Dragoste la prima vedere

Nu săruta niciodată o fată în faţa casei acesteia, dragostea e oarbă, tatăl ei nu!

Citind acest aforism la un prieten, mi-am amintit de anii tinereţii şi de balurile la care luam parte destul de des, mai ales că salonul de dans era la câteva case mai sus de casa în care văzusem lumina zilei.  „La cămin“ era locul acesta, situat la intrarea pe Valea Macului, unde joia, sâmbata şi duminica, încă de la asfinţitul soarelui se auzea muzică: uşoară, populară ori de petrecere, funcţie de zi şi eveniment. Adică joia tineretului, horă, bal ori nuntă, ce era, muzica se auzea de la mine de acasă de parcă ar fi fost în curtea noastră! Bineînţeles că nu puteam să stau acasă mai ales cu o aşa ispită lângă mine! După ce făceam „treburile“ de seară (apă şi mâncare la animale) făceam o baie în copaie şi plecam la horă! Care horă era un preambul la adevăratul eveniment: balul! Hora începea cum am mai zis, la asfinţitul soarelui cu muzica tocmită de un organizator care strângea banii de la participanţii la eveniment, cu o parte din bani plătind lăutarii, cu altă parte taxa la primărie iar restul erau ai lui. Care rest uneori nu prea era, deoarece ori se nimerea ca organizatorul să aibă multe rude care treceau zâmbind pe lângă el fară să plătească, sau dându-se  galanton, lasa fetele toate să intre gratis ori pur şi simplu nu prea erau participanţi suficienţi la eveniment ca să acopere cheltuielile. Salonul de dans era de fapt o încăpere mai măricică pardosit cu duşumea din lemn sănătos de brad, stropită periodic cu apă de un flăcău tocmit de organizator pentru a evita stârnirea colbului, mărginit de bănci solide tot din lemn pe care stăteau mamele ori bunicile fetelor care aşteptau sfioase, îmbujorate şi cu speranţă-n suflet să fie invitate de băieţi la horă. La un perete din capătul opus uşii de la intrare se afla scena. O platformă tot din scânduri ridicată cam la o sută de santime (centimetri) faţă de podea şi mărginită de un brâu de lemn cam tot atât de înalt, să nu cumva să cadă peste dansatori, Doamne fereşte, lăutarii care stăteau cocoţaţi pe ea: un acordeonist, un viorist, un ţambalagiu, un toboşar şi un saxofonist! Aproape toţi erau tuciurii, numai vioristul era mai spălăcit, nea’ Onuţă zis Ţică vioristul, care era din sat de la noi ceilalţi fiind din sate apropiate. Repertoriul aproape fix, cu mici variaţiuni când se comanda de câte unul mai îndârjit o melodie pe care o dorea atunci pe loc, era alcătuit din: Brâul, Suită de sârbe, Ca la Breaza, Ofiţereasca, Geamparaua, Alunelu, Braşoveanca, Ciobănaşul,câteva Hore de mână şi mai rar, un vals, un tangou intercalate între două reprezentaţii ale listei de mai sus. Lăutarii cântau mai întâi brâu’ pe şase, un joc bătrânesc îndrăcit jucat de cei mai aprigi flăcăi pentru că nu oricine se pricepea şi mai ales nu oricine rezista iureşului dinspre finalul acestuia! Se continua cu o sârbă tot de flăcăi încinsă care se prindeau în cerc cu braţele puse pe umerii vecinilor  iar codanele tinere se prindeau şi ele lângă ei, funcţie de preferinţe, înţelegeri prestabilite ori îndemnuri ale mamelor sau însoţitoarelor lor. Şi atât de tare se învârteau, atâta tropăiau încât se ridica pulberea din podelele tocite, preţ de câteva clipe până era stins cu apa împrăştiată roată, roată, ca la începutul distracţiei! Şi tot aşa se continua cu dansurile următoare care de-acum erau pe perechi, băieţii transpiraţi, cu părul ud invitând de astă dată fetele care se retrăseseră pe lângă pereţi să-şi mai tragă sufletul şi să urmărească pe sub gene cine ştie ce. După ce se săturau de joc unele perechi ieşeau afară „la aer“, să se mai răcorească, sub privirile curioase ale celor rămaşi înăuntru. Unii ieşeau, alţii intrau şi se apucau din nou de joc, prin colţurile salonului se mai strângea câte un grup de flăcăi-prieteni care făceau să circule o sticlă cu ţuică din mână-n mână, pe margini babele începeau şi ele să discute despre dansatori, muzicanţii cântau în draci şi toată lumea era veselă! Până-n miezul nopţii când tinerii începeau să plece perechi, perechi, urmaţi de la oarece distanţă de mamele ori bunicile fetelor care vorbeau şoptit de una-alta, mai ales de spre tinerii aflaţi în faţa lor!

