanti Lenuţa, mătuşa mea, fiică de cioban care şi-a petrecut copilăria pe Bătrâna, un munte din apropiere, în mijlocul oilor dar şi al animalelor sălbatice.

Îmi povestise cum că o dată, când era ea mititică, un baci gospodar a adoptat un pui de urs rămas orfan după ce un boier hain care era stăpânul locului, îi ucisese mama. Îl găsise într-o viroagă tânguindu-se, ud şi murdar de noroi încât a crezut iniţial că-i un căţel abandonat de cineva. Când a pus mâna pe el, acesta la prins cu dinţii de mâneca flanelului din lână ce-l purta mereu, fie că era soare ori ploua. L-a dus la stână şi i-a pus în faţă o strachină plină ochi cu lapte pe care Martinel l-a lipăit cât ai clipi de foamea ce îi era după care s-a încolăcit pe un cojocel pus de baci într-un colţ al stânii, nu înainte de a inspecta toate cotloanele sălaşului. Ciobanii, venind seara cu oile de la păscut s-au minunat când l-au văzut iar câinii l-au amuşinat dar nu prea l-au băgat în seamă mai ales că primiseră comanda de la baci să-l lase-n pace. Numai caii folosiţi la căratul samarelor în sus şi-n jos pe munte au sforăit nervoşi când au simţit mirosul de sălbăticiune şi nu s-au liniştit multă vreme în acea seară. După o lună, o lună şi ceva Martinel se făcuse rotunjor, un ghiduş năzdrăvan şi era mai mereu lângă piciorul baciului, mai ceva ca un câine. Atunci baciul hotărî: locul lui e în pădure! Pentru asta, a făcut o trocuţă dintr-o tisă adusă de el mai demult şi care zăcea prin spatele stânii, a luat o căldare cu zer şi o jumătate de mămăligă şi s-a îndreptat spre marginea pădurii aflată undeva la aproape un kilometru de stână. Martinel după el mirosind găleata, încercând să-l oprească din drum pentru a hăpăi bunătatea din ea. Râzând, baciul îl dădea uşor de-o parte şi-i spunea să aibă răbdare că-i va da tainul când vor ajunge-n pădure. Trecură pe lângă tăul cu apâ cristalină din care Martinel lipăi cu sete şi când ajunse în pădure baciul căută din ochi un loc bun să pună covata cioplită în care să-i pună bunătăţile din găleată. Găsi un loc numa’ bun lângă o stâncă mare ce se iţea printre brazi din cetina căzută de-a lungul timpului şi care făcuse un strat gros, moale la călcătură. Puse amestecul de zer şi mămăligă-n trocuţă şi când ursacul termină de mâncat, pe când lingea cu spor marginile cioplite cu migală, îi spuse blând:  De-acuma vei sta numai aici şi eu îţi voi aduce mâncare în fiecare dimineaţă până ce vei învăţa să te arăneşti singur!  Locul fiecărei lighioane este acolo unde a hotărât Domnul Dumnezeul nostru şi noi trebuie să-L ascultăm! Şi a plecat baciul spre stâna care abia se vedea-n depărtare printre brazii semeţi. Credeţi sau nu, ursuleţul, de-acum destul de mare , mai mare chiar decât Corbu câinele şef al turmei, a rămas pe loc privind cu tristeţe după baci, o singură dată avănd un suspin lung, tânguit mai mult. A doua zi baciul i-a dus tainul promis, găsindu-l dormind la rădăcina stâncii răsărite din pământ. A dat să se ridice cu labele pe pieptul lui dar acesta l-a respins cu blândeţe. Nu trebuia să se mai joace cu el dacă dorea să se sălbăticească.  Ursacul a fost hrănit aproape în fiecare zi chiar dacă uneori nu mai era în preajma locului unde fusese lăsat. Câte o dată găsea mâncarea neatinsă, semn că nu fusese pe acolo în ultimele ore, dar şi aşa, baciul îi turna-n covată tainul promis. Aşa au trecut zilele apropiindu-se septembrie, timpul când oile sunt coborâte la vale în satele dintre dealuri unde încă se mai găseşte iarbă de păscut. Au plecat cu toţii, oi, câini, cai şi stăpâni. De undeva dintre brazi doi ochi ca tăciunii focului urmărea întregul alai, presimţind că nu se vor mai vedea. Avea o blană groasă, era dolofan şi doar scutura din capul mare cât baniţa rar, agale. Când nu s-a mai văzut decât iarba gălbuie bătută de vânt iar tălăngile berbecilor nu s-au mai auzit s-a întors şi s-a afundat în pădurea deasă. Ştia că de-acum e singur şi trebuia să-şi găsească adăpost bun şi călduros!

Iarna a trecut aşa cum trec toate iernile, cu zăpadă, cu sărbători, cu viscole şi geruri mari, cu ţuică fiartă şi miei cruzi fătaţi în storiştea saivanului. Doar baciul uneori se gândea la puiul de urs. Oare îşi găsise un loc bun, ferit de ger ? Că de gras, avusese el grijă să pună cât mai mult seu sub blană pentru a avea rezerve să treacă cu bine iarna. Să-şi tot sugă unghiile până-n primăvară când va ieşi din bârlog!

