Avizul buclucaş 2.

M-am urcat în maşina directorului cu gânduri felurite, prăpăstioase. Tocmai ce se zvonise printre noi agricultorii că undeva prin sudul ţării, un agronom a fost arestat deoarece la o anunţată vizită a marelui ctitor arase o tarla de porumb recoltat cu combina şi rămăsese stiuleţi pe loc  fiind descoperiţi Dincă şi arătaţi iubitului conducător. Cică-l băgase la sabotaj şi distrugeri de recolte. Mă îmbărbătam zicându-mi că n-o fi dracu’ atât de negru, doar nu făcusem nici o greşeală când înfiinţasem pajiştea cultivată pe 150 ha, când reparasem stâna de la Valea Boţului unde fusese un splendid conac boieresc, nici la ferma de vaci nu ştiam să fi comis erori unde populasem grajdurile cu pui de-o zi pentru carne, vacile fiind în tabăra de vară. Nici duşmani aşa aprigi încât să mă reclame cu ceva inventat nu credeam să am. Da’ parcă poţi să ştii? Eh, fie ce-o fi! Priveam îngândurat înainte, cel mai chinuitor gând fiind la soţia mea care rămăsese în Bacău la Direcţia Agricolă. Cine ştie ce era în sufletul ei! Şoferul directorului, un bătrânel simpatic, călca acceleraţia de ziceai că cine ştie la ce întrunire importantă trebuia să mă ducă. Am străbătut cei 45 de kilometri în mai puţin de o jumătate de oră pe drumul de ţară lăsând în urma noastră un strat gros, dens de colb. Evita cu măiestrie gropile întâlnite şi claxonând din când în când rarii trecători aflaţi la acea oră pe drum sau gâştele şi raţele ce traversau în căutare de apă prin şanţuri.

Maşina făcu dreapta şi intră pe drumul spre fermă. La poarta fermei am văzut un ARO albastru-îl mai văzusem trecând pe drum- şi inima a început să bată şi mai tare. Am coborât şi m-am dus spre birou. Biroul meu era de fapt o încăpere construită la capătul primului grajd, ce  avea şi o cămăruţă pe post de farmacie veterinară. În uşa biroului stătea un miliţian tinerel iar în interior am mai observat încă un miliţian mai în vârstă şi doi civili cu vârste incerte, tunşi regulamentar şi îmbrăcaţi la costum.

-Bună ziua! am zis încet, fără vlagă. Parcă nici nu-mi recunoşteam vocea.

-Bună ziua! a răspuns cel din faţa uşii. Sunteţi şeful de fermă? mă întrebă.

-Lasă-l bă, că doar n-o fi primarul! zise miliţianul din interior înainte de a apuca să răspund eu. Intră tovarăşe, intră şi ia loc. După care să ne spui în ce relaţii eşti cu şoferul de pe maşina ICIL-ului, că-i groasă! Dacă eşti sincer s-ar putea să rămâi acasă, dacă nu te luăm cu noi. M-am aşezat cu genunchii moi pe marginea patului de fier. (Aveam un pat în birou unde mă mai întindeam uneori după-amiezile.Era din fier dar avea o saltea confortabilă). M-am uitat cu ochii mari la el. Ce-o fi însemnând „groasă“ la ăsta? Stătea pe scaunul meu şi observasem un picior al acestuia gata să cedeze. E greu al dracu’! Ce grad o fi având? Mă uit pe epolet şi văd o steluţă mărişoară. Aha, deci e maior!

-Sunt în relaţii normale tovarăşe maior, ce să vă spun, el preia laptele din fermă, eu il predau, nu văd ce alte relaţii aş putea să am în afară de cele strict profesionale. Am răspuns repede şi un pic uşurat ştiind că chiar aşa era, nu făcusem nici o „prostie“ cu individul. Ba chiar uneori ne mai şi ciondăneam când făceam analizele privind calitatea laptelui, el având tendinţa de a mă „ciupi“ la procentul de grăsime sau la densitate.

-Şi zici că nu ai nici o legătură cu el? Vezi că mai am şi alte treburi astăzi, nu stau să ascult prostiile pe care le debitezi. Avem dovezi care arată că sunteţi mână-n mână!

Cei doi civili răscoleau pritre hârtiile de pe birou şi din micul dulăpior de deasupra. În faţa lor o grămadă de carnete cu avize de expediţie terminate, legate corespunzător la cotoare şi cu ştampila aferentă pe ultima pagină. „Acest carnet conţine un nr. de…file, numerotate de la nr…până la nr…în 3(trei) exemplare“ Nu ziceau nimic, doar răsfoiau câte un carnet şi notând din când în când ceva în nişte agende mici.

