A fost odată, iarna.

Afară a nins așa o pospăială mai mult, s-a albit câmpul măcar. Stau uitându-mă pe fereastră și-mi aduc aminte de zăpezile de altă dată. Ce vremuri! Centrala merge silențioasă, caloriferele degajă o căldură plăcută dar prea uniformă și eu încep să revăd cu ochii minții întâmplări din trecut, din alte timpuri.

….vin de la fermă spre casă în sania trasă de Steluța așezat pe scândura pusă travers din față spre spate îmbrăcat gros, cu șubă în spinare, căciulă de miel pe cap trasă bine peste urechi, pantaloni groși peste izmenele groase și cizme nemțești îmblănite în picioare. Mănuși nu port circulația bună a sângelui făcând ca mâinile mele să rămână calde chiar și când afară este frig cu multe grade sub zero. Nu este nevoie să îndemn prea mult iapa înhămată la sanie, aceasta parcă dorind și ea să ajungă la adăpostul primitor al grajdului și la banița cu grăunțe din ieslea plină cu fân de lucernă pus de cu zi de către nea Vasile, ingrijitorul taurilor din ferma soției. Deja s-a întunecat dar albul sclipitor al zăpezii geruite face ca să pot vedea până hăt! departe pe dealurile înconjurătoare aliniate de o parte și alta a pârâului de-a lungul căruia s-au așezat în urmă cu câteva sute de ani locuitorii comunei Filipeni. Drumul care șerpuiește pe malul drept al pârâului și este acoperit cu un strat de zăpadă destul de gros, bătătorit de cele câteva mașini care au trecut în cursul zilei se vede și el cu ușurință până departe. Nici țipenie nu se zărește nicăieri! Am ieșit din satul Filipeni și grăbesc către Fruntești, satul unde am primit drept domiciliu un fost sediu CAP rămas gol în urma unificării a trei cooperative ce au stabilit sediul central la Filipeni. Steluța îndeamnă la drum, sania alunecă sprintenă legănându-mă ușurel și eu încep a picoti în ciuda vântului tăios ce-mi biciuie fața înfofolită-n gulerul de miel al șubei. Deodată tresar speriat din visare de zgomotul produs de un claxon de mașină! Mă întorc puțin și văd în spatele saniei o ditai matahală de camion! Trag hățul dreapta pentru ca să-i fac loc să treacă mai departe. Camionul nimic! Merge în spatele meu și din când în când claxonează cu un zgomot de trombon enervant. Trag mai pe dreapta și-i fac semn șoferului să mă depășească. Acesta nimic! Tot în spatele meu, tot cu tromboane, tot cu semnale de faruri. De regulă nu sunt un fricos, nu am avut conflicte cu nimeni și nici nu mi-ar fi frică la o adică dar acum zic că e mai bine să fug decât să provoc o ceartă cu un străin. Și unde nu încep să o îmbii pe Steluța la drum din hățuri de ziceai că vin tătarii din spate. Fuge săraca de-i scăpără potcoavele când dă de câte o porțiune înghețată sau atinge vreo piatră răsărită de niciunde în imensitatea albă de dinaintea noastră. Camionul vine după noi mărind și el viteza dar și îndesind claxoanele. Eu mân și mai abitir pe Steluța care începe să galopeze cu urechile lăsate pe spate. Camionul după noi cu claxonul lui enervant și jocul șoferului de-a șoarecele și pisica. Eu zoresc și mai mult iapa, șoferul tot după mine! Ridic amenințător pumnul în aer făcând totodată semne șoferului să mă depășească El nimic! Mai fugim o bucată de drum și mă aflu în aceeași situație ca atunci când am auzit primul claxon. Atunci am hotărât! Am tras puternic de hățuri încât Steluța s-a oprit atât de brusc că a mers câțiva metri buni mai mult pe coadă alunecând pe picioarele din spate cu potcoavele râcâind și spulberând zăpada. Sar de pe sanie în fața mașinii care oprește și ea și mă duc furios la șofer.

– Ce faci bă, ești nebun?

Mă uit cu îndârjire la geamul care cobora încet de la ușa către care mă îndreptasem și după un moment de uluială încep să râd în hohote. La volanul camionului se află unchiul Gigi, fratele mai mic al tatălui meu care râde și el la rându-i.

-Hai după mine ca până acum, mai avem puțin și ajungem acasă! Dar nu mai claxona te rog!

Am un sentiment plăcut ori de câte ori mă duc la unchiul Gigi și lângă o ceșcuță cu țuică fiartă rememorăm întâlnirea noastră din acea teribilă iarnă a anilor 84-85. Să ne vedem cu bine unchiule!

Publicitate