A venit primăvara cea mult dorită, a trecut şi aceasta repede iar la începutul verii ciobanii în frunte cu acelaşi baci gospodar, au urcat oile la munte, la vechea stână. Au reparat ocoalele, acoperişul stânii şi şi-au reluat munca deloc uşoară dar frumoasă de stăpâni ai muntelui. Doar baciul privea uneori cu un dor ascuns înspre poala pădurii: o fi rezistat copchilul lui au ba? şi o lacrimă strivită greu îi răsărea la colţul ochiului.Nu trecură nici două săptămâni de la sosire când într-o dimineaţă baciul nostru auzi lătrături îndârjite spre marginea pădurii şi ciobanii dând gură: Ursu’ băăăă! Arreeaaaa! Huoo! A ieşit repede din stână şi a strigat ciobanilor să cheme cîinii. S-a dus direct spre locul unde hărmălaia era în toi şi l-a văzut: un urs tânăr dar viguros se rotea-n cercuri dese apărându-se cu îndârjire de câini. A strigat şi el la câini şi s-a apropiat mai mult. El era! L-ar fi cunoscut dintr-o mie, chiar dacă acum era aproape cât un boulean şi avea un cap uriaş! S-a dus hotărât la el şi i-a zis: Martinel, ce faci măi băiete? Câinii au plecat mârâind spre ciobanii aflaţi mai în urmă pe malul micului lac cu apă limpede iar baciul nostru a pus o mână pe capul lui. Iar el s-a ridicat pe labele din spate, cu cele din faţă cuprinzându-i capul pe după umeri. Acelaşi tânguit discret i-a fost salutul de bucurie că s-au revăzut. Baciul nostru la îndepărtat binişor şi din acea zi a reînceput dusul zilnic al tainului la vechiul loc din marginea pădurii. Uneori nu venea cu zilele, alteori îl vedeau şi de două-trei ori pe zi la marginea pădurii. Până şi câinii se obişnuiseră cu prezenţa lui, nemaibăgându-l în seamă decât rareori. Şi aşa a trecut vara, oile au fost coborâte iar la iernat, Martinel rămânând singur în vârf de munte. A trecut şi iarna viforoasă, s-a dus şi primăvara cea capricioasă şi la începutul verii iar au urcat ciobanii tarhatul la munte. Şi l-au găsit din nou pe Martinel sănătos, voinic şi cu blana de culoarea ghindei… Aşa au trecut mai multe anotimpuri, ciobanii urcând şi coborând oile la soroc, cu verile având alături un urs care le era drag tuturor. Se mândreau cu asta: cine mai avea ca ei un urs paznic la oi? că uitai să vă spun: de când era Martinel prin preajma stânii nici un  urs sau altă dihanie nu mai îndrăznise să dijmuiască averea baciului.

În vara de care am să vă vorbesc în continuare baciul nu a mai urcat cu oile la stâna din munte. Un junghi căpătat între spete în iarna ce abia trecuse nu-i da pace şi s-a dus la doctorul din oraş. Acesta i-a spus că ar avea pneumonie şi trebuie să stea pe lângă casă, să se doftoricească, nicidecum să mai urce pe munte dacă vrea să nu se ducă la strămoşi. Aşa că baciul nostru a instruit cât mai bine ciobanii ce şi cum să facă până la venirea lui, zicându-le în mod special să aibă grijă de Martinel, să-i ducă porţia zilnică de zer cu mămăligă! A umblat pe la doctori, s-a oblojit cum a ştiut el mai bine şi în toiul verii a putut urca muntele chiar dacă era un pic mai slăbit faţă de alţi ani. Odată ajuns la stână a întâlnit feţe de ciobani triste, ce se purtau cu fereală la vederea lui. Ce să se fi întâmplat? Cu greu, după multe şi iscusite întrebări a aflat: Martinel, ursul lui iubit îi mursecase o mânză de trei ani, mândria lui şi a stânii! Cum se întâmplase asta? Păi, nici un cioban nu a îndrăznit să ducă mâncare namilei din pădure. Ba după o săptămână de când urcaseră în munte unul mai arţăgos chiar pusese câinii să-l atace, izgonind-ul din poala pădurii. Trei zile nu l-au mai văzut dar în ziua a patra au văzut că nu mai e mânza murgă. Nu simţiseră niciunul nimic, câinii nu lătraseră, caii nu fornăiseră, nimic doar că nu mai era iepşoara! Au căutat-o cu toţii şi i-au descoperit leşul într-o viroagă acoperită bine cu crengi, pietre şi cioate de brad. Acu’ că a venit el, baciul, pot răsufla mai uşuraţi!

A doua zi baciul s-a ridicat din pat dis de dimineaţă şi a pus ciobanii să închidă toţi câinii în stână cu ordin precis să nu le dea drumul până n-or auzi foc de armă. Şi-a luat puşcociul ce-l avea din vremea războiului, o armă cu cocoş ce se încărca ajutat fiind de o vergea şi cremene la percutor. După ce trăgeai un foc cu ea trebuia reîncărcată cu vergeaua, pus praf negru de puşcă, glonţ… A trecut pe lângă tăul cu apă rece pe malul căruia îşi iţise capul câteva frunze de piciorul cocoşului şi coada mânzului. A intrat în pădure şi s-a dus la viroaga unde-i spuseseră ciobanii că ar fi ascuns ursul trupul iepei lui dragi. Când l-a descoperit şi-a căutat un loc mai ferit dar cu vedere bună spre ţintă şi la o distanţă rezonabilă. A aşteptat vreme de două poate trei ceasuri şi iată-l pe Martinel venind pe vâlcea în sus. Vântul adia încetişor dinspre el spre locul unde era baciul şi nu a simţit nimic în nări. A înlăturat cioatele, pietrele şi crengile cu care acoperise prada şi a început să mănânce din burdihanul acesteia. Baciul nostru a aşteptat răbdător privind cu atenţie dar şi cu tristeţe ce se întâmpla. Când i-a venit bine, Martinel fiind cu capul înfipt pe jumătate în burta iepei, a ridicat arma la ochi, a ţintit drept în frunte şi a tras! A văzut doar cum glonţul i-a ras un zmoc de păr dintre urechile mici şi rotunde. Martinel s-a uitat fix în ochii baciului, s-a ridicat în două labe şi a răcnit furios, tare, grozav de tare! Baciul îngrozit a aruncat puşca şi a luat-o la fugă înspre stână! Ca prin vis a auzit strigătele ciobanilor care asmuţeau câinii eliberaţi spre pădure alergând înarmaţi cu topoare, furci şi bâte noduroase. Doar o dată s-a uitat în urmă şi a văzut o matahală care fugea după el cu o viteză ce nu credea să aibă o aşa namilă de animal. Ajuns în dreptul micului lac o cârmi spre malul stâng al acestuia şi Martinel era cât pe ce să-l ajungă dar fu încolţit de cei opt câini şi trei căţei chiar pe marginea apei. S-a oprit din goană cu câinii roată-nprejurul lui, mormăind furios. Dădea cu brâncile-n câini care se fereau iute, se repezea în câte unul mai curajos, iar mormăia şi iar lovea. La un moment dat chiar a intrat în apa rece a tăului apărându-se de câinii de pe mal care nu îndrăzneau să intre după el. Au ajuns şi ciobanii în apropiere şi aruncând în el cu pietre, strigând şi asmuţind câinii l-au făcut să se întoarcă în pădure cu apa curgând şiroaie din blana bogată. S-a dus însoţit de câini departe, adânc în mijlocul pădurii. Baciul nostru nu s-a oprit din fugă decât în uşa stânii când a strigat: Mai vine, băăăă? şi a căzut lat, cu mâinile-n laturi precum o cruce pe patul acoperit cu un cojoc gros, miţos. Nu a mai vorbit apoi cam şase luni! Unii zic că ar fi şi albit în acea zi dar alţii spun că era înspicat deja din noaptea de dinainte când nu închisese un ochi tot gândind ce să facă. Pe Martinel nu l-a mai văzut nimeni în apropierea stânii nici în acel an şi nici în alţi ani!

