Când civilizaţia „atacă“!

Am zis că, dacă tot vine toamna, să mă pregătesc pentru iarnă şi cu ceva brânză luată de la mama ei, din inima muntelui, de la ciobani cunoscuţi şi pricepuţi. Că doară nu o să dau copiilor şi nepoţeilor brânză de burduf de la Mega, Kaufland ori Carrefour care se laudă că au produse eco şi bio produse la mama naibii da’ numai la preţ văzându-se „calitatea“ acestora. Aşadar duminică dimineaţa plec cu un bun prieten de drumeţii, (fost coleg de liceu, Bogdan) în Bucegi, la nişte stâne ştiute de noi, cu ciobani cunoscuţi de la care mai luaserăm noi brânză şi-n anii trecuţi. Am luat în rucsac câteva haine groase, ciorapi de schimb, un kil de roşii din grădină, un termos cu cafea fierbinte, cuţitul nelipsit la drumurile făcute-n natură şi multă voie bună. La Ploieşti-Vest am luat de la un magazinaş două pâini mari şi ceva mezeluri feliate. Drumul ,cam aglomerat şi într-un sens şi-n celălalt dar se circula destul de bine. În Sinaia am cotit-o la stânga spre Târgovişte, urcând serpentinele Păduchiosului în spatele unui Maseratti ce avea o garda de numai câţiva centimetri drumul nefiind tocmai fără denivelări. Aproape de Cota 1000 am facut-o la dreapta spre Hotel Peştera, având în faţa noastră Maseratti-ul roşu care a zbughit-o ca din puşcă atunci când a văzut că drumul spre crestele muntelui era neted ca-n palmă. Abia la cabana Dichiu l-am ajuns, noi coborănd în stânga spre Zănoaga, Bolboci, Padina şi Peştera, el urcând drumul spre Piatra Arsă, la dreapta. Drum asfaltat, cu mici porţiuni în lucru, dar nu imposibil de trecut. La barajul de la Bolboci construit pe albia râului Ialomiţa ai două variante, putând merge pe ambele maluri ale lacului, mai indicat fiind malul estic al acestuia deoarece este asfaltat până la Diana, drumul vechi al malului vestic fiind neasfaltat.Noi am mers pe malul stâng pe asfalt. La păstrăvăria de după Cheile Tătarului drumurile se reunesc iarăşi urcând spre larga poiană unde se află Cabana Padina, Diana, Centrul de pregătire Salvamont şi o mulţime de alte construcţii mai mari sau mai mici pe care nu le văzusem anii trecuţi. In poiana Padinii, puzderie de maşini de toate tipurile! La o primă privire am crezut c-am ajuns în  parcarea unui centru comercial din Bucureşti. „La dracu’! Uite de ce am zis eu acum câţiva ani că nu-i bine ca să se facă asfalt până-n creierii munţilor!“ Am parcat şi noi, am luat o bucată de pâine cu roşii şi salam pe fugă, ne-am pus bocancii în picioare, rucsacii în spinare şi hai la drum per pedes!

În drum spre stână

-Mergem la stâna din Padina, la nea’ Niculaie din Moeciu! zise Bogdan avântându-se de-a dreptul pe panta ce ducea spre cabana Padina şi de-acolo spre stână. Era o dimineaţă splendidă, cerul de un albastru ireal, fără pic de nor, cum rar găseşti la munte, întâlnit doar în aceste zile de sfârşit de august şi început de septembrie. Am început să urcăm în zig-zag sau pieptiş uneori coasta muntelui. Aerul tare, ozonat, ne umplea plămânii dornici de curăţare a smogului de la câmpie, de unde veneam. Nu am apucat să o luăm pe scurtătura ce o ştiam că zărim în depărtare trei siluete coborând pe drumul de piatră. Doi oameni şi un cal cu samar. Când s-au apropiat de noi am recunoscut pe baciul stânii către care tocmai ne îndreptam.

 

-Bună ziua nea’ Niculaie! Să trăieşti! Mai e cineva la stână,că vrem să cumpărăm niscai brânză? am întrebat cu o strângere de inimă, nu ştiu de ce, parcă presimţind ceva.

-Să trăiţi dumneavoastră! N-aveaţi telefonul meu să mă sunaţi? Că brânză nu mai am! Am rămas de nici la ciobani nu le-am dat toată partea, anul ăsta a fost mai greu, iarba s-a cam dus, oile au mai înţărcat unele dintre ele, poate în jur de 15 septembrie să veniţi, da’ să mă sunaţi înainte că nu promit nimic! zise baciul în timp ce calul, neţinând cont că era pe pantă abrubtă, se întindea să apuce un zmoc de iarbă de pe marginea drumului. M-am uitat la Bogdan, el la mine, asta e ne-am zis, mergem la Eugen în Doamnele, el trebuie să aibă. Am coborât împreună cu cei doi ciobani spre Padina, vorbind de una, d’alta şi despărţindu-ne după ce am notat telefonul moşului. Am pornit înspre Peştera urmând ca de acolo să mergem spre Obârşia Ialomiţei pâna la o altă stână ce se afla sub masivul Doamnele, la Eugen, un inginer care se ocupa de creşterea oilor şi pe care-l cunoşteam, în trecut cumpărând berbecuţi de la el pe care-i îngrăşam şi-i vindeam la export la arabi. Puţin transpiraţi dar plini de elan am ajuns la stână unde ne-au întâmpinat doi căţei şi un ciobanaş tinerel, nici 15 ani nu cred să fi avut, oile fiind plecate la păşunat cu ceilalti ciobani. Eugen nu era, fiind plecat cu maşina la Malu cu Flori să ducă brânza la vânzare!