Hora se spărgea“ cam pe la miezul nopţii şi după o pauză de vreun ceas, timp în care„se mâncau lăutarii“ şi-şi odihneau niţel degetele mâinilor uşor amorţite, începea balul. Aici era alt organizator, de regulă un flăcău mai înstărit, ori un grup de feciori mai cu dare de mână care plătea din buzunarele proprii lăutarii deoarece nu se mai percepea taxă de intrare, balul purtând numele celui care organiza acţiunea, fiind o mare fudulie pentru acesta. Auzeai în cursul săptamânii pe câte unul: Vii bă la bal, ca-l ţine a lu’ Ropotan! Ăsta aduce lăutari meseriaşi, nu d’ăia scârţa, scârţa cum a adus alde Nic’şor acu’ săptămână!   Ori în altă săptămână: Bă, cică sâmbătă e balu’ lu’ Nicu a lu’ Sulică, cred că aduce butoiu’ cu ţuică anu’ ăstă, c-anu’ trecut a venit cu damigeana de cinci vedre în căruţă şi când s-o ducă acasă la ziuă goală, a făcut-o ţăndări!  La bal veneau flăcăi şi fete  „ce se aveau în dragoste“ adică îndrăgostiţii care aveau intenţii mai mult sau mai puţin serioase dar gura satului îi ştia că sunt în vorbă, fetele fiind lăsate-n grija flăcăului care le proteja şi trebuia să le ducă nevătămate acasă la părinţii acestora. Bineînţeles că mai veneau şi tineri căsătoriţi, ba chiar unii mai trecuţi dar fiind recunoscuţi drept petrecăreţi şi dansatori fără pereche. Muzica era după gustul celui care o tocmise şi nimeni nu putea să comande altceva fără încuviinţarea acestuia. Dacă se mai obişnuia ca la horă lăutarii să facă pauze mai dese, după bunul plac, la bal se opreau din cântat doar când le dădea voie cel ce-i plătea. Puteau să facă şi cârcei la degete, dacă el nu voia să-i odihnească, n-o făcea şi bună pace! Doar el le număra sutele la ziuă, la spartul balului! În acest peisaj am crescut, de-acum cu tuleile mijite mergând io la horă şi mai apoi  la bal.

Aş vrea să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim cum arăta acest salon fără electricitate, cu lămpi cu gaz pe pereţi, felinare la orchestră şi costume populare pe tinerii dansatori. Gura lumii spune că atunci când chiuia tataie, se stingeau lămpile de pe pereţi! 