Mă trezesc buimac în strigăte de ciobani şi lătrat de câini. Hait! zic punând mâna pe toporişcă şi ieşind din cort. Soarele era deja sus pe cer şi ciobanii dăduseră drumul la oi spre păşunile bogate ale Tătarului însoţiţi de câinii bucuroşi că trecuseră o noapte fără nici un eveniment mai acătării. Doar la mine-n cort se desfăşurase oarece activitate din vremi demult apuse, dar ce ştiau ei…

 

Poză luată de pe net.

Anunțuri

Ploaie de septembrie în Delta Dunării

M-am obişnuit ca în peregrinările mele în Delta Dunării să am parte de timp frumos, de toamnă caldă şi arămie. Văzând cum este vremea afară mi-am adus aminte de o toamnă mai altfel în Delta Dunării.

Am plecat conform planului stabilit încă din vară,la sfârşit de septembrie pentru două săptămâni de relaxare, uitare de tot, toţi şi de toate, cu marea captură-n minte, şase prieteni de-acum tovarăşi în ale pescuitului cu multe sezoane-n spate de pescuit împreună. Destinaţia: Marele M al Dunării Vechi pe a doua buclă, undeva la confluenţa acesteia şi Canalul Madgearu. Consultasem solunarul care promitea capturi extraordinare, aranjasem din timp cu un localnic din Crişan să ne ia cu un barcaz din Tulcea şi să ne ducă la locul ales, pregătisem expediţia în cele mai mici amănunte, doar vremea nu o controlasem. Se anunţa timp ploios şi rece taman în perioada ce ne-o alesesem pentru marea evadare! Hai mă, că n-o fi dracu’ atât de negru! O ploua o zi, două, hai trei dar o să fie şi frumos, nu? ne spuneam la telefoane până să plecăm, cu câteva zile înainte. A venit mult aşteptata zi, am ajuns la Tulcea într-o dimineaţă splendidă, cu un răsărit cum numai în Delta Dunării poţi întâlni, am transbordat bagajele-Doamne, s-a umplut barcazul numai cu bagajele, unde ne-om mai sui şi noi?- am plătit parcarea maşinilor pentru 12 zile şi vânt în pupa!

Veselia, emoţiile revederii, glumele, plaja pe puntea superioară a vaporaşului sub un soare călduţ au făcut să nici nu ştim când a trecut timpul, am ajuns dincolo de Crişan şi am cârmito pe braţul Dunării Vechi urcând spre locul stabilit! Dă Doamne să nu fie ocupat! Nu, nu era ocupat. Am tras la mal şi după circa o oră de descărcat sacii cu boabe de porumb pe post de nadă, genţi, gentuţe, truse, cutii, cutiuţe, husele cu uneltle atât de dragi, găleţi, găletuşe, toporaş şi lopăţică, corturi, lăzi frigorifice, saci cu pâine, mălai şi conserve, bidoane cu licori diferite-ţuică, vin alb, vin roşu- baxuri cu bere, apă minerală, Doamne! unde-or fi încăput atâtea? am luat în primire locul ce avea să ne fie tabăra de bază în următoarele două săptămâni. Prima operaţiune: cinstirea locului cu câte o gură de palincă adusă de un prieten care o primise la rându-i de la un alt prieten maramureşean! Următoarea: alegerea locului pentru amplasarea cortului, a vetrei focului pe o vatră veche a altor focuri trecute, asigurarea proviziilor alimentare împotriva sacalilor şi a soarecilor de stuf, ridicarea corturilor, cinstirea acestora cu încă un rând de palincă pentru a ne adăposti cumsecade de intemperii, alegerea locurilor „bune“ pentru pescuit, stropirea şi a acestora cu încă o gură de tărie pentru a fi siguri de „fir întins“, instalarea undiţelor, lansetelor şi a uneltelor ajutătoare pentru scoaterea monştrilor, botezul acestora cu palincă, adunat ceva lemne şi lemnişoare pentru focul de diseară, alte treburi gospodăreşti printre care amenajarea locului unde şi împăratul merge singur cât şi a locului unde o să punem gunoaiele ce vor fi luate la plecare şi apoi, strânşi toţi în faţa corturilor pentru o poză de grup şi botezul final al taberei constituite tot cu palincă! Luaţi cu treburile, cu palinca şi alte cele nu am remarcat decât la terminarea acestora că se înnorase binişor spre vest. Lasă mă, o să plouă-n Bărăgan, la noi nu vine! a zis Virgil mai aruncând un lemn pe foc. Şi nu a venit atunci. A venit pe la două noaptea, mai întâi cu un vânticel slab, apoi cu un vânt mai tăricel care a crescut în vânt puternic, în rafale, care s-a transformat în furtună. Cortul meu rezista eroic cu ancorele întinse bine şi fixate-n pământ cu cuiele lungi ce le făcusem special pentru astfel de timp, aşezat fiind de mine pe un dâmbuleţ ce-l ochisem încă de la debarcare şi pe care-l înconjurasem roată cu-n şănţuleţ de-o palmă pentru a conduce apa către exterior. Răpaiala ploii pe dublura cortului îmi creea o stare plăcută, şuieratul vântului mă făcea să-mi trag fermoarul sacului de dormit până sub bărbie şi să visez ca atunci când dormeam în podul cu fân acasă şi ploaia bătea darabana pe acoperişul grajdului în care se odihneau peste noapte calul, vaca şi viţelul ei.