-Nu am tovarăşe maior nici o legătură, vă pot dovedi şi eu! am zis prinzând curaj văzând că doar despre asta era vorba. Mă speriasem degeaba, îmi venise inima la loc şi am început să am tupeu chiar. Puteţi să-mi spuneţi de ce sunt acuzat de legături cu acest om? Dacă cineva a făcut reclamaţii să ştiţi că sunt mincinoase! am mai zis cu o voce tare pe care începusem să mi-o recunosc. (Bă da’ prost mă credeţi! Eu nu fur cantităţi mari că  mi-e frică, iau doar atât cât să trăiesc eu şi familia mea un trai normal zilnic. Adică doar ling degetele, nu bag mâna până la cot.) N-ai de ce să te temi îmi ziceam în gând, dă-i în pizda mă-sii cu controlul lor cu tot! La Paşti tot la mine vor veni şefii lor să le dau caş şi miel! La un moment dat civilii s-au ridicat de pe băncuţa ce abia atunci am observat că o puseseră în birou, locul ei fiind de regulă afară în faţa biroului. Nu-i nimic aici dar lipsesc carnete! Cred că sunt la arhivă. Hai să mergem! a zis unul dintre blonzi.

-Bă, mâine să iei toate carnetele cu avize de la începutul anului şi să te prezinţi la ora 8 la noi la camera 1! Să-ţi iei şi lenjerie de schimb că nu cred că o să-ţi mai dăm drumul! Hai băieţi, am terminat cu el! Eu am rămas blocat. Oare aşa să fie? gândeam în timp ce ei ieşeau din birou mergând spre maşina albasatră, Doar cel din urmă, tinerelul, mi-a zis în şoaptă: Stai liniştit, aşa face la toţi! Îi ţine două, trei zile maxim o săptămână! Au demarat în trombă eu rămânând în poarta fermei năuc. Cum să stau liniştit? Cum adică aşa face la toţi? Îi cheamă la miliţie cu chiloţi de schimb şi nu le mai dă drumul? Totul nu durase nici măcar un sfert de oră. Oare aşa se procedează la ei?

Tot gândind aşa, văd pe drumul de lângă iaz şareta şefului de post cu iapa ce i-o dădusem în schimbul lui Bondi venind în galop! Începuse să se aşeze praful lăsat în urmă de maşina cu cei patru securişti. Măi să fie, eu nu reuşisem niciodată să o fac pe Steluţa să alerge atât de repede! Ăsta precis ştie despre ce-i vorba! După graba cu care mână iapa cred că e speriat şi el. A oprit iapa năduşită care sufla de ziceai că are târnafes în faţa porţii. Şi-a dat jos cele 140 de kile lăsând arcurile chinuite ale şaretei să se destindă trosnind,  roşu la faţă ca un rac fiert şi plin de praf  încât uniforma-i devenise cafenie.

-Au plecat tovarăşii? mă întrebă în loc de salut intrând grăbit înaintea mea în birou.

-Da, adineauri, nu i-ai văzut? zic eu scoţând afară băncuţa ce avea o pată de bălegar uscat pe una din laturi. Ce dracu’ s-a întâmplat de au năvălit ăştia?

-I-am văzut dar n-au oprit! Pesemne sunt grăbiţi! E nasol! Cred că mă bagă şi pe mine complice! Mai ai un păhăruţ cu vin? Mi-e o sete…

-Da’ ce-ai făcut mă? Că io habar n-am! Zicea maioru’ că aş fi în legături dubioase cu şoferul lăptăresei, nicidecum cu tine! Ce s-a întâmplat? spun liniştit scoţând din „farmacie“ o sticlă cu vin şi paharele de aseară aşa cum le lăsasem. Încă mai aveau urme uscate pe fund din rubiniul ce trecuse prin ele. Mă duc spre uşă cu gând de a le clăti cu apă la robinetul din capătul grajdului. Prin uşa deschisă venea căldura în valuri, razele soarelui intrau direct în birou jucându-se ciudat cu firele de praf.

-Lasă-le aşa, toarnă că nu mai pot de sete! zise grasul, acum venind rândul patului să geamă sub greutatea lui. Azi dimineaţă la 4 am avut în control pe şefu’ ăl mare! spuse el uitându-se lacom cum torn în pahare. A luat febril paharul întins se mine şi l-a golit fără suflare.

-Aşa, şi? zic eu luând o gură măricică de vin. Parcă nu prea intra vinul chit că era numai bun, în farmacie fiind răcoare. Ar fi mers o bere mult mai bine.