-Şi ce mă, a luat tot? am întrebat nevenindu-mi să cred ce ghinion am avut.

-Da, tot ce facem în cursul săptămânii ia sâmbăta şi o duce la vale că-i mai scumpă! spuse copilul, luând o găleată şi plecând să aducă apă de la o fântână din apropiere.

Ciobănaşul

 

-Bogdane, mergem înapoi la maşină, încercăm şi la Coteanu să vedem dacă au brânza bună şi ‘om lua, n’om lua, mergem la Toli la cabană, mâncăm ceva şi plecăm acasă! Ne-am întors la Padina niţel obosiţi dar mai mult trişti că venisem aproape degeaba. Spun aproape, deoarece mişcarea ce o făcusem fusese totuşi benefică pentru sedentarii ce devenisem în ultima perioadă a acestui an. Nu vă mai spun că nici la Coteanu, o stână aflată aproape de Padina, nu aveau brânză. Toată fusese vândută ori era plecată „la vale“ ciobanii abia având pentru ei ceva caş ca să manânce. Ne-am dus la cabana Padina. Acolo cunoaşte Bogdan cabanierul, pe Toni, un tip care împreună cu familia încearcă să extindă cabana, acum având şi un aflux mult mai mare de turişti, atât vara cât şi iarna. Am mâncat o ciorbă fierbinte şi bună. Toni dă câteva telefoane şi când ne-a făcut nota de plată ne spune că ne-a găsit brânză tocmai la o stână pe Piatra Arsă, adică trebuia să ne întoarcem la Dichiu şi să mergem pe creastă până la intersectarea drumului cu poteca ce venea de la Lăptici unde aveam să aflăm o tarabă a unui cioban ce vindea brânză. Dacă ne grăbeam mai găseam, că vorbise cabanierul cu el să ne oprească, da’ mai ştii? La câţi turişti sunt în zonă, riscam să nu mai găsim nici la el! Şi iată-ne porniţi către Piatra Arsă, lăsând în urmă marea „parcare“ cu zgomotul ei, că nu v-am spus da’ credeam că mă aflu la bâlci, cu manele, muzică populară şi cântece de voie-bună care de care mai stridente şi bubuitoare! Peisajul era frumos, nimic de zis chiar dacă dinspre Tătaru se ridicaseră câţiva nori ce ameninţau să se prăvale peste Valea Ialomiţei. Da’ multe maşini, nene! Care urcau, care coborau, aveam impresia că mă aflu pe DN1 nicidecum în vârf de munte! Şi când mă gândesc că acum câţiva ani lasam maşina la Moroieni şi veneam pe jos, cu bagajele-n spinare până la Omu! Când vedeam alţi turişti sau câte un cioban cu turma de oi era o bucurie mare că mai vedeam şi noi pe cineva cu care să mai schimbăm o vorbă. Acum, privind de pe creastă înspre Valea Ialomiţei, se vedea un furnicar de maşini, corturi, rulote, fum de la focurile aprinse în ciuda interdicţiei ca fiind arie protejată, rezervaţia Bucegi 2000, chipurile! Am luat câte trei kile de brânză în băşică de porc (atâta mai avea), de la un cioban pe care nu-l mai văzusem, care a zis că n-a mai făcut în coşuleţ din coajă de brad pentru că a văzut că se vinde foarte bine brânza şi aşa, el abia făcând faţă cererii! Cred şi io, la atâta trafic, e normal să ai cerere mare de produse tradiţionale! Am plecat spre casă mai aruncând o privire roată peste munţii atât de iubiţi! Erau aşa cum îi ştiam de copil, semeţi, cu vârfurile binecunoscute în nori: Zănoaga,Tătaru, Bătrâna, Doamnele, Mecetul Turcesc, Omu, Obârşia , Cocora, Blana, Lăptici, Furnica, Vârfu cu Dor, Dichiu. Dar în vale, „parcarea“ aceea imensă care era poiana văii de la Cheile Tătarului până la Pestera mi-a lăsat un gust amar! Parcă vedeam aievea o pâclă albăstrie, de gaze arse şi nearse provenite de la sutele de maşini ce se aflau pe acolo pe unde cândva, numai ciobanii cu turmele lor şi câte un turist tenace se avântau luând în piept aerul tare al munţilor! Am scos un suspin, Bogdan a oftat chiar, am întors maşina şi am plecat spre casă ducând cu noi o întrebare chinuitoare: e bine că s-a făcut şosea asfaltată până aproape de izvoarele Ialomiţei?  Ce, festivalul „Padina Fest“ nu avea iubitori care să vină cu bicicletele ori pe jos, cu rucsacurile în spate?

Vedere parţială spre poiana Padinii

Această întrebare mă chinuie şi acum, nu-mi dă pace, provocându-mă să vă întreb la rându-mi pe voi, cititorii mei, dacă e bine sau nu e bine să se ducă civilizaţia până-n ultimele cotloane ale munţilor!

Sursa foto: fotografii personale.

Când se clatină totul!

Italia e devastată. Un cutremur a făcut ca aripa morţii să fâlfâie năpraznic. Multe localităţi sunt la pământ. Încă se caută supravieţuitori. Oamenii sunt disperaţi, speriaţi şi încă speră ca familiile lor să fie bine. Se sperie la fiecare replică a cutremurului dar sunt încrâncenaţi. Solidaritatea  pune stăpânire pe întreaga omenire. Suntem trişti şi noi românii şi ne rugăm să primim un semn de la rudele plecate la muncă  ori în vacanţe în Italia.