Dimineaţa ploaia s-a mai domolit pentru ca mai târziu să se oprească. Am ieşit din corturi gălăgioşi, povestindu-ne impresiile de peste noapte. Am aprins focul, am făcut cafeaua şi după ce-am mâncat câte-o conservă fiecare, hai la locul mult visat, unde am întins uneltele de pescuit după ce am nădit locurile, fiecare după pricepere şi posibilităţi. Soarele nu a ieşit cerul fiind înnorat, dar plăcut totuşi. La prânz, tocmai când mă pregăteam să fac focul pentru primul borş, colegii mei prinzând câţiva caraşi, roşioare, bibani, ba chiar Sorin a prins un ciortan de vreo două kile şi eu doar un lin frumos, a început să plouă! Lasă mă, că am pelerină, borş tot fac eu chiar de-ar fi să vină uraganu’! În malul abrupt am săpat o firidă adâncă căreia i-am spart bolta exact cât să cuprindă fundul tuciului de 30 litri din dotare, am făcut foc în soba astfel improvizată şi-ntr-o jumătate de oră deja fierbea apa în care pusesem legumele tocate mărunt, un cartof tăiat în patru şi o ceapă asemenea! Apa pentru borş am adus-o mai de pe canal, după o cercetare a acestuia unde am gasit un izvor lângă o salcie, scufundând un bidon de 10 litri special conceput pentru asta:  lestat cu o greutate ( o piatră luată din Crişan când am coborât să luăm pâine) şi cu dopul pus legat la rându-i cu o sforicică, după ce se scufunda datorită lestului trăgeam dopul, bidonul se umplea şi-l trăgeam cu sfoara mai groasă afară! Cât au fiert legumele am ciocnit câte-un păhărel cu ţuică, am mai vorbit, am mai aşezat din lucruri să le ferim de ploaia care de-acum era mocănească, burniţoasă.Am terminat borşul adăugând peştele curăţat făcut bucăţi şi apoi dres cu ciuşcă şi puţin oţet, am pus în castroane şi fiecare am intrat în cortul lui bucurându-ne de gustul inconfundabil al primului borş al deltei din acel an, aromat cu leuştean verde, tocat fin! De ce nu oi fi luat eu cortul ăla mare, unde aveam loc toţi şi nu ne-ar mai fi deranjat sâcâitoarea ploaie? În nădejdea că ploaia se va opri până a doua zi am desfăcut primul bidon cu vin alb adus din podgoriile Dobrogei şi când s-a lăsat înserarea ne-am retras fiecare-n cortul lui cu speranţa că mâine va fi soare. Care soare…

Ca să nu vă ţin în suspans, aflaţi dragii mei că am rezistat cu stoicism doar opt zile, timp în care a plouat mai mereu: dacă nu ploua ziua musai ploua noaptea, când nu ploua noaptea, ziua era mohorâtă cu cel puţin două reprize de ploaie. Eram uzi mai mereu, pelerinele nu mai erau date jos din spinare decât când intram în corturi, pâinea se umezise, atmosfera mohorâtă era încălzită de noi cu ajutorul licorilor albe şi roşii şi culmea! mânca peştele-ntr-o veselie! Zilnic prindeam câte patru-cinci crapi, nu mari dar trecuţi de 2-3 kilograme, carasul îl selectam oprindu-l doar pe cel ce tindea spre kil, roşioarele şi babuştile le puneam în juvelnice doar pe cele cât capacul tuciului de borş, ba chiar şi un somotei de câteva kile am luat cu lipitori făcute bucheţel pe cârlig. O desfătare de pescuit care cu focul drilurilor şi frecvenţa trăsăturilor ne facea să uităm că ploaia curgea neoprită din cerul plumburiu. În cea de-a noua zi am hotărât să chemăm pe cel cu barcazul să ne ducă la Tulcea, mai ales că rezervele bahice se cam epuizaseră, rămânându-ne doar cât să cinstim pe căpitanul vasului ce ne va readuce în lumea civilizată, caldă şi curată pe care o lăsasem în urmă cu o săptămână şi ceva. Şi am jurat că indiferent de anotimp şi de prognoza meteo să luăm permanent cortul cel mare: când va ploua ne va fi de folos apărându-ne de şiroaiele căzute din cer, când va fi soare ne va proteja de razele soarelui cu umbra lui generoasă. Am împachetat cu greu, toate fiind ude, am strâns gunoiul în vreo zece saci de plastic ce-l vom lăsa la Crişan lăsând locul curat ca la venirea noastră , am încărcat barcazul venit la ora stabilită şi am purces spre casele noastre cu amintiri de neuitat despre sezonul ploios ce tocmai îl încheiasem, cel mai bun sezon în privinţa pescuitului dar cel mai rău în privinţa vremii!