-A venit în control, eu eram la post aici în fermă, chiar m-a găsit pe afară că fusesem după grajd să mă piş şi n-apucasem să mă culc la loc în birou. Am mers prin toate grajdurile, la fânărie şi la lăptărie, i-am spus că tu nu vii azi pentru că mergi la Bacău, i-am arătat şi camera unde era depozitat laptele-era curăţenie-el s-a uitat un pic pe avizul lăsat de tine pe măsuţa de acolo şi a plecat. La 7 când a venit lăptăria am predat laptele, au fost 1245 de litri cu cel de aseară,  şoferul şi-a luat exemplarul albastru al avizului după ce l-a semnat şi a plecat. Eu am plecat după ce primarul, care ştii că trebuia să-mi ia locul ca ofiţer de serviciu m-a anunţat telefonic la centru că va veni după-amiază pentru că are o treabă. Pe la ora 9 eram la Frunteşti unde trebuia să mă întâlnesc cu Loţi şi cu Bebe ca să mergem la o posibilă sustragere de porumb în Dobreana. Am fost anunţat prin staţie de ajutorul meu că vine economicu’ la fermă deoarece ai avea ceva afaceri cu şoferii de la ICIL. Şi să mă întrebe şi pe mine câte ceva pentru că am fost de serviciu pe fermă, fiind imposibil să nu ştiu ceva. Am venit cât am putut de repede! A zis toate astea aproape pe nerăsuflate de ziceai că era la raport şi trebuia să fie scurt, clar şi cuprinzător.  Ce să însemne asta oare? Ce să fie la mijloc? Care era cauza? Stând noi aşa şi făcând fel de fel de supoziţii apare primarul. Intră în birou şi zice:

-Ce dracu’ bă, voi când beţi nu mai ştiţi ce faceţi? De ce ai semnat nenorocitu’ ăla de aviz? Mai era completat şi cu date false! Pune-mi şi mie un pahar cu vin! Tare-i cald!

Îi pun un pahar din sticla abia începută şi în acel moment îmi dau una peste frunte! Mă reped la măsuţa cu avize şi deschid carnetul cu avizul de azi. Aşa era! Eu o sfeclisem! Aseară, tot instruind OSU am completat avizul cu toate datele, mai puţin cantitatea de lapte şi îl semnasem din reflex. Trecusem procentul de grăsime, densitatea, la litri lăsasem liber şi semnasem avizul. Comandantul miliţiei judeţene venind în control dimineaţa şi şeful de post în exces de zel arătându-i avizul, a observat această gogomănie şi mi-a trimis economicu’ pe cap să mă înveţe că nu-i bine să semnezi ca primaru’.  Că asta ar putea spune multe! El şi-a dat seama că e o copilărie pentru că a doua zi la miliţia judeţului unde m-am prezentat regulamentar cu sacoşele pline cu carnete de avize, cu confirmările ICIL-ului privind corectitudinea datelor şi cu chiloţii într-o pungă d’un leu, i-a ordonat maiorului să mă lase ca să plec acasă. Dar eu nu am uitat momentele prin care am trecut în cele două zile când am trăit atât de multe spaime, atât de multe frici şi atât de multe gânduri. Au fost chiar gânduri de a fugi din ţară. Nu mai zic despre spaimele provocate soţiei! Ea nu avea decât vina de a mă fi ales să-i fiu soţ!

În acel an şi-n următorii am rugat inginerul şef să dea cu dedicaţie specială caşul şi mielul şefului miliţiei judeţene. Nu ştiu dacă a făcut asta dar mereu mă gândeam la el când baciul de la stână belea mieii destinaţi plocon mai marilor judeţului! Şi le uram: Sta-v-ar în gât! 

 

Fotografia este luată de pe net

 

 

 

Anunțuri

Un aviz buclucaş

Când văd direcţia spre care mergem cu toţii ca oile cred că trebuie să scriu nepoţilor despre măgari. Măgarii de demult…

Merg cu Bondi înhămat la şaretă pe „sub Margine“, drumeagul ce leagă satul unde este ferma în care lucrez cu satul unde locuiesc. Sper că vi-l amintiţi pe Bondi, trăpaşul adus de la Ploieşti şefului de post, care şef mi l-a dat mie în schimbul unei mârţoage de la CAP pentru că el nu putea să-l folosească. (Cum era să meargă tovarăşul miliţian, şef de post de 140 kg cu un cal care atunci când pui mâna pe şaretă ţâşneşte ca din puşcă?) Bondi merge într-un trap liniştit ţinut de mine-n frâu. Ar zburda el cu pasu-i de 3 metri dar azi n-am chef de alergătură. Mân aşadar mai molcom-cât de molcom poate să meargă un trăpaş-şi mă gândesc la întâlnirea din după-amiaza asta cu şeful de post. Eram în birou şi discutam una, alta lângă o sticlă cu vin de butuc produs în zonă şi două păhărele în care sfârâia licoarea rubinie. Ştia el, miliţianul cine are cel mai bun vin din sat!