1977, început de martie. Iarna plecase din Nucet, locul unde cu osârdie mă pregăteam să devin crescător de animale, luând cu ea toată zăpada. Noi elevii trăiam zilele Babelor cu sângele începând a clocoti-n vene, plimbându-ne perechi, perechi prin pădurea ce mărginea  incinta liceului pe laturile de miază-noapte şi de asfinţit. Era o zi de vineri. Pe înserat,  perechile se întorceau înlănţuite de la „studiu“ printr-o spărtură a gardului, cu pătura şi manualele în mâini. Printre ei, eu şi Camelia, prietena mea din anul trei piscicultură. O brunetă cu păr lung şi ondulat pe care o adoram.

-Ne vedem dimineaţă, da? Mă culc devreme în seara asta că mâine vreau să mă scol la cinci să mai repet la istorie! îi spun Cameliei la despărţire. Aveam teză la istorie a doua zi şi eu nici nu deschisesem cartea. Noroc că aveam un profesor „destupat“, pedepsit de regim nu ştiu de ce prin mutarea disciplinară din buricul capitalei la liceul nostru de ţară, om inteligent, care ştia că la coada vacii ori în strunga oilor nu era nevoie să ştii anii de domnie a domnitorilor care s-au perindat prin Ţările Române. Da’ parcă mi-era ruşine să mă duc chiar „botă“ mai ales că era teză şi ceva rămânea scris.

-Eu mă duc la clubul internatului să văd filmul! zise Cami. E ceva cu dulce şi amar, o să-ţi povestesc mâine. Noapte bună! Am pupat-o de rămas bun şi ne-am despărţit.

Am urcat cele patru etaje ale căminului din două în două trepte, am făcut un duş la baia comună de pe palierul băieţilor şi la somn.Prin fereastra camerei venea o rază de lumină de la stâlpii Bazei de Recepţie a Cerealelor aflată gard în gard cu livada de duzi a liceului plantată în faţa căminului-internat. Cămin ce adăpostea în două etaje fete şi în alte două băieţi. Mă cuprinsese deja moleşeala plăcută a moşului când aud: pleosc! Cărăşelul auriu ce-l ţineam într-un mare glob alb sprijinit între patru cărţi, se zbătea pe jos pe linoleum.

-Ce-ai făcut amărâtule, acu’ te-ai găsit să evadezi din „acvariu“? îl interpelez luându-l cu grabă de pe jos şi punându-l in apă. Fii cuminte, Bibi! mai spun şi sting lumina. Mă strecor iar în pat găndindu-mă că de mult nu mă mai culcasem atât de devreme. Colegii de cameră erau plecaţi, care la prietene, care la film sau aiurea. Ei ştiau istorie la fel ca mine, dar era treaba lor. Tocmai ce-mi trăgeam cearceaful peste ochi, că mă deranja lumina venită din bază, când aud iar: pleosc! Si o zbatere agitată pe podeaua camerei. Hait! Ăsta are chef de joacă! îmi zic ridicându-mă să pun la loc în apă carasul cel zglobiu. După ce-l pun la locul lui în globul de sticlă aud un huruit surd, înfundat, dar care creştea-n intensitate pe măsură ce treceau secundele.Deodată se face întuneric beznă. Se luase curentul. Zgomotul se amplificase mult şi atunci m-am repezit pe culoar alergând.

-Cutremur băieţi! am strigat şi am luat direcţia spre scara de incendiu bâjbâind. Am coborât în fugă scările mai mult pe dibuite (aveam antrenament de la escapadele către nivelurile de jos unde stăteau fetele) şi la etajul unu unde ştiam că nu este geam la fereastră, m-am avântat peste pervaz! Am aterizat lângă o ţeavă înaltă, înfiptă-n pământ la câţiva metri de intrarea căminului dinspre scara de incendiu. Pământul parcă venea în valuri către mine dinspre răsărit. Era luna pe cer şi la lumina ei am apucat să mă ţin de ţeava lângă care ajunsesem nici eu nu ştiu cum. Castelul de apă, în formă de sferă, se clătina ca o păpădie, dar periculos, cu ancorele de oţel scrâşnind straşnic, încât credeai că mai, mai se prăbuşeşte peste cămin. Când două cabluri se întindeau la maxim, celelalte două făceau o buclă imensă. Apoi invers!În mijlocul vuietului infernal a început prăpădul: strigăte de toate felurile au început să răzbată dinspre uşa principală, aflată-n partea opusă a căminului faţă de unde eram eu. Geamuri sparte, ţipete, pârâituri groaznice, iar ţipete, îmbulzeală, văicăreli, chemări diferite, iar ţipete…În tot acest timp mă ţineam cu amândouă mâinile de ţeava care se înclina în toate părţile şi eu odată cu ea, la fel. După câteva zeci de secunde care au părut minute bune, pământul de sub mine a început să tresalte. Nu mai veneau valuri dar se scutura. Din ce în ce mai tare încât am crezut că mă aflu într-o sită de cernut mălai. S-a zgâlţâit ce s-a zgâlţâit şi dintr-o dată s-a oprit. Doar din străfundurile pământului se mai auzea acel huruit la fel ca la început, de data asta îndepărtându-se până nu s-a mai auzit deloc. În acest răstimp   elevii se buluceau să iasă din cămin în vacarmul de ţipete şi chemări pe nume descris mai sus. Când am văzut că se oprise pământul din cutremurat, când s-a liniştit din cernut, ascultând ţipetele copiilor mi-am adus aminte de Cami. Am zbughit-o spre intrarea principală cu toate că eram doar în slip. Ajuns în mulţimea de copii care încă mai strigau, căutându-se unii pe alţii, am început să o caut. Chiar dacă era numai lumina de la lună şi ici colo scăpăra câte un chibrit, se vedea destul de bine astfel încât să nu dăm unii peste alţii ca chiorii. Pe scări o fată era legată la un braţ cu un cearceaf prin care se vedea că ieşise sîngele. Se tăiase în geamul spart de la uşi când fusese împinsă în el de către mulţimea agitată a copiilor. Cami nu era nicăieri. Am întrebat în stânga, în dreapta, nimeni nu o văzuse. Să ştii că i s-a făcut rău şi au călcat-o copii în picioare! m-a fulgerat un gând. Din doi paşi săltaţi am ajuns în faţa clubului unde era televizorul căminului. În afară de scaunele răsturnate şi televizorul spart, fumegând uşor împrăştiat pe jos şi peste care se aşternuse un strat fin de var alb, nici ţipenie. Cami nu se afla acolo. O iau la fugă pe scări la etajul unu unde avea camera. La a doua uşă pe dreapta, aflată după pipăit, intru şi zăresc în penumbra din cameră o siluetă. Era silueta pe care aş fi recunoscut-o dintr-o mie!