Întâmplarea, că altceva nu ştiu ce ar fi putut să fie, mi-a scos în cale o codană ce locuia tocmai în Costişata, ultimul sat din comună aflat pe drumul ce duce la Breaza.Acest sat este de o frumuseţe deosebită, fiind cocoţat la o înălţime năucitoare faţă de vatra Bezdeadului. Satul în sine este o înşiruire de case pe marginea unui drum de ţară pietruit, cu o groază de serpentine, cu dealuri abrupte pe partea stângă şi prăpăstii înfricoşătoare pe dreapta cum urci spre Ocina şi de acolo spre Breaza. Am cunoscut-o pe Ana la o înmormântare a unei rude mai îndepărtate pe care nici nu o ştiam, ea trăind tocmai în Făget, retrăgându-se la bătrâneţe ca  să moară acasă. Era o fată suplă dar pietroasă, cu părul negru lung împletit în cunună, îmbrăcată modest dar foarte curat, cu ochi negri care m-au dat gata! Din priviri ne-am înţeles ca să ieşim afară din camera unde gîngăveau două babe a jelanie şi ne-am întâlnit afară. Doamne ce frumoasă era! Eram topit, ce să vă mai spun, doar cînd o priveam! După schimbul banal de cuvinte despre vreme, răposat şi lumea din curtea acestuia, am trecut la atac: „Vii sâmbătă la horă?“ am incercat eu marea cu degetul, cum s-ar spune azi. „Ce horă? a zis ea. Eu sunt fată ieşită la bal, mă ceri lu’ tata şi mergem!“ Era într-o joi, sâmbătă era înmormântarea, deci numai bine. Sâmbătă l-am dus pe răposatul la cimitir iar după aburel mi-am luat inima-n dinţi şi m-am prezentat tatălui „luceafărului“ meu de’acum, care se afla şi el la masă vărsând numeroase picături de ţuică în memoria defunctului. Acesta s-a uitat lung la mine, m-a studiat puţin şi a zis: Ţi-o dau bă, că dacă esti al lui Nelu lu’ Titu am bază! Sărise pe bunicu’ Guţă trecând direct la străbunicul Titu da’ nu mai conta. Puteam să iau fata la bal, altceva nu-mi trebuia. Am zburat spre casă, am făcut repede, repede treburile de seară, m-am spălat bine, îndelung, m-am parfumat cu apă de colonie şi direcţia Costişata!  Am strigat la poartă, casa ciobanului şi  tatăl Anei  fiind înconjurată de un gard sărăcăcios dar cu nişte porţi noi, solide şi înflorate de mai mare dragul. Cred că o să-şi facă şi gardu’ că doar are de unde! am zis în gând, aşteptând pe Ana. Ce s-o mai lungim, am plecat cu Ana când se-ngâna ziua cu noaptea. Ştiţi unde am fost, era balul lui Nicu lu’ Muşat, flăcău fin, influent şi bogat. Am plătit intrarea la horă eu pentru amândoi, am dansat, am ieşit afară, ne-am stins focul lăuntric pupându-ne apăsat intr-un loc neluminat decît de stelele boltei cereşti, am dansat numai noi îmbrăţişaţi tot balul, am mai ieşit afară, iar ne-am pupat, iar am dansat  şi pe la al doilea cântat al cocoşilor am plecat spre Costişata, să conduc fata acasă.

Pe drum ne-am mai întâlnit doar cu două cupluri îmbrăţişate ca şi noi şi cu un băiat care se întorcea spre casă îngânând o melodie doar de el ştiută. Ajungînd noi la poarta ei, am mai zăbovit îmbrăţişaţi , contopiţi şi topiţi de drag sub luna care se ridicase deasupra  vârfului  Voinii,  mângâid şi alintând un căţel blănos alb  care venise din curte simţind că stăpâna lui dragă a ajuns acasă.Cum stăteam noi îmbrăţişaţi cu degetele afundate unul în părul altuia,  cu buzele împreunate şi cu ochii-nchişi, am auzit o voce gravă, răguşită: Hai tu fată-n casă, lasă dracu’ pulărău’ că mâine avem treabă! Zdrang! am auzit uşa trântindu-se la intrare. Am înlemnit. Ana nu a zis nimic, doar m-a mai sărutat o dată, apăsat şi prelung apoi a zbughit-o râzând bucuroasă-n curte. Am rămas multă vreme gândindu-mă la ce auzisem. Al dracu’ aşa vorbeşti tu cu copila ta? îmi ziceam şi iar înjuram.Şi io-s pulărău’ tău?  Mi-a venit o idee: las’ că te învăţ eu minte! Am scuipat în palme, m-am proptit bine pe picioare şi am scos poarta mică de la intrare din ţâţâni. Am aburcat-o-n spinare şi am prăvălit-o in râpa ce se afla dincolo de drum. Mi-am frecat mîinile a plăcere, am mai mângâiat o dată căţelu’ care se gudura printre picioarele mele, parcă zicând: bine i-ai făcut!  şi am plecat fluierând bucuros spre casă! Nu mă mai gîndeam deloc la ce spusese ciobanul, în minte aveam doar pe Ana şi îmbrăţişările ei pătimaşe. Şi Doamne, cât de fierbinte era! Şi cum mai ardeam eu!

Hai Ileană, mai lasă-l pe Ion odată şi hai in casă! Acu’ mamă, îl mai las o dată şi vin! 

Surse foto: Ion Coja -imagini- din satul românesc patriarhal de odinioară, Google Bezdead.

Anunțuri