-Aşadar, ai înţeles! Dimineaţă când vine lăptăreasa pui pe nea’ Ştirbu să dea laptele sus la şofer şi apoi acesta ştie ce are de făcut. Îşi ia avizul după ce semnează şi pleacă. Uite, completez eu datele avizului, tu dimineaţă treci doar cantitatea când se termină mulsul! îi spun sefului de post care era ofiţer de serviciu pe fermă de dimineaţă până a doua zi dimineaţa. Lăptăreasa este maşina ICIL-ului care preia bruma de lapte din ferme. Eu trebuie să merg mâine la Bacău la DGAIA cu Agr-ul aşa că el va fi mare şi tare peste fermă cât voi lipsi eu. Îl va schimba primarul care va prelua banderola de OS după ora opt, adică după ce pleacă lăptăreasa. Mai bem un păhărel.

-Noroc!

-Noroc să fie! zic eu şi beau păhăruţul după care plescăi de plăcere, închizând avizul şi punându-l pe colţul mesei, la îndemână.

-Ştii mă tovarăşe inginer că vreau să-ţi spun ceva! Da’ nu te superi că nu o spun cu răutate. (Hait, mă gândesc, ăsta a văzut traista cu ovăz pe care am luat-o din magazie şi am pus-o în lada şaretei).

– Victore! -ia uite, îmi zice pe nume!- să nu îţi faci niciodată, da’ niciodată prieten un miliţian. Acu’ bem, suntem prieteni chipurile da’ peste o oră te opreşte cineva de sus şi te caută-n lada şaretei. Ştiind că eu sunt OS crezi că voi putea să te scap? N-am cum mă, că sunt sub ordin şi am haină militară!

-Lasă dom’ şef, o iau pe sub Margine, n-o să fie nimeni! Doar am luat pentru Bondi, ce dracu’! Vrei să slăbească, să-l las să moară cumva? l-am atins la punctul slab ştiind câtă grijă are ca nu cumva Bondi să păţească ceva. Avea o valoare de inventar de 80 de mii de lei, cât o Dacie 1310!

-Da mă, da’ io ţi-am spus aşa, în general, dacă pici cumva nu o să pot să te ajut! Nicicum! mai zise ridicându-se de pe scaun, luându-şi chipiul din cuier. Mă gândesc că ăsta a văzut şi pulpa de oaie ce mi-o adusese de la stână baciul şi care era atât de grasă că abia aşteptam să ajung acasă să o fac pârjoale şi un pic în cuptor la tavă, nevastă-mea cu greu suportând damful din bucătărie când o preparam. E, să-l sparg! D’aia nu mai pot eu, că m-a văzut. Încui biroul, las avizul în lăptărie şi după încă o asigurare că totul e bine plec spre casă cu un pic de gânduri la cele spuse de şeful de post.

A doua zi am plecat cu autobuzul de 5 la Bacău. Mergeam obligatoriu cu situaţiile de sfârşit de lună şi pentru a primi refecul lunar raportat la „frumoasele realizări“ ce le aveam. Pe la mijlocul şedinţei mă trezeşte din moţăiala dulce directorul cu probleme de zootehnie.

-Ilina, mergi până pe hol te rog! Se mai întâmpla ca uneori să fie probleme acute în ferme şi să fii chemat la telefon sau să mergi acasă chiar! Ce s-o fi întâmplat?

Când ajung lângă uşă directorul mă ia scurt:

-Ce dracu’ ai făcut mă, nu aveam destule probleme?

-Da’ ce-am făcut tovarăşe director? zic eu nedumerit.

-Nu ştiu mă dar e economicu’ la tine-n fermă! Te cheamă de urgenţă, vezi că te duci cu maşina mea, merge şoferul cu tine!

Şi am plecat spre Filipeni. Genunchii îmi tremurau chiar dacă ştiam că nu făcusem nimic. Cu miliţia economică nu prea era de glumă.

 

 

 

 

De iarnă

În sfârşit ninge! Ninge ca-n poveşti, mai viscoleşte, mai stă, iar ninge. Ca să fiu în ton cu vremea de afară, rememorez iarna anilor ’84-’85 când chiar am petrecut o iarnă grea. Dar care a trecut, aşa cum o să treacă şi asta. 