-Ce faci tu aici? Toţi suntem afară, te căutăm şi tu? întreb încet, să nu o sperii. O cuprind în braţe şi vreau să o sărut.

-Lasă-mă că nu-mi găsesc papucii! Cum să ies aşa afară? Şi-mi povesti repede cum în îmbulzeala creată la club, aflîndu-se aproape de uşă a reuşit să iasă prima din încăpere dar din graba ce-a avut, a pierdut un pantof iar ea, simţind asta, a cotit spre etaj în loc să iasă afară. Şi în camera ei a stat cât a durat cutremurul, după care a început să-şi caute papucii. Ce emoţii, ce frică, ea nu putea ieşi afară cu tălpile goale! Am luat-o în braţe pe sus, cu totul şi am coborît scările sărutând-o  pâna am ieşit afară. Ea mă ţinea strâns de gât, abia acum realizând prăpădul produs cu doar câteva minute în urmă. Varul de pe pereţi căzut acoperea cu o mantie albă tot mobilierul şi podelele, lasând doar pe alocuri să se vadă câte o pată din trei în trei trepte, urmele mele făcute când am urcat în fugă.

Am lăsat-o din braţe lângă un dud din faţa căminului zicându-i să nu se mişte până mă întorc şi am urcat iar în cămin de data asta la mine-n cameră. Bibi, cărăşelul meu auriu era întins undeva în mijlocul camerei plin de var alb dar căscând larg gura după aer. Globul răsturnat, dar intact. L-am luat de pe jos, am luat şi globul luând-o înapoi pe scara de incendiu de astă dată încet, să nu mă împiedic. Ajuns afara m-am dus la eleşteul din curte. L-am aruncat pe Bibi în eleşteu după ce l-am pupat pe cap şi am trântit globul de pământ. M-am întors la Cami şi la ceilalţi copii care se mai potoliseră şi o linişte ciudată luă locul vacarmului de mai dinainte. În acest timp, în Bucureşti se dărâmase Casata. Şi alte clădiri. Mureau oameni exact atunci dar noi nu ştiam asta. Am aflat a doua zi şi am plâns. Au murit mulţi oameni şi s-au dărâmat multe clădiri.Dar asta o ştiţi deja sau o puteţi afla din  multe surse. Mi-au venit în faţa ochilor aceste amintiri văzând ce prăpăd este în Italia. Şi plâng, la fel ca acum aproape 40 de ani.

După cum cred că majoritatea ştiţi, cutremurele mari din România au o ciclicitate ce se învârte în jurul a 40-50 de ani. Puteţi să vă documentaţi mai exact. Cert este că se apropie şi la noi unu mare. Doamne apără-ne şi ne păzeşte! 

Fotografie luată de pe http://adevărul.ro/news/Bucuresti.

 

Nume.

Identitate

– Și, a cui ești tu?
M-a întrebat un țăran
după ce mi-a răspuns,
parcă mirat,
la salut.

Într-un sat, exiști
doar prin strămoși.

Am găsit asta la anna c. ronescu căreia îi mulţumesc pentru o aducere aminte…

Copil fiind, printre primele mele amintiri se numără şi cea de cum trebuia să răspund la întrebarea: al cui eşti tu măi copile? pusă de oameni, la început când mă vedeau căţărat pe bolovanul din mijlocul curţii, apoi de oamenii cu care mă întâlneam în drumurile mele spre gârlă vara la „pescuit“ sau scăldat, ori iarna spre derdeluş, la colindat ori cu pluguşorul şi sorcova, mai apoi de oamenii cu care mă întâlneam când mergeam la adunat de fân, la cules de prune sau cu căruţa la lemne.

-Cum te cheamă băiete, al cui eşti tu?

-Mă cheamă Viorel şi sunt al lui Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu!

-Al cui mă? insistau unii spre amuzament sau mai „tari“ de urechi.

-Al lu’ Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu! raspundeam eu aproape strigând cu mândrie numele părintelui, bunicului şi străbunicului.

Mai mărişor fiind, plecând la şcolit în zări mai îndepărtate, venind în vacanţe cu plete blonde-n vânt, inelate, mă oprea câte o babă:

-Maică, tu nu eşti Viorel, băiatu’ Olgii lu’ Nelu lu’ Guţă a lu’ Titu? întreba ea privindu-mi părul leit ca al maicii mele.

-Ba da mamaie, săru’ mâna!

Şi când spuneam asta, mă gândeam totdeauna la tata, tataie şi străbunicu’ (pe care nu-l cunoscusem). Cărora le purtam recunoştinţă pentru că aveam un nume-n sat. Recunoştinţă ce le port şi astăzi şi le voi purta mereu.

 

 

O nouă „prima zi“!

