Când se clatină totul!

Italia e devastată. Un cutremur a făcut ca aripa morţii să fâlfâie năpraznic. Multe localităţi sunt la pământ. Încă se caută supravieţuitori. Oamenii sunt disperaţi, speriaţi şi încă speră ca familiile lor să fie bine. Se sperie la fiecare replică a cutremurului dar sunt încrâncenaţi. Solidaritatea  pune stăpânire pe întreaga omenire. Suntem trişti şi noi românii şi ne rugăm să primim un semn de la rudele plecate la muncă  ori în vacanţe în Italia.

1977, început de martie. Iarna plecase din Nucet, locul unde cu osârdie mă pregăteam să devin crescător de animale, luând cu ea toată zăpada. Noi elevii trăiam zilele Babelor cu sângele începând a clocoti-n vene, plimbându-ne perechi, perechi prin pădurea ce mărginea  incinta liceului pe laturile de miază-noapte şi de asfinţit. Era o zi de vineri. Pe înserat,  perechile se întorceau înlănţuite de la „studiu“ printr-o spărtură a gardului, cu pătura şi manualele în mâini. Printre ei, eu şi Camelia, prietena mea din anul trei piscicultură. O brunetă cu păr lung şi ondulat pe care o adoram.

-Ne vedem dimineaţă, da? Mă culc devreme în seara asta că mâine vreau să mă scol la cinci să mai repet la istorie! îi spun Cameliei la despărţire. Aveam teză la istorie a doua zi şi eu nici nu deschisesem cartea. Noroc că aveam un profesor „destupat“, pedepsit de regim nu ştiu de ce prin mutarea disciplinară din buricul capitalei la liceul nostru de ţară, om inteligent, care ştia că la coada vacii ori în strunga oilor nu era nevoie să ştii anii de domnie a domnitorilor care s-au perindat prin Ţările Române. Da’ parcă mi-era ruşine să mă duc chiar „botă“ mai ales că era teză şi ceva rămânea scris.

-Eu mă duc la clubul internatului să văd filmul! zise Cami. E ceva cu dulce şi amar, o să-ţi povestesc mâine. Noapte bună! Am pupat-o de rămas bun şi ne-am despărţit.

Am urcat cele patru etaje ale căminului din două în două trepte, am făcut un duş la baia comună de pe palierul băieţilor şi la somn.Prin fereastra camerei venea o rază de lumină de la stâlpii Bazei de Recepţie a Cerealelor aflată gard în gard cu livada de duzi a liceului plantată în faţa căminului-internat. Cămin ce adăpostea în două etaje fete şi în alte două băieţi. Mă cuprinsese deja moleşeala plăcută a moşului când aud: pleosc! Cărăşelul auriu ce-l ţineam într-un mare glob alb sprijinit între patru cărţi, se zbătea pe jos pe linoleum.

-Ce-ai făcut amărâtule, acu’ te-ai găsit să evadezi din „acvariu“? îl interpelez luându-l cu grabă de pe jos şi punându-l in apă. Fii cuminte, Bibi! mai spun şi sting lumina. Mă strecor iar în pat găndindu-mă că de mult nu mă mai culcasem atât de devreme. Colegii de cameră erau plecaţi, care la prietene, care la film sau aiurea. Ei ştiau istorie la fel ca mine, dar era treaba lor. Tocmai ce-mi trăgeam cearceaful peste ochi, că mă deranja lumina venită din bază, când aud iar: pleosc! Si o zbatere agitată pe podeaua camerei. Hait! Ăsta are chef de joacă! îmi zic ridicându-mă să pun la loc în apă carasul cel zglobiu. După ce-l pun la locul lui în globul de sticlă aud un huruit surd, înfundat, dar care creştea-n intensitate pe măsură ce treceau secundele.Deodată se face întuneric beznă. Se luase curentul. Zgomotul se amplificase mult şi atunci m-am repezit pe culoar alergând.