Eram la Filipeni, o comună mărişoară din judeţul Bacău. Aveam o fermă destul de mare de condus pentru a asigura produsele alimentare necesare oamenilor. În aceea iarnă zăpada a căzut devreme, la sfârşitul lunii noiembrie şi a ţinut până hăăăt! la sfârşitul lunii aprilie. Şi a fost cu abundenţă de ninsori zăpada având peste doi metri pe câmp. În zonele viscolite depăşea 5-6 metri. Dar cel mai tare a fost gerul care a ţinut lunile ianuarie, februarie şi juma’ din martie. Când erau temperaturi de -25 grade era ceva plăcut, în majoritatea nopţilor se înregistra -28 până la -32 grade celsius. Eu mă împărţeam între casă şi serviciu ajutat de Bondi, un trăpaş adus de la hipodromul Ploieşti căruia îi făcusem o sanie precum aveau boierii pe vremuri, adică era din lemn, uşoară şi prevăzută cu o cutie mare din PAL cu loc pentru vizitiu şi canapea îmblănită pentru pasageri. Care pasageri eram eu şi soţia mea.Dimineaţa la ora 4,30 Bondi se afla la poartă gata înhămat de către paznicul de noapte şi mă aştepta fornăind şi frământând zăpada, nerăbdător să plecăm la drum spre ferma ce se afla la circa 6 km de casă. Îmbrăcat corespunzător cu căciulă de miel, şubă de oaie, pantaloni de stofă groasă şi încălţat cu cizme îmblănite mă suiam în sanie. Bondi pornea ca din puşcă şi eu îl conduceam doar din pumnul închis cu nădejde pe hăţuri. Nu făceam mai mult de 10 minute până la fermă (v-am zis că era de rasă trăpaş) şi-l dădeam în primire îngrijitorului pentru a a-l adăposti. Eu mergeam direct la grajduri să fac controlul de dimineaţă al efectivului de animale. Primul lucru constatat: apa era îngheţată tun în toate adăpătorile şi bazinele de rupere. Urgent lămpi de benzină la oameni şi la dezgheţat ţevile pentru a se adăpa animalele. Alţi oameni puneau caii la căruţe şi mergeau în baza furajeră pentru a aduce fân la animale. Mulgătorii se plângeau că a scăzut la jumătate producţia de lapte! Ce ar fi vrut, să se dubleze la – 3 grade cât era temperatura în adăpost? Urma să predau laptele la maşina ICIL-ului da’ cum să vină maşina? Am hotărât să facem brânză tot laptele care consta în cca 800 litri aşa înjumătăţit cum era. Cel mai mare cazan ce se afla în fermă avea 200 litri, aşa că am pus 4 îngrijitoare să facă brânză toată ziua în 4-5 reprize. Afară erau -28 de grade şi am umplut magazia cu brânză până a venit maşină de la ICIL să o ia abia după vreo 2 săptămâni când a putut răzbate până la fermă.Erau nişte roţi mari de caş cât roata carului! Şi eu zi de zi veneam la 5 dimineaţa în fermă şi plecam seara la 6-7 acasă. În cursul zilei, după ce mă asiguram că vacile sunt furajate şi adăpate corespunzător plecam şi la stâna de oi, aflată la circa 10 km peste deal, pe locul unui fost conac boieresc confiscat de comunişti. Acolo erau cazate 3400 de oi fătătoare şi cum o politică tâmpită de a face 3 miei în 2 ani de fiecare oaie, în ianuarie aveam vârf de fătări. Fătau bietele oi afară deoarece maternitatea nu făcea faţă fiind de 400 capete şi ciobanii asistau oile afară, luau mieii şi-i duceau în adăpost. Doamne, ce muncă de ocnaş era! Fiind aşa frig, ciobanii luau mieii fără a fi linşi de mama lor şi odată duşi în adăpost, chiar dacă însoţiţi de mamă, uneori acestea nu-i mai recunoşteau ca fiind copii lor. Alt chin, altă distracţie: muls oaia şi dat cu biberonul lapte la miel! Şi pe deasupra, adu-le fân, paie, dă-le gozuri, du-le la bazinele cu apă care erau bocnă, etc. etc.Cum v-am zis, zăpada era de peste 2 metri, gerul era crunt dar noi mereu eram în mijlocul animalelor cu îngrijitorii! Şi nu ne văitam. Că şi dacă am fi vrut, cui să-i spui?  

Mă uit afară pe fereastră, nu mai ninge, va fi un pui de ger (au anunţat pe toate canalele tv. că va fi-15 până la -18 grade). Ei şi? Am mai trecut noi prin altele şi mai şi! 