Când am venit în 1986 în Crevedia nu cunoşteam zona deloc. Transferat cu mult noroc de la o fermă din Bacău, transferurile interjudeţene fiind rare, eram ca în prima zi de angajare din 1982: plin de emoţii, de întrebări, curios nevoie mare. Oare cum va fi? Voi fi primit bine? Ştiam din puţina experienţă că oamenii de la ţară sunt reticenţi, reţinuţi când e vorba de nou, atât la lucruri cât şi la oameni. Delegatul DGAIA m-a adus cu un ARO de la Târgovişte la primărie, m-a prezentat primarului şi a plecat. Stăteam stingher într-o parte a biroului imens ce ocupa aproape în întregime camera şi priveam pe pereţi în timp ce primarul scria ceva într-o agendă. Din când în când mă studia pe furiş cu coada ochiului, da’ mă făceam că nu observ. Într-un târziu s-a ridicat închizând agenda şi a zis:

-Deci dumneata eşti noul fermier venit de la Bacău?

-Da tovarăşe primar, eu sunt! am răspuns scurt, privind statura impresionantă pe care nu mi-o închipuisem cât stătuse cufundat în fotoliul generos de după birou.

-Păi, cu ce să-ncepem? mă întrebă cu un ton blând, cald.

-Eu zic să mergem la CAP să mă prezint conducerii acesteia! spun eu băţos.

-Nu, mergem mai întâi să-ţi căutăm casă şi apoi ‘om merge şi la muncă. Şi-a luat şapca din cuier şi m-a invitat spre ieşire politicos. A vorbit  cu femeia de serviciu puţin pe holul primăriei şi m-a ajuns afară pe scări. În faţa primăriei se afla o Dacie albastră.

-Mergem mai întâi la IAS! spuse şoferului care pornise deja motorul.

După nici cinci sute de metri maşina intră-ntr-o incintă spaţioasă, umbrită de nişte castani uriaşi. Urcăm câteva trepte şi pătrundem în clădirea somptuasă a IAS Crevedia, una dintre cele mai performante din judeţ, cum aveam să aflu mai târziu. M-a lăsat pe un fotoliu din faţa secretariatului şi a intrat direct în biroul directorului, nelăsând secretara nici să se ridice de pe scaun. Am aşteptat cam o jumătate de oră şi am ieşit afară după primar care a părasit biroul directorului cam grăbit.

-Tovarăşe inginer, am obţinut un apartament în blocurile IAS-ului da’ e o mică problemă: ştiţi, e singurul apartament rămas gol restul apartamentelor fiind date, în el a stat constructorul şi încă nu-i finisat! Trebuie să căutam o gazdă! Vă deranjează? În afară de asta, nu-i racordat nici la reţeaua electrică, în maxim şase luni se rezolvă.

-Nu mă deranjează! Dar găsim o cămăruţă pentru doi oameni care pleacă dimineaţa devreme, la ora patru şi se întorc seara târziu, uneori după ora douăzeci şi unu? Ştiţi că soţia mea e transferată tot aici cu serviciul. A spus directorul cu producţia animală că sparge CAP-ul în două, ea aici la centru şi eu la Dârza!  am zis dintr-o suflare.Şi la CAP când mergem? am mai întrebat urcând în maşină.

-Stai liniştit, găsim noi, nu-ţi face griji. Cunosc oamenii comunei foarte bine chiar dacă nu sunt de aici! Da’ acu’ mergem la şcoala de cadre, să stai la ei până vom găsi o gazdă cumsecade. E un cămin gen internat pentru cursanţii ce vin la perfecţionare din toată ţara, o să-ţi placă! Deja mă tutuia, semn bun pentru mine. Mă place aşadar, gândeam bucuros.

vaci

Aşa am ajuns la Centrul de perfecţionare a cadrelor din agricultură Crevedia, o instituţie ca o facultate, amplasată într-un loc mirific, pe malul drept al lacului şapte din cadrul fermei piscicole, pe cursul râului Colentina. După o scurtă discuţie cu directorul centrului am fost dus intr-un cămin la etajul 1 intr-o cameră cu două paturi şi un şifonier, alături de o masă cu două scaune. Aceasta a fost prima mea zi în Crevedia. Am găsit după o lună şi „gazdă“ la o bătrânică simpatică unde am stat aproape un an, mutându-ne  la bloc în seara când au dat drumul la curentul electric. Că doar nu era să stau cu felinarul sau lampa la bloc! Care bloc îl avem şi azi. Cât despre muncă, abia  a doua zi m-am prezentat la CAP inginerului şef (care ţinea şi locul preşedintelui plecat la o specializare amplă pe linie de partid) deoarece în după-amiaza aceea primarul m-a invitat la masă la Baronu’, restaurantul renumit din centrul comunei, masă care s-a întins până târziu aproape de ora douăzeci şi două într-un separeu cochet, intim. Despre care muncă o să o scriu cu altă ocazie. Că am multe de povestit!

Acest articol l-am scris pentru a vă face o imagine despre cum se încerca să se asigure condiţii la ţară specialiştilor (nu numai celor din agricultură ci şi celor din sănătate, miliţie, învăţământ,etc) şi cum se preocupau primăriile pentru a avea oameni tineri,de nădejde şi muncitori! Că nu toţi erau încântaţi de cele oferite e altă problemă, dar majoritatea tinerilor rămânea!

 

Cum era să devin un om „realizat“!

Vara anului 1992. Vara în care putea să mi se schimbe soarta. Dar n-a fost să fie.