-Cutremur băieţi! am strigat şi am luat direcţia spre scara de incendiu bâjbâind. Am coborât în fugă scările mai mult pe dibuite (aveam antrenament de la escapadele către nivelurile de jos unde stăteau fetele) şi la etajul unu unde ştiam că nu este geam la fereastră, m-am avântat peste pervaz! Am aterizat lângă o ţeavă înaltă, înfiptă-n pământ la câţiva metri de intrarea căminului dinspre scara de incendiu. Pământul parcă venea în valuri către mine dinspre răsărit. Era luna pe cer şi la lumina ei am apucat să mă ţin de ţeava lângă care ajunsesem nici eu nu ştiu cum. Castelul de apă, în formă de sferă, se clătina ca o păpădie, dar periculos, cu ancorele de oţel scrâşnind straşnic, încât credeai că mai, mai se prăbuşeşte peste cămin. Când două cabluri se întindeau la maxim, celelalte două făceau o buclă imensă. Apoi invers!În mijlocul vuietului infernal a început prăpădul: strigăte de toate felurile au început să răzbată dinspre uşa principală, aflată-n partea opusă a căminului faţă de unde eram eu. Geamuri sparte, ţipete, pârâituri groaznice, iar ţipete, îmbulzeală, văicăreli, chemări diferite, iar ţipete…În tot acest timp mă ţineam cu amândouă mâinile de ţeava care se înclina în toate părţile şi eu odată cu ea, la fel. După câteva zeci de secunde care au părut minute bune, pământul de sub mine a început să tresalte. Nu mai veneau valuri dar se scutura. Din ce în ce mai tare încât am crezut că mă aflu într-o sită de cernut mălai. S-a zgâlţâit ce s-a zgâlţâit şi dintr-o dată s-a oprit. Doar din străfundurile pământului se mai auzea acel huruit la fel ca la început, de data asta îndepărtându-se până nu s-a mai auzit deloc. În acest răstimp   elevii se buluceau să iasă din cămin în vacarmul de ţipete şi chemări pe nume descris mai sus. Când am văzut că se oprise pământul din cutremurat, când s-a liniştit din cernut, ascultând ţipetele copiilor mi-am adus aminte de Cami. Am zbughit-o spre intrarea principală cu toate că eram doar în slip. Ajuns în mulţimea de copii care încă mai strigau, căutându-se unii pe alţii, am început să o caut. Chiar dacă era numai lumina de la lună şi ici colo scăpăra câte un chibrit, se vedea destul de bine astfel încât să nu dăm unii peste alţii ca chiorii. Pe scări o fată era legată la un braţ cu un cearceaf prin care se vedea că ieşise sîngele. Se tăiase în geamul spart de la uşi când fusese împinsă în el de către mulţimea agitată a copiilor. Cami nu era nicăieri. Am întrebat în stânga, în dreapta, nimeni nu o văzuse. Să ştii că i s-a făcut rău şi au călcat-o copii în picioare! m-a fulgerat un gând. Din doi paşi săltaţi am ajuns în faţa clubului unde era televizorul căminului. În afară de scaunele răsturnate şi televizorul spart, fumegând uşor împrăştiat pe jos şi peste care se aşternuse un strat fin de var alb, nici ţipenie. Cami nu se afla acolo. O iau la fugă pe scări la etajul unu unde avea camera. La a doua uşă pe dreapta, aflată după pipăit, intru şi zăresc în penumbra din cameră o siluetă. Era silueta pe care aş fi recunoscut-o dintr-o mie!

-Ce faci tu aici? Toţi suntem afară, te căutăm şi tu? întreb încet, să nu o sperii. O cuprind în braţe şi vreau să o sărut.

-Lasă-mă că nu-mi găsesc papucii! Cum să ies aşa afară? Şi-mi povesti repede cum în îmbulzeala creată la club, aflîndu-se aproape de uşă a reuşit să iasă prima din încăpere dar din graba ce-a avut, a pierdut un pantof iar ea, simţind asta, a cotit spre etaj în loc să iasă afară. Şi în camera ei a stat cât a durat cutremurul, după care a început să-şi caute papucii. Ce emoţii, ce frică, ea nu putea ieşi afară cu tălpile goale! Am luat-o în braţe pe sus, cu totul şi am coborît scările sărutând-o  pâna am ieşit afară. Ea mă ţinea strâns de gât, abia acum realizând prăpădul produs cu doar câteva minute în urmă. Varul de pe pereţi căzut acoperea cu o mantie albă tot mobilierul şi podelele, lasând doar pe alocuri să se vadă câte o pată din trei în trei trepte, urmele mele făcute când am urcat în fugă.

Am lăsat-o din braţe lângă un dud din faţa căminului zicându-i să nu se mişte până mă întorc şi am urcat iar în cămin de data asta la mine-n cameră. Bibi, cărăşelul meu auriu era întins undeva în mijlocul camerei plin de var alb dar căscând larg gura după aer. Globul răsturnat, dar intact. L-am luat de pe jos, am luat şi globul luând-o înapoi pe scara de incendiu de astă dată încet, să nu mă împiedic. Ajuns afara m-am dus la eleşteul din curte. L-am aruncat pe Bibi în eleşteu după ce l-am pupat pe cap şi am trântit globul de pământ. M-am întors la Cami şi la ceilalţi copii care se mai potoliseră şi o linişte ciudată luă locul vacarmului de mai dinainte. În acest timp, în Bucureşti se dărâmase Casata. Şi alte clădiri. Mureau oameni exact atunci dar noi nu ştiam asta. Am aflat a doua zi şi am plâns. Au murit mulţi oameni şi s-au dărâmat multe clădiri.Dar asta o ştiţi deja sau o puteţi afla din  multe surse. Mi-au venit în faţa ochilor aceste amintiri văzând ce prăpăd este în Italia. Şi plâng, la fel ca acum aproape 40 de ani.

După cum cred că majoritatea ştiţi, cutremurele mari din România au o ciclicitate ce se învârte în jurul a 40-50 de ani. Puteţi să vă documentaţi mai exact. Cert este că se apropie şi la noi unu mare. Doamne apără-ne şi ne păzeşte! 

Fotografie luată de pe http://adevărul.ro/news/Bucuresti.

 

Anunțuri