Fotografiile sunt din iarna trecută, Bondi nu mai e demult…

Geanta cu bani din 21 decembrie 1989

Au trecut anii şi parcă totul a fost ieri. Eram un ingineraş tânăr cu ceva experienţă totuşi în creşterea animalelor, lucram într-o fermă măricică a unui CAP bogat, soţia îmi era colegă în cadrul aceleiaşi unităţi, fetele mergeau la grădiniţa-creşă a Avicolei Crevedia unde erau educate bine, deja aveam hobby pescuitul fiindcă în zonă se aflau o sumedenie de lacuri, iazuri şi heleştee, în Buftea-orăşel aflat la doar 5 kilometri- se găsea de toate la liber (pâine, carne, zahăr, ulei, etc.) şi totuşi eram trist uneori. Atunci când seara în jurul orei 19 ne puneam la masă pentru cină, se oprea curentul electric şi luam lanterna de pe frigider ca să avem lumină (aveam o lanternă nemţească, pătrată şi care lumina ca un far, dar avusesem şi felinar pe când lucram în Bacău). Ori când ascultam muzică la radio-posturi străine- şi la Radio Bucureşti România auzeam doar de măreţele realizări ale tovarăşului. Sau când mergeam la CUASC Tărtăşeşti, ulterior la Bilciureşti, după o frecare a ridichei de către doamna Popescu, şefa zonei, eram obligaţi să raportăm indicatori şi termene absolut fanteziste, aberante. Eram foarte supărat când la televizorul alb-negru mă uitam doar miercurea la Telecinematecă, sâmbăta la Teleenciclopedie şi duminica la Album Duminical. Eram foarte supărat, uneori revoltat când în seara de revelion tovarăşii din conducerea superioară ne obligau să stăm în fermă pentru că vine Dincă în control (abia la orele 22-23 ne duceam acasă, bineînţeles că nu venea nici dracu’, făceam o baie şi fuga la televizor pentru programul de revelion! Tocmai fusese Nea’ Mărin cu al lui Sucă, la miezul nopţii iminente apărea  cească şi vorbea inepţii un sfert de ceas).Şi mai eram trist când trebuia să dau smântână, caş ori un pachet cu carne pentru a avea pe masă portocale, ness şi Riccadonna dar mai ales Pepsi la sticlă! Şi mai sunt multe lucruri pentru care eram trist uneori. Dar eram tânăr, uitam repede şi credeam că aşa-i constituită lumea: comunismul era totuşi apanajul unei jumătăţi de glob iar la cursurile de informare din armată am fost îndoctrinat că regimul capitalist este unul foarte rău, imperialismul vestic fiind atroce. Ceva, ceva mă mai punea pe gânduri (bunicii  mai povesteau cum au aşteptat ei americanii, cum era pe vremea regelui, cum a fost cu colectiva, cu chiaburii, etc) dar v-am spus, eram tânăr şi nu-mi prea păsa atâta timp cât socoteam că dacă am o carte şi pot să o citesc, restul vine de la sine.

In a doua decadă a lunii decembrie 1989 au început zvonurile: că Timişoara fierbe, oamenii ies pe străzi şi strigă pentru libertate, căderea dictatorului şi multe altele care făcea pielea de găină. Ascultam cu inima-n gât Radio Europa Liberă şi Vocea Americii dar tot cu teamă şi cu grija de a vorbi prea mult cu oamenii despre asta. Ce dracu, incoştient nu eram ca să risc bunăstarea familiei pentru nişte zvonuri! Totul a culminat cu ziua în care am fost la Târgovişte cu nea’ Ion casierul şi cu nea’ Nicu preşedintele CAP-ului să ridicăm de la bancă salariile oamenilor. Eram cu Dacia roşie a preşedintelui. În faţa băncii era o mulţime de miliţieni şi în aer plutea ceva nedefinit, alături de ceaţa uşoară.La bancă am avut dificultăţi cu ridicarea banilor deoarece paza nu ne lăsa să ieşim pe uşă cu banii dacă nu aveam ladă metalică încastrată-n podeaua maşinii.Mai păţisem asta alte dăţi dar cu puţină „unsoare“ unde trebuia, ridicam banii. Dar acum nu se mai putea în ruptu’ capului! Stăteam toţi în uşa băncii şi ne ciorovăiam, ne rugam, iar insistam cu unsoarea, nimic. La un moment dat, cum fumam eu în faţa băncii, pe treptele scării, la uşă, am auzit un zgomot puternic de poartă metalică trântită de perete şi cineva a strigat din toţi rărunchii: Ceauşescu a fugit! A căzut dictatorul! Uraaa! Am rămas toţi năuciţi! O linişte nefirească a cuprins piaţeta din faţa băncii de unde dispăruseră ca printr-o minune toţi miliţienii! Mi-am revenit repede şi i-am zis lui nea’ Nicu şi lui nea’ Ion: Bă, hai să luăm banii mai repede şi s-o întindem, că dacă ne prinde învălmăşeala în oraş, nu mai ajungem acasă! Am luat geanta cu bani fără să mai zică nimeni nimic, ne-am urcat în maşină şi hai spre casă! Pe străzi deja începuseră oamenii să iasă cu degetele răşchirate în forma literei „V“ şi să se agite frenetic. „Suntem liberi! Ceauşescu a căzut! România-i liberă!“ Unii purtau steagul României cu o gaură mare în centru (oare unde le-or fi avut?). Am ieşit din oraş şi pe drumul spre Crevedia, prin toate satele oamenii erau pe la porţi cu aceleaşi degete răscrăcărate- Victorie, am învins! La Bilciureşti unde se afla noul sediu al CUASC-ului am oprit să vedem şi noi ce şi cum. În faţa unui televizor alb-negru aşezat pe un suport la înălţime stăteau mai mulţi salariaţi ai instituţiei amintite. Doamna Popescu se uita fix, cu lacrimile înnodate-n barbă. Pe ecran am văzut un grup numeros, din care nu cunoşteam decât un prezentator TV, care-şi dădeau coate care mai de care să vorbească. Din când în când se transmiteau imagini cu elicopterul prezidenţial ce decola de pe un acoperiş şi dispărea după clădire ca şi cum ar fi stat să se prăbuşească. Singură geanta cu bani stătea uitată-n maşină, fără teamă de a fi furată de cineva. Şi a stat acolo până către seară când am pornit spre casă. Când ne-am urcat în maşină nici nu ne-am uitat la ea.Cui îi mai ardea de bani în acele momente?