 

 

Acum mă uit afară la cerul plumburiu, la plopii ce mărginesc strada din faţa casei şi care sunt bătuţi de-un vânt rece, dinspre nord, la cormoranii care trec pe deasupra satului venind dinspre lacurile şi iazurile din sud ducându-se spre lacu’ 1 Cocani unde înnoptează, beau un pahar cu vin de Drăgăşani, alb, parfumat, uşor pietros şi mă gândesc cu drag la toamna în care nu am văzut soarele dar am avut un pescuit de pomină în Delta Dunării!

Matrioşka

Locul care m-a fascinat şi m-a făcut să mă îndrăgostesc  lulea de el este unic în Europa şi-n lume. Se află în ţara noastră şi este cel mai „tânăr“ pământ al României.

Acum vreo cincisprezece ani am fost prima dată în Delta Dunării. M-am îndrăgostit instantaneu de ea şi de atunci în fiecare an merg o dată sau de două ori să o văd, să-i vorbesc, ea să mă împresoare cu nenumăratele-i braţe, să mă încânte şi să ne iubim ca-n prima zi. Atunci am fost cu câţiva prieteni care erau pescari cu state vechi în pescuitul adevărat, deltaic. Câte vise nu am avut în perioada premergătoare marii expediţii nu vă mai spun, cred că toţi stiţi frisoanele, furnicăturile şi fluturii din stomac în apropierea unui eveniment deosebit cum este cel al călătoriei într-un loc nou, necunoscut dar despre care aţi auzit o groază de istorii şi întâmplări ieşite din cotidian. După ce am făcut şi refăcut de câteva ori bagajul ce avea să mă însoţească în periplul meu acvatic, după ce am verificat şi răsverificat sculele de pescuit, trusele şi accesoriile necesare prinderii „monştrilor“ subacvatici care abia aşteptau să mă provoace la driluri istovitoare, iată-mă plecat cu noaptea-n cap către Tulcea pentru a prinde bacul de la Nufărul la prima traversare către Ilganii de sus, Partizani, destinaţia finală fiind Maliuc. Aici prietenii mei aveau tabăra de bază la nea’ Petrică, şeful de post al comunei Maliuc, care îngăduia prietenilor să se adăpostească pe un ponton plutitor ce aparţinea postului de poliţie în caz de vreme nefavorabilă sau în sezoanele de pescuit la copcă.

Ajungând în Tulcea, am luat momeli diferite din magazinele specializate în vânzarea lor amplasate pe o stradă din estul oraşului şi care erau deschise la acea oră matinală, vânzătorii îmbiindu-ne care mai de care să le vedem „marfa“! Am luat găletuşe pline cu râme şerpeşti, râme negre, lipitori, mămăligi cu arome diferite sau fără arome şi ţipari! Că nu se stie cum va fi partida de pescuit şi cât va ţine ea, mai bine să fim pregătiţi cu de toate! Am trecut peste braţul Sfântu Gheorghe cu primul bac aşa cum ne propusesem şi după ce-am trecut pe lângă epava navei Rostok în dreptul comunei Partizani am mers cu maşinile pe digul ce străjuieste malul drept al canalului Sulina până la Maliuc. Acolo am descărcat bagajele în barca unui pescar cu care prietenii mei vorbiseră în prealabil prin intermediul lui nea’ Petrică, care ne-a dus apoi pe Dunărea Veche până la Moş Chituc unde am instalat tabăra la confluenţa canalelor Şontea cu Olguţa şi canalul ce duce la lacul Fortuna.

Despre primele impresii din această magnifică excursie, despre partidele extraordinare de pescuit şi alte întâmplări ale celor zece zile cât a durat aventura vă voi povesti cu altă ocazie, acum vreau să vă povestesc cum am făcut cunoştinţă cu primii „pescari ai deltei!“ 

Tabăra noastră consta în patru corturi aşezate pe malul apei, o vatră pentru foc lângă o salcie bătrână, uscată, scorburoasă şi răsturnată pe mal şi o zonă delimitată între două sălcii tinere cu o sfoară groasă pe care puneam haine la uscat ori de care agăţam  pungi cu diverse alimente: mălai, pâine, ceapă, cartofi, ardei, usturoi, sare, ulei şi oţet. Ne organizasem în aşa fel încât în fiecare zi cineva să rămână în tabără atât pentru pază cât şi pentru a prepara mâncarea pentru întreg grupul, alături de alte îndatoriri gospodăreşti. Bineînţeles că cel care rămânea în tabără putea pescui toată ziua dacă ştia să se organizeze. Şi cum mie îmi era uşor să fac atât borşul de peşte cît şi felul doi (peşte prăjit, rasol, saramură) alături de mămăligă la ceaunul agăţat de o crăcană ce tot eu o meşterisem, băieţii cam pe mine mă lăsau mai mereu „acasă“ ei plecând cu barca pe lacul Fortuna sau pe canalele apropiate la pescuit.

În una din aceste zile, după ce plecaseră băieţii  însoţiţi de urările mele de „baftă“ la pescuit, după ce-mi întinsesem şi eu sculele în faţa corturilor şi care constau din patru lansete pentru crap şi una pentru un eventual somn, am scos salteaua din cort şi m-am întins la soare cu un ochi aţintit din când în când către bambinele lansetelor. Era sfârşit de septembrie şi soarele încă mai avea puterea de a mă încălzi şi a mă provoca la leneveală, făcându-mă să mă dezbrac de tricou pentru bronzul târziu de toamnă ce aveam de gând să-l duc acasă! Cum picoteam eu aşa sub razele blânde ale astrului ce-şi începuse călătoria pe bolta albastră fără nici o urmă de nor, deodată aud clipocit de apă! Ridic privirea făcând palma dreptei streaşină ochilor şi văd o lotcă apropiindu-se dinspre canalul Olguţa de malul pe care se afla tabăra noastră. În ea se afla o persoană aşezată cu spatele spre mine trăgând vârtos din vâsla stângă pentru a cârmi spre mal uriaşa lotcă. Când a crezut că a pus vârful lotcii pe direcţia bună s-a opintit de două ori în vâsle şi a pus lotca cea mare pe uscat aproape jumătate! Eu deabia mă ridicasem pe un cot privind fascinat uriaşa barcă dar şi mai uimit pe conducătoarea ei: o lipoveancă în vârstă (cam de 55-60 de ani după părerea mea) durdulie, îmbrăcată intr-o bluză de molton gri cu pătrăţele negre, pantaloni negri de doc, cisme de cauciuc în picioare şi cu-n batic albastru înflorat pe cap. Dar ceea ce m-a fascinat privind uimit la ea au fost sprâncenele! Acestea erau lipsite total de păr dar erau desenate gros, cu un negru intens sub formă arcuită peste nişte ochi de un albastru ireal! Sub ochii aceştia blânzi, pe obrajii bucălaţi erau două pete colorate cu-n roşu-portocaliu precum piersica. Exact ca matrioşka mea de-acasă! mi-am zis în gînd, privind-o cu mult interes.

-Bună ziua mamaie! Singurel cu patru corturi? m-a întrebat ea întinzându-şi braţele a dezmorţire. Avea o voce dogită de fumător înrăit în contrast cu chipul plăcut cel avea.

-Bună ziua mămăiţă! Prietenii sunt plecaţi pe Fortuna la ştiucă! am răspuns şi eu. Da’ eşti voinică nu glumă dacă te încumeţi să vâsleşti la aşa vapor!

-Ehe, mamaie, am purtat altele şi mai mari când eram în vremea mea! Amu’ am obosit oleacă la zdrahoalca asta, da’ nu mă dau io pe ia! Până la Gorgova nu mai fac mult. Nu dai babii o gură de rachiu? Că ştiu că voi pescarii de la oraş veniţi cu tărie bună pe la noi!

-Ba da mamaie, cum să nu! zic ridicându-mă în capul oaselor. Da’ nu cobori pe mal niţel? mai zic ducându-mă către sălciile tinere unde ţineam rezerva de băutură şi mâncare.

-Nu cobor mamaie că sunt beteagă! Piciorul drept nu mă lasă să mă mişc ca altădată şi atunci mai mult prin barcă îmi trec vremea, că mânurile le am sănătoase.

-Ia mamaie, zic, spune bogdaproste! şi-i întind un pahar de unică folosinţă plin cu cca 200 mililitri de „balamuc“ cum îi spuneam noi ţuicii de la Darie. Baba zice un bogdaproste răguşit, ia paharul cu o mână, cu cealaltă făcându-şi o cruce mare şi-l duce la gură. Din două sorbituri l-a golit! Îmi întinde paharul gol murmurând un „spasiba“ rusesc, scuipă-n palme şi dă să plece. Stai mamaie, stai niţeluş! zic eu şi scot din lada frigorifică ultimul pui congelat ce-l aveam. Ia de colea, că te-oi fi săturat de peşte!

-Să trăieşti mamaie, Dumnezeu să te ajute, că tare bine mai făcuşi cu puiul ăsta, mă duc acasă şi-l prepar ca să mănânce şi amărâtu’ de fecior.Că i s-o fi strepezit şi lui dinţii de la atâta amar de peşte!  Da’ când plecaţi treceţi prin sat şi-ntrebaţi de Gică al lui Ştirbatu, el e, am să-l trimit la o toană de pescuit şi vă voi da şi eu o coadă de ciortan acolo, aşa, de poftă! Puse puiul la umbră sub o bancă a bărcii, aruncă nişte fire de papură şi trestie verde peste el, eu mă opintii şi împinsei barca la apă iar ea se aseză de astă dată cu faţa spre mine, vâslind rar da’ hotărât spre casă. Am urmărit lotca cu vâslaşul ei până a făcut cotul spre Şontea când am pierdut-o din vedere, rămânând mult timp cu ochii aţintiţi spre locul în care văzusem primul lipovean din viaţă! Care se-ntâmplase să fie o lipoveancă!

După încheierea timpului hărăzit vacanţei ce ne-o acordasem în mirifica „novaia zemlia“ am trecut prin Gorgova şi am întrebat de Gică a lu’ Ştirbatu. Am găsit o căsuţă mică, albastră, acoperită cu stuf înnegrit de vreme, cu o prispă făcută din scânduri traforate de stâlpii careia atârnau câteva sârme cu obleţi mari, săraţi şi puşi la uscat, pe care Gică lenevea întins pe un capăt de pufoaică. Gică ne-a zis că mamă-sa nu-i acasă da’ stie de noi de la ea şi de la puiul de avicola ce-l mâncaseră amândoi în vreo trei zile! Era un flăcău zdravăn, bine făcut da’ cu o faţă buhăită, cu ochii tulburi şi nasul roşu-violaceu din cauza băuturii. Ne-a oferit fiecăruia un cerc cu obleţi uscaţi drept mulţumire că le-am dat un pui să mănânce. Să mai treceţi pe la noi! a bâiguit domol.

-Da’ oleacă de rachiu nu aveţi să-mi daţi? a spus înainte de a se lungi la loc pe prispa casuţei albastre, cu acoperiş din stuf vechi, înnegrit de ploi. Am plecat trişti, închizând cu grijă portiţa gardului dărăpanat făcut tot din stuf şi el. Nu cumva să-l trezim pe Gică! Până la Maliuc nimeni n-a scos un cuvânt, fiecare gândindu-ne la oropsiţii sorţii din Delta Dunării cea mirifică şi dorită de mulţi muritori ca fiind un colţ de rai! 

Fotografiile sunt din arhiva personală din multele călătorii ale mele în Delta Dunării. Cele cu povestea lui Gică a lu’ Ştirbatu şi ale mamei lui sunt pe suport de hârtie care trebuiesc prelucrate pentru a fi postate aici. Am s-o fac când voi avea timp.

 

 

Iarnă grea

Iarna anilor ’84-’85 a fost grea. Zăpada a venit pe 11 noiembrie şi a plecat târziu, la sfârşitul lunii aprilie. Şi ce zăpadă! A nins atât de mult încât credeam că o să ne acopere casele.  Iar gerul a fost năpraznic. Din ianuarie până-n martie rar au fost temperaturi de minus 25 de grade. Minus 28 era temperatura de croazieră! A fost iarna în care au murit toţi fazanii şi multe vietăţi au fost decimate atât de frig cât şi de braconieri! Unu’ dintre aceştia din urmă am fost şi eu. Şi mi-e ruşine de ceea ce am făcut! 

-Nea’ Aurele, ce zici, facem o pândă astă-seară? îl zădărăsc pe vecinul meu, preşedintele cooperaţiei de consum, care pe lângă altele era şi vânător, deţinător de puşcă deci.

 -Nu merg vecine, nu vezi cum străluceşte luna? spuse el arătând spre orizont unde îşi iţise chipul o lună mare, roşiatică, în lumina căreia aerul parea că se sparge-n mii de cioburi.          Da’ dacă vrei să te duci, treci peste două ceasuri pe la mine şi ţi-oi da puşcociu’, mai zise el.

               Aici trebuie să fac o paranteză şi să vă spun că eu nu aveam permis de port-armă. Însoţeam grupa de vânători săptămânal la goane pentru a primi recomandări de la ei pentru dobândirea acestuia,dar atunci nu aveam. Mergeam la braconat, pe deasupra fără permis şi cu arma altuia. Dar tinereţea mea nu ţinea cont atunci de amănunte!

Era in jur de şase seara, mai erau câteva ore bune până când puteam să mă duc la pândă. Aceasta o făceam la şirele de paie ale fermei zootehnice ce o păstorea soţia mea, în vecinătatea căreia aveam noi locuinţa de serviciu ce fusese sediu de CAP, dar care ramăsese gol după comasarea celor trei unităţi de pe raza comunei. Aştept cu înfrigurare trecerea timpului până la ora stabilită şi mă duc cu fereală la nea’ Aurel, care mă aştepta cu arma frântă pe prispa mare a casei „popesti“ ce o avea gard în gard cu casa noastră. Alături, pe o măsuţă lângă un cofer cu vin rubiniu-1001 din bolta proprie-străluceau în bătaia razelor de lună două pahare şi două cartuşe. Luna se ridicase pe boltă ca o mămăligă mare, aurie.

-Şi zici că nu mergi şi matale? îl întreb doar aşa de pamplezir, ştiind că nu va merge.

-Nu, du-te mata’! Da’ ai grijă la ce te-am învăţat, să nu faci pocinog. Tragi doar în ce vezi sigur, clar şi cunoscut! De îmbrăcat, văd că te-ai îmbrăcat. Ia colea un păhărel cu vin şi vezi că ai un tub de patru şi altul cu „trei la fund!“ mai zise el, turnând din cofer în pahare. Am ciocnit paharele şi-am dat peste cap licoarea dulce-acrişoară care imediat am simţit-o până-n vârful picioarelor şi-n creştetul capului. Am pus cartuşele-n buzunarul adânc al şubii, am luat puşca pe umăr şi am plecat prin zăpada aspră ce scârţâia ascuţit, subţire. Am trecut pe lângă fermă şi m-am avântat voiniceşte prin marea cea albă, neumblată, spre ultima şiră de paie pentru a-mi găsi un loc bun de pândă, pădurea aflându-se la vreo cinci sute de metri de locul ales. Mi-am făcut un loc în capătul şirei dinspre pădure, m-am aşezat pe un balot de paie şi am încărcat arma: cartuşul de patru pe ţeava dreaptă şi cel cu „trei la fund“ pe „shockată“. Şi m-am pus pe aşteptat. Din cauza omătului căzut în strat deosebit de gros, jivinele pădurii nu prea mai găseau de mâncare, astfel încât veneau ades  la şirele de paie la „şoricărit“. Mă uitam roată de la stânga la dreapta şi înapoi observând cu atenţie tot ce mişca sau mi se parea a se mişca pe albul imaculat al dealului din faţa mea, deal luminat ca ziua de luna care se afla deasupra capului pe bolta spuzită de stele. În vârful dealului aerul juca-n valuri urcând spre înălţimi făcând să tremure bolta cu ale ei minunate constelaţii.     Cu frigul nu aveam probleme: pantaloni groşi de stofă peste unii de trening ce erau luaţi peste izmene(!),cizme nemţeşti, cu ciorap termoizolant-luate pe sub mână de la Luceafărul din Bacău-încălţat fiind şi cu ciorapi de lână făcuţi de mama cu patru andrele, flanel de lână peste care am tras o şubă făcută din cojoc de oaie întreg, nu petice, doar eram şef de fermă, gulerul acesteia ridicat şi pe cap căciulă de miel model strămoşesc, trasă bine pe urechi!    Cât timp să fi trecut? Hai să zic o juma’ de ceas, nu mai mult şi iată că o zăresc! În faţa mea, la nici două sute de metri se află ea, cumătra, pe care nici nu apucasem să o văd ieşind din pădure! Venea şovăind, ocolind câte un smoc de ciulin îngropat de zăpadă, prelingându-se pe lângă o tufă de măceş, oprindu-se din loc în loc, ascultând şi amuşinând aerul,  pornind iar.Mai face câţiva paşi, se opreşte, iar pleacă, se întoarce, ridică botu-n vânt, stă câteva clipe nemişcată, porneşte din nou, iar se întoarce. Cutreieră-n zig-zag şi-n lung şi-n lat toată coasta dealului, adulmecă fiecare vârf de scaiete ieşit deasupra zăpezii, numai înspre şira de paie nu vine! Stau cu arma pe genunchi, respir rar doar când mi-aduc aminte, nasu’ acu’ s-a găsit să se dezgheţe, dar nu mă mişc. Nici nu clipesc măcar, nu cumva să întrerup vraja! Doar inima-mi bate în piept de mai, mai să-l spargă! Şi ea tot nu vine spre şiră!      Da’ ştiu un pont: chiţ! chiţ! fac uşurel, imitând un şoricel mai mult trăgând aerul rece printre dinţi, în timp ce ridic puşca la umăr, dar tot încetişor. Ea se opreşte c-un picior ridicat, cu coada-ntr-o parte, nemişcată. Deodată pleacă spre mine ca trasă d-un fir invizibil, şnur! Nu mai respir! Când se apropie suficient, o limbă de foc iese pe nara dreaptă a IJ-ului de ’12, liniştea serii fiind spartă brutal d-un zgomot puternic, ireal, cu ecou profund în pădurea aflată în vecinătate. Instantaneu cade şi rămâne nemişcată! Dau drumul uşurat la aerul din piept cu-n zgomot şuierat. M-am eliberat brusc de toată încărcătura apăsătoare ce-am avut. Aprind o ţigară, mă ridic scuturându-mă de paie, scot tubul tras şi cartuşul netras pe care le pun în buzunar şi plec spre victimă. O iau de toate patru picioarele şi plec spre casă. Doar luna a fost martoră la crimă ce-o infăptuisem!                                                        

Intru-n bucătărie, caut un ziar ce-l întind lângă uşă şi pun vulpea pe el. Nevastă-mea este-n dormitor şi se uită la televizor. Crăp uşa şi o chem să-mi admire isprava.

-Mai lasă-mă puţin să se termine filmul şi vin! zice ea. Era miercurea cu telecinematecă.

 -Atunci mă duc să duc puşca lu’ nea’ Aurel! zic şi eu plecând, nu înainte de a mai arunca o privire trofeului ce stătea ţapăn lângă uşă pe ziarul ce avea o poză cu „Ceaşcă“ chiar la cap.

 -Am auzit doar un foc, deci ai făcut treabă bună! zise nea’ Aurel de pe prispă.

 -Da, am făcut gulerul promis soţiei! zic şi eu dându-i puşca şi cartuşul netras. Nea’ Aurel îmi puse încă un pahar cu vin pe care l-am sorbit mai rar, povestindu-i ce şi cum.                    Ajung în curte la noi şi Licuţa, soţia mea, în pragul uşii mă întreabă:

-De ce m-ai scos afară, ce vrei să-mi arăţi? zice un pic iritată, zgribulită de frig.

-Păi nu vezi ce frumuseţe e pe ziar în bucătărie? zic şi io tropotind pe scară ca să-mi curăţ cizmele de zăpadă. Da’ când deschid uşa, în stânga ei se afla doar ziarul, o picătură roşie pe el şi atât! Să ştii că m-a urmărit cineva şi mi-a luat vulpea cât am fost la nea’ Aurel! gândesc cu voce tare in timp ce nevastă-mea intră-n casă bombănind. Mă uit prin bucătărie, ies afară, mă uit după urme străine până la poartă, nimic.  Nimic din care să rezulte că a intrat cineva-n curte!  Unde să fie roşcata, că doar n-o fi înviat şi a plecat deschizând şi uşa.  Măi să fie, a dracului comedie. Mai mă uit o dată-n curte, mă duc până la poartă şi vin iar în bucătărie. Nu mai e şi gata! Aşezându-mă pe un scaun să trag cizmele din picioare, privirea-mi este atrasă de un colţ de preş mai ridicat în partea unde se afla o masă mare, de stejar, fostul birou al inginerului şef pe care-l făcusem o masă incăpătoare de bucătărie. Preşul acoperea chepengul de la beciul care se afla sub bucătărie. M-a şi fulgerat ideea: acolo trebuie să fie! Dau preşul la o parte, ridic capacul la beci şi arunc o privire aplecându-mă sprijinit pe un genunchi. Lângă butoiul cu vin, în faţa raftului cu cartofi şi-n dreapta putinii cu varză stătea ea, cumătra roşcată, întinsă pe o parte! Pesemne, faptul că scara ce cobora-n beci era un pic ridicată sprijinind chepengul, lăsând o fantă de câţiva centimetri (acoperită totuşi cu un preş) a fost suficient ca vulpea rănită doar, să simtă că acolo ar fi loc de scăpare. A făcut pe moarta preţ de 15-20 de minute şi când a fost linişte a avut puterea de a se ascunde acolo. Am coborât in beci cu un lemn luat de la sobă. Ea, lată, nemişcată! Când o luam de coadă se ridica pe picioare, trăgând spre un colţ al beciului. Când o lăsam, cădea pe o parte. Am lăsat timpul să termine cea ce începusem eu. Auzisem că sunt hoaţe şi fac      „pe mortu-n păpuşoi“dar asta parcă le întrecuse pe toate în şiretenie!

În acea iarnă am făcut o haină de blană, o căciulă doar din lăbuţe şi un guler frumos soţiei.      Ulterior, târziu, am învăţat că nu-i etic să vânezi după apusul soarelui, după cum nu-i bine să braconezi şi mai ales să împrumuţi armele de foc. Lucruri care pot avea consecinţe imprevizibile, pe care am să vi le povestesc cu alte ocazii.