Cum era să devin un om „realizat“!

Vara anului 1992. Vara în care putea să mi se schimbe soarta. Dar n-a fost să fie.

In anul 1993 tocmai terminasem de „lichidat“ patrimoniul Cap-ului unde cu onor am prestat în funcţia de şef fermă zootehnică până-n revoluţie şi în cea de inginer-şef după. Ferma zootehnică ajunsese la o proaspătă S.A. înfiinţată de fostul Prodexport (cei născuţi mai de demult ştiu cine a fost acesta) şi se axase pe creşterea porcilor, ulterior şi a berbecuţilor. Şi acolo se angajase şi soţia mea pe post de director tehnic, eu preferând să lucrez la Camera Agricolă comunală, luându-mi un răgaz de la creşterea animalelor. Şi la acest S.A. lucra şi un fost economist de la Avicola, băiat bun, isteţ şi plin de voioşie. De la el am aflat că ar fi rost de o plecare la muncă în străinătate. Şi nu oriunde, ci în ţara cantoanelor, adică Elveţia nene, ţară care pentru noi la vremea respectivă întruchipa paradisul pe pământ, nu altceva. Se recruta forţă de muncă pentru cunstruirea unui tunel în munţi şi pe lângă meseriaşi era nevoie şi de auxiliari: bucătari, şoferi, necalificaţi, etc. Nu m-am lăsat până ce nu i-am smuls o promisiune colegului soţiei de a mă lua şi pe mine. Care coleg, după multe ezitări cum că nu ar mai fi locuri, că sunt mulţi candidaţi,  după ce i-am dat 25 de milioane (la alţii ceruse 50!) cheltuieli cu viza, masă şi cazare in prima lună transport cu avionul, bacşiş angajator, m-a trimis să fac paşaport la urgenţă. Nu vă mai povestesc ce emoţii trăiam, cum mă vedeam plin de bani peste doi-trei ani, ce maşină aveam să-mi iau, ce casă aveam să-mi trag! Vorba ceea: se câştigă bine-n construcţii oriunde, da’n Elveţia se câştigă dublu! I-am dat banii şi paşaportul amicului şi aşteptam să mergem la Bucureşti pentru vizita medicală obligatorie şi apoi…valea! La anu’ ne mai vedem!

 

Vine şi ziua pentru a merge-n capitală să ne pună viza de „apt“ nenea doctorul. Întâlnirea în faţa Cercului Militar Naţional (vis a vis de Romarta Copiilor) pe calea Victoriei.La ora opt şi să nu mâncaţi nimic, da? O să vi se recolteze sânge pentru analize complete. Am plecat cu încă un prieten- care nu s-a lăsat până nu i-am făcut şi lui rost de o promisiune fermă şi contra sumei de 25 milioane- dimineaţa, cu burţile goale dar cu inima plină de speranţă. La ora şapte eram pe Victoriei. Lume puţină, câteva grupuri pe sub coloanele magazinului totuşi anunţând că se întâmplă ceva. În cca o oră s-a umplut trotuarul din faţa magazinului de o mulţime pestriţă care fremăta cu nerăbdare. Unde-i coordonatorul? Cine ne îndrumă către spital? De cine să întrebăm şi la care spital? Întrebări multe, răspunsuri ioc! Se face ora zece şi nu vine nimeni care să ne spună o vorbă. Cineva spune că a vorbit cu coordonatorul (amicul meu economist) la telefon prin centrală-atunci nu erau telefoane mobile- şi ne-a transmis că o să vină in jurul orei 11! Eu cu prietenul meu ne plimbam prin faţa monumentalei clădiri ridicate pe locul fostei mănăstiri Sărindar şi ne amuzam urmărind un câine care traversa doar pe trecere la culoarea verde a semaforului. La un moment dat îi zic să mergem să mâncăm că nu mai rezist. Era 11 deja şi ştiam că nu o să mai vină nimeni. Prietenul a fost de acord, nu înainte de a-mi arăta o maşină cu numere străine ce aştepta să traverseze căţelul nostru. Cu aşa ceva vom veni şi noi din Elveţia! Am fost la o bodegă, am mâncat şi am băut o sticlă cu vin iar când ne-am întors, în faţa Cercului Militar mai erau doar câţiva oameni din Bolintin-meseriaşii- care nu se-ndurau să plece sperând ca totuşi organizatorul să vină. Unii îşi vânduseră deja casa pentru a face rost de comisionul care le va fi înapoiat după ce vor fi lucrat minim şase luni în Elveţia! Hai prietene acasă, eu m-am săturat de aşteptare, de neutralitate şi de tot. Am prăpădit banii ce-i primisem la lichidarea CAP-ului pentru normele efectuate în cei zece ani cât activasem şi-mi fuseseră opriţi!  Ducă-se, consider că nu i-am primit şi cu asta, basta!

Pe amicul economist nu l-am mai văzut de atunci. A avut totuşi decenţa să-mi restituie paşapoartele şi banii daţi de mine şi prietenul meu, prin intermediul soţiei! La câţiva ani am auzit că ar fi murit. Nu se ştie cauza, nu era chiar bătrân. Dumnezeu să-l ierte, eu l-am iertat de-atunci. Acum îi mulţumesc pentru că de la acea ţeapă m-am lecuit de a merge la muncă-n străinătate, chiar dacă mi s-au mai oferit prilejuri serioase, având chiar rude plecate-n Franţa, Italia, Germania de ani buni şi care s-au „realizat“ acolo printre străini. Eu sunt convins că m-am realizat avându-vă pe voi, copii şi nepoţeii mei aproape!

A fost printre primele ţepe trase românilor cu promisiuni de loc de muncă în străinătate. S-au ţepuit atunci 150 de muncitori din Bolintin şi alţi 150 din împrejurimile capitalei! Unii s-au nenorocit pe viaţă vânzându-şi casele şi bruma de agoniseală, alţii s-au împrumutat la prieteni, părinţi ori rude pentru o himeră. Aceea de a trăi mai bine, de afi mai bogat, de a fi„realizat“! Trist este că ţepuitorii au fost tot români!

 

Anunțuri