In anul 1993 tocmai terminasem de „lichidat“ patrimoniul Cap-ului unde cu onor am prestat în funcţia de şef fermă zootehnică până-n revoluţie şi în cea de inginer-şef după. Ferma zootehnică ajunsese la o proaspătă S.A. înfiinţată de fostul Prodexport (cei născuţi mai de demult ştiu cine a fost acesta) şi se axase pe creşterea porcilor, ulterior şi a berbecuţilor. Şi acolo se angajase şi soţia mea pe post de director tehnic, eu preferând să lucrez la Camera Agricolă comunală, luându-mi un răgaz de la creşterea animalelor. Şi la acest S.A. lucra şi un fost economist de la Avicola, băiat bun, isteţ şi plin de voioşie. De la el am aflat că ar fi rost de o plecare la muncă în străinătate. Şi nu oriunde, ci în ţara cantoanelor, adică Elveţia nene, ţară care pentru noi la vremea respectivă întruchipa paradisul pe pământ, nu altceva. Se recruta forţă de muncă pentru cunstruirea unui tunel în munţi şi pe lângă meseriaşi era nevoie şi de auxiliari: bucătari, şoferi, necalificaţi, etc. Nu m-am lăsat până ce nu i-am smuls o promisiune colegului soţiei de a mă lua şi pe mine. Care coleg, după multe ezitări cum că nu ar mai fi locuri, că sunt mulţi candidaţi,  după ce i-am dat 25 de milioane (la alţii ceruse 50!) cheltuieli cu viza, masă şi cazare in prima lună transport cu avionul, bacşiş angajator, m-a trimis să fac paşaport la urgenţă. Nu vă mai povestesc ce emoţii trăiam, cum mă vedeam plin de bani peste doi-trei ani, ce maşină aveam să-mi iau, ce casă aveam să-mi trag! Vorba ceea: se câştigă bine-n construcţii oriunde, da’n Elveţia se câştigă dublu! I-am dat banii şi paşaportul amicului şi aşteptam să mergem la Bucureşti pentru vizita medicală obligatorie şi apoi…valea! La anu’ ne mai vedem!

 

Vine şi ziua pentru a merge-n capitală să ne pună viza de „apt“ nenea doctorul. Întâlnirea în faţa Cercului Militar Naţional (vis a vis de Romarta Copiilor) pe calea Victoriei.La ora opt şi să nu mâncaţi nimic, da? O să vi se recolteze sânge pentru analize complete. Am plecat cu încă un prieten- care nu s-a lăsat până nu i-am făcut şi lui rost de o promisiune fermă şi contra sumei de 25 milioane- dimineaţa, cu burţile goale dar cu inima plină de speranţă. La ora şapte eram pe Victoriei. Lume puţină, câteva grupuri pe sub coloanele magazinului totuşi anunţând că se întâmplă ceva. În cca o oră s-a umplut trotuarul din faţa magazinului de o mulţime pestriţă care fremăta cu nerăbdare. Unde-i coordonatorul? Cine ne îndrumă către spital? De cine să întrebăm şi la care spital? Întrebări multe, răspunsuri ioc! Se face ora zece şi nu vine nimeni care să ne spună o vorbă. Cineva spune că a vorbit cu coordonatorul (amicul meu economist) la telefon prin centrală-atunci nu erau telefoane mobile- şi ne-a transmis că o să vină in jurul orei 11! Eu cu prietenul meu ne plimbam prin faţa monumentalei clădiri ridicate pe locul fostei mănăstiri Sărindar şi ne amuzam urmărind un câine care traversa doar pe trecere la culoarea verde a semaforului. La un moment dat îi zic să mergem să mâncăm că nu mai rezist. Era 11 deja şi ştiam că nu o să mai vină nimeni. Prietenul a fost de acord, nu înainte de a-mi arăta o maşină cu numere străine ce aştepta să traverseze căţelul nostru. Cu aşa ceva vom veni şi noi din Elveţia! Am fost la o bodegă, am mâncat şi am băut o sticlă cu vin iar când ne-am întors, în faţa Cercului Militar mai erau doar câţiva oameni din Bolintin-meseriaşii- care nu se-ndurau să plece sperând ca totuşi organizatorul să vină. Unii îşi vânduseră deja casa pentru a face rost de comisionul care le va fi înapoiat după ce vor fi lucrat minim şase luni în Elveţia! Hai prietene acasă, eu m-am săturat de aşteptare, de neutralitate şi de tot. Am prăpădit banii ce-i primisem la lichidarea CAP-ului pentru normele efectuate în cei zece ani cât activasem şi-mi fuseseră opriţi!  Ducă-se, consider că nu i-am primit şi cu asta, basta!

Pe amicul economist nu l-am mai văzut de atunci. A avut totuşi decenţa să-mi restituie paşapoartele şi banii daţi de mine şi prietenul meu, prin intermediul soţiei! La câţiva ani am auzit că ar fi murit. Nu se ştie cauza, nu era chiar bătrân. Dumnezeu să-l ierte, eu l-am iertat de-atunci. Acum îi mulţumesc pentru că de la acea ţeapă m-am lecuit de a merge la muncă-n străinătate, chiar dacă mi s-au mai oferit prilejuri serioase, având chiar rude plecate-n Franţa, Italia, Germania de ani buni şi care s-au „realizat“ acolo printre străini. Eu sunt convins că m-am realizat avându-vă pe voi, copii şi nepoţeii mei aproape!

A fost printre primele ţepe trase românilor cu promisiuni de loc de muncă în străinătate. S-au ţepuit atunci 150 de muncitori din Bolintin şi alţi 150 din împrejurimile capitalei! Unii s-au nenorocit pe viaţă vânzându-şi casele şi bruma de agoniseală, alţii s-au împrumutat la prieteni, părinţi ori rude pentru o himeră. Aceea de a trăi mai bine, de afi mai bogat, de a fi„realizat“! Trist este că ţepuitorii au fost tot români!

 

Iarnă grea

Iarna anilor ’84-’85 a fost grea. Zăpada a venit pe 11 noiembrie şi a plecat târziu, la sfârşitul lunii aprilie. Şi ce zăpadă! A nins atât de mult încât credeam că o să ne acopere casele.  Iar gerul a fost năpraznic. Din ianuarie până-n martie rar au fost temperaturi de minus 25 de grade. Minus 28 era temperatura de croazieră! A fost iarna în care au murit toţi fazanii şi multe vietăţi au fost decimate atât de frig cât şi de braconieri! Unu’ dintre aceştia din urmă am fost şi eu. Şi mi-e ruşine de ceea ce am făcut! 

-Nea’ Aurele, ce zici, facem o pândă astă-seară? îl zădărăsc pe vecinul meu, preşedintele cooperaţiei de consum, care pe lângă altele era şi vânător, deţinător de puşcă deci.

 -Nu merg vecine, nu vezi cum străluceşte luna? spuse el arătând spre orizont unde îşi iţise chipul o lună mare, roşiatică, în lumina căreia aerul parea că se sparge-n mii de cioburi.          Da’ dacă vrei să te duci, treci peste două ceasuri pe la mine şi ţi-oi da puşcociu’, mai zise el.

               Aici trebuie să fac o paranteză şi să vă spun că eu nu aveam permis de port-armă. Însoţeam grupa de vânători săptămânal la goane pentru a primi recomandări de la ei pentru dobândirea acestuia,dar atunci nu aveam. Mergeam la braconat, pe deasupra fără permis şi cu arma altuia. Dar tinereţea mea nu ţinea cont atunci de amănunte!

Era in jur de şase seara, mai erau câteva ore bune până când puteam să mă duc la pândă. Aceasta o făceam la şirele de paie ale fermei zootehnice ce o păstorea soţia mea, în vecinătatea căreia aveam noi locuinţa de serviciu ce fusese sediu de CAP, dar care ramăsese gol după comasarea celor trei unităţi de pe raza comunei. Aştept cu înfrigurare trecerea timpului până la ora stabilită şi mă duc cu fereală la nea’ Aurel, care mă aştepta cu arma frântă pe prispa mare a casei „popesti“ ce o avea gard în gard cu casa noastră. Alături, pe o măsuţă lângă un cofer cu vin rubiniu-1001 din bolta proprie-străluceau în bătaia razelor de lună două pahare şi două cartuşe. Luna se ridicase pe boltă ca o mămăligă mare, aurie.

-Şi zici că nu mergi şi matale? îl întreb doar aşa de pamplezir, ştiind că nu va merge.

-Nu, du-te mata’! Da’ ai grijă la ce te-am învăţat, să nu faci pocinog. Tragi doar în ce vezi sigur, clar şi cunoscut! De îmbrăcat, văd că te-ai îmbrăcat. Ia colea un păhărel cu vin şi vezi că ai un tub de patru şi altul cu „trei la fund!“ mai zise el, turnând din cofer în pahare. Am ciocnit paharele şi-am dat peste cap licoarea dulce-acrişoară care imediat am simţit-o până-n vârful picioarelor şi-n creştetul capului. Am pus cartuşele-n buzunarul adânc al şubii, am luat puşca pe umăr şi am plecat prin zăpada aspră ce scârţâia ascuţit, subţire. Am trecut pe lângă fermă şi m-am avântat voiniceşte prin marea cea albă, neumblată, spre ultima şiră de paie pentru a-mi găsi un loc bun de pândă, pădurea aflându-se la vreo cinci sute de metri de locul ales. Mi-am făcut un loc în capătul şirei dinspre pădure, m-am aşezat pe un balot de paie şi am încărcat arma: cartuşul de patru pe ţeava dreaptă şi cel cu „trei la fund“ pe „shockată“. Şi m-am pus pe aşteptat. Din cauza omătului căzut în strat deosebit de gros, jivinele pădurii nu prea mai găseau de mâncare, astfel încât veneau ades  la şirele de paie la „şoricărit“. Mă uitam roată de la stânga la dreapta şi înapoi observând cu atenţie tot ce mişca sau mi se parea a se mişca pe albul imaculat al dealului din faţa mea, deal luminat ca ziua de luna care se afla deasupra capului pe bolta spuzită de stele. În vârful dealului aerul juca-n valuri urcând spre înălţimi făcând să tremure bolta cu ale ei minunate constelaţii.     Cu frigul nu aveam probleme: pantaloni groşi de stofă peste unii de trening ce erau luaţi peste izmene(!),cizme nemţeşti, cu ciorap termoizolant-luate pe sub mână de la Luceafărul din Bacău-încălţat fiind şi cu ciorapi de lână făcuţi de mama cu patru andrele, flanel de lână peste care am tras o şubă făcută din cojoc de oaie întreg, nu petice, doar eram şef de fermă, gulerul acesteia ridicat şi pe cap căciulă de miel model strămoşesc, trasă bine pe urechi!    Cât timp să fi trecut? Hai să zic o juma’ de ceas, nu mai mult şi iată că o zăresc! În faţa mea, la nici două sute de metri se află ea, cumătra, pe care nici nu apucasem să o văd ieşind din pădure! Venea şovăind, ocolind câte un smoc de ciulin îngropat de zăpadă, prelingându-se pe lângă o tufă de măceş, oprindu-se din loc în loc, ascultând şi amuşinând aerul,  pornind iar.Mai face câţiva paşi, se opreşte, iar pleacă, se întoarce, ridică botu-n vânt, stă câteva clipe nemişcată, porneşte din nou, iar se întoarce. Cutreieră-n zig-zag şi-n lung şi-n lat toată coasta dealului, adulmecă fiecare vârf de scaiete ieşit deasupra zăpezii, numai înspre şira de paie nu vine! Stau cu arma pe genunchi, respir rar doar când mi-aduc aminte, nasu’ acu’ s-a găsit să se dezgheţe, dar nu mă mişc. Nici nu clipesc măcar, nu cumva să întrerup vraja! Doar inima-mi bate în piept de mai, mai să-l spargă! Şi ea tot nu vine spre şiră!      Da’ ştiu un pont: chiţ! chiţ! fac uşurel, imitând un şoricel mai mult trăgând aerul rece printre dinţi, în timp ce ridic puşca la umăr, dar tot încetişor. Ea se opreşte c-un picior ridicat, cu coada-ntr-o parte, nemişcată. Deodată pleacă spre mine ca trasă d-un fir invizibil, şnur! Nu mai respir! Când se apropie suficient, o limbă de foc iese pe nara dreaptă a IJ-ului de ’12, liniştea serii fiind spartă brutal d-un zgomot puternic, ireal, cu ecou profund în pădurea aflată în vecinătate. Instantaneu cade şi rămâne nemişcată! Dau drumul uşurat la aerul din piept cu-n zgomot şuierat. M-am eliberat brusc de toată încărcătura apăsătoare ce-am avut. Aprind o ţigară, mă ridic scuturându-mă de paie, scot tubul tras şi cartuşul netras pe care le pun în buzunar şi plec spre victimă. O iau de toate patru picioarele şi plec spre casă. Doar luna a fost martoră la crimă ce-o infăptuisem!                                                        

Intru-n bucătărie, caut un ziar ce-l întind lângă uşă şi pun vulpea pe el. Nevastă-mea este-n dormitor şi se uită la televizor. Crăp uşa şi o chem să-mi admire isprava.

-Mai lasă-mă puţin să se termine filmul şi vin! zice ea. Era miercurea cu telecinematecă.

 -Atunci mă duc să duc puşca lu’ nea’ Aurel! zic şi eu plecând, nu înainte de a mai arunca o privire trofeului ce stătea ţapăn lângă uşă pe ziarul ce avea o poză cu „Ceaşcă“ chiar la cap.

 -Am auzit doar un foc, deci ai făcut treabă bună! zise nea’ Aurel de pe prispă.

 -Da, am făcut gulerul promis soţiei! zic şi eu dându-i puşca şi cartuşul netras. Nea’ Aurel îmi puse încă un pahar cu vin pe care l-am sorbit mai rar, povestindu-i ce şi cum.                    Ajung în curte la noi şi Licuţa, soţia mea, în pragul uşii mă întreabă:

-De ce m-ai scos afară, ce vrei să-mi arăţi? zice un pic iritată, zgribulită de frig.

-Păi nu vezi ce frumuseţe e pe ziar în bucătărie? zic şi io tropotind pe scară ca să-mi curăţ cizmele de zăpadă. Da’ când deschid uşa, în stânga ei se afla doar ziarul, o picătură roşie pe el şi atât! Să ştii că m-a urmărit cineva şi mi-a luat vulpea cât am fost la nea’ Aurel! gândesc cu voce tare in timp ce nevastă-mea intră-n casă bombănind. Mă uit prin bucătărie, ies afară, mă uit după urme străine până la poartă, nimic.  Nimic din care să rezulte că a intrat cineva-n curte!  Unde să fie roşcata, că doar n-o fi înviat şi a plecat deschizând şi uşa.  Măi să fie, a dracului comedie. Mai mă uit o dată-n curte, mă duc până la poartă şi vin iar în bucătărie. Nu mai e şi gata! Aşezându-mă pe un scaun să trag cizmele din picioare, privirea-mi este atrasă de un colţ de preş mai ridicat în partea unde se afla o masă mare, de stejar, fostul birou al inginerului şef pe care-l făcusem o masă incăpătoare de bucătărie. Preşul acoperea chepengul de la beciul care se afla sub bucătărie. M-a şi fulgerat ideea: acolo trebuie să fie! Dau preşul la o parte, ridic capacul la beci şi arunc o privire aplecându-mă sprijinit pe un genunchi. Lângă butoiul cu vin, în faţa raftului cu cartofi şi-n dreapta putinii cu varză stătea ea, cumătra roşcată, întinsă pe o parte! Pesemne, faptul că scara ce cobora-n beci era un pic ridicată sprijinind chepengul, lăsând o fantă de câţiva centimetri (acoperită totuşi cu un preş) a fost suficient ca vulpea rănită doar, să simtă că acolo ar fi loc de scăpare. A făcut pe moarta preţ de 15-20 de minute şi când a fost linişte a avut puterea de a se ascunde acolo. Am coborât in beci cu un lemn luat de la sobă. Ea, lată, nemişcată! Când o luam de coadă se ridica pe picioare, trăgând spre un colţ al beciului. Când o lăsam, cădea pe o parte. Am lăsat timpul să termine cea ce începusem eu. Auzisem că sunt hoaţe şi fac      „pe mortu-n păpuşoi“dar asta parcă le întrecuse pe toate în şiretenie!

În acea iarnă am făcut o haină de blană, o căciulă doar din lăbuţe şi un guler frumos soţiei.      Ulterior, târziu, am învăţat că nu-i etic să vânezi după apusul soarelui, după cum nu-i bine să braconezi şi mai ales să împrumuţi armele de foc. Lucruri care pot avea consecinţe imprevizibile, pe care am să vi le povestesc cu alte ocazii.