E timpul culesului!

Soarele s-a lăsat mai jos, spre sud, în mersul lui cotidian pe bolta infinită. Dimineţile sunt mai răcoroase, învelite într-o pâclă alburie iar serile se lasă mai devreme peste sat. Pe potecile ce duc spre livezile pline de rod, funigeii strălucesc în mii de culori, destrămaţi de picioarele culegătorilor udate de roua nopţii ce încă mai hrăneşte iarba îngălbenită deja. A venit doamna toamnă, cu carele ei încărcate de roade! 

-Io zic să mai luăm şi pe nentu’ Gheorghe, pe Niculina şi pe Niculaie! zice mamaie răsturnând mămăliga aburindă pe un fund aşezat în mijlocul măsuţei rotunde cu trei picioare. Pe plita sobii, într-o margine, bolborosea domol o oală de sub al cărei capac răsufla din când în când un jet de abur cu arome lăsătoare de apă-n gură. Cu ei trei, cu tactu’ mare, cu mine şi cu voi trei facem opt inşi buni de muncă! Tactu’ şi cu tactu’mare bat prunii şi noi adunăm! mai zise ea ca răspuns la întrebarea pusă de mine dacă mergem la adunat prunele, trimis de tata şi de mama. Hai, ia scăunelul, stai şi tu colea la masă! N-avem noi scovergi da’ o ţâră de tocană nu strică! Ilie! Hai să mănânci,mâine ai găsit de treabă, te văitai de prea mult stat! strigă pe tataie, luând o strachină în care puse din oala de pe foc tocăniţa aburindă. Am luat cu lingura de lemn şi-am gustat: toate aromele doar mirosite până acum, erau la mine-n gură de-astă dată! Mămăliga mai răcorindu-se, am rupt cu grijă o bucată făcând un boţ mititel şi am început să mâncăm toţin trei în jurul măsuţei. Tataie mirosea a ţuică, semn că trecuse pe la butoi!

A doua zi de dimineaţă am plecat cu tata şi mama în căruţa noastră trasă de Steluţa la Măgura, unde aveam noi o livadă de un pogon cu pruni dată de zestre maicii mele la măritiş. Pruni sănătoşi cu crengile pline de prune dulci, de culoare vânătă, lucioase şi din care ieşea o ţuică cum mai rar găseai la alţi oameni din sat. Cred că de „vină“ era expoziţia sudică şi mai ales pământul, un sol bun care dădea o dulceaţă deosebită prunelor. Tata pregătise de cu seară căruţa, punând duba, prăjinile şi cârligul de bătut prunii, găleţi şi târne pentru adunat prunele. De dimineaţă am mai luat doar mâncarea (mămăligă, brânză, ouă fierte, ceapă, ardei, roşii ) şi bineînţeles o sticlă cu ţuică de anul trecut, puse într-o straiţă agăţată de loitra căruţii. Urciorul pentru apă era ţinut de mama cu grijă în codirla căruţii pe un braţ de fân, eu stând lîngă tata pe scândură-n faţă mânând-o pe Steluţa. Când am ajuns la livadă, tataie deja scuturase şi bătuse câţiva pruni şi sub aceştia se vedea un covor albastru-violet de prune. Erau puzderie! Mamaie deja adunase o grămăjoară frumoasă de prune. Căruţa lor era trasă p-un tăpşan, boii dejugaţi păscând hulpav otava pălită de brumă, priponiţi cu sfori lungi, subţiri, ei fiind porniţi la drum cu noaptea-n cap pentru a ajunge devreme la Măgura.

-Hai mamaie să le adunăm, că nu terminăm până-n seară! Anu’ ăsta facem peste mie! Are baba ce să tainească la iarnă cu tactu’mare! Că la iarnă, când vom sta la gura sobii, e bine să gustăm şi o ţuiculiţă fiartă, că tare bună mai e! Şi mai vin şi pe la voi şi tot c-o fiartă o să mă cinstiţi! Vorba aia: de la nenea pân’ la lelea, s-a făcut drumu’ ca pielea! D’aia o iubesc eu pe mamaie. Are mereu o zicătoare de spus în momente potrivite.

Şi adunam prunele, le puneam în duba căruţii, le duceam acasă şi le răsturnam în butii mari, unde fierbeau lăsând la fund o zeamă roşiatică şi deasupra formau un capac, un podişor cum zicea tata. Nu terminam într-o zi, uneori nici în două zile! Iar iarna, când se dădea  drumul la povarnă, până să se surpe podişorul făceam ţuica. Parcă văd cum se mirau povarnagii şi oamenii care mai treceau pe acolo aşteptându-şi rândul la cazan şi gustând c-o lingură anume din licoarea ce curgea pe ţeavă: Băi Nelule, straşnică ţuică mai iese din prunele tale! Şi multă! Că dacă restul oamenilor făceau la un cazan de 44 de găleti cu borhot in jur de 80, 85 litri de ţuică bună,(că apoi curgea acreală) din borhotul nostru ieşeau 110, 120 litri şi tot nu se acrea poşletele!

Adunam cu sârg prune, cu amândouă mâinile, nu ca alţii care adunau prune c-o mână, trecându-le dintr-o mână în alta până să le pună-n târnă, numărându-le. Palmele se umpleau de-o zeamă groasă, maronie şi lipicioasă. Dacă strângeai pumnul, după câteva secunde cu greu îl mai desfăceai. Ca să mai scap de corvoada adunatului, mă stergeam pe mâini cu un smoc de iarbă, luam urciorul şi plecam după apă la fântână. Aduceam un urcior cu apă rece, treceam pe la fiecare culegător dându-le să bea apă pe ţuţuroiul de pe toarta acestuia, le dam şi la bătăuşi, adica lui tata şi lui tataie care erau mai sus, pe coastă unde scuturau de mama focului prunii, bătând cu prăjinile prunele care se încăpăţânau să nu cadă. La amiază ne puneam la masă. Mama aşeza o prelată mare, adusă de tata de pe la sondele la care lucra, câteva ştergare înflorate deasupra pe care răsturna mămăliga, ouăle, brânza şi ceapa, ardeii şi roşiile. Ne aşezam toţi în jurul mesei improvizate şi mama scotea un ciocănel, adică o cinzeacă, în care punea ţuică pentru fiecare dintre noi trecându-l din mână-n mână după fiecare umplere şi golire. Şi mamă, ce bună era mâncarea! La un moment dat mamaie se ducea la grămada de prune, alegea câteva mai mari pe care le punea în poală, lua o bucată de mămăligă şi mânca. Prune cu mămăligă, o bunătate! Mâncam şi eu aşezat lângă ea, cu ochii mijiţi spre sat, acolo unde într-o casă bătrânească se afla venită de la Braşov nepoata vecinilor noştri care aveau şi ei livadă-n hotar cu a noastrĂ. Livada lor era mai mică dar avea prunii mai tineri şi era încă neculeasă.

-Hei, măi Nelule, dacă Viorel ar lua de nevastă pe Doina, ce livadă am avea noi aici!  spunea mamaie gânditoare,parcă ghicind că la Doina mă gândeam şi eu, dar din alte motive. O lumină blândă, strecurată printre ramurile prunilor ne învăluia pe toţi, realizând o imagine idilică, de toamnă rodnică şi îmbelşugată. Mă lasam uşurel pe spate zdrobind un pai între dinţi, privind cerul şi visând la casa din vale. Şi la câte prune ar face livada mea când voi fi eu mare, însurat cu Doiniţa, fata din Braşov.

Prin vară am întrebat dacă sunt prune la Măgura pe un verişor. Mi-a zis că sunt prunii încărcaţi, le trebuie proptele ca să nu se rupă sub greutatea bogăţiei de prune. Chiar dacă prunii sunt bătrâni, unii fiind mai mari decât mine, livada încă produce cam la cinci ani o dată rod îmbelşugat. Între aceşti ani produce mai puţin. Iar înspre livada vecinilor a tras tata gard despărţitor în anul în care i-am adus noră tocmai din Moldova ce are ca zestre o bucată de vie din ai căror struguri iese un vin grozav, roze, numai bun de pus pe masă alături de o ţuică fiartă în serile lungi de iarnă ce vor urma.

 

Sursa foto: Google-poze cu livezi de pruni.

Când se clatină totul!

Italia e devastată. Un cutremur a făcut ca aripa morţii să fâlfâie năpraznic. Multe localităţi sunt la pământ. Încă se caută supravieţuitori. Oamenii sunt disperaţi, speriaţi şi încă speră ca familiile lor să fie bine. Se sperie la fiecare replică a cutremurului dar sunt încrâncenaţi. Solidaritatea  pune stăpânire pe întreaga omenire. Suntem trişti şi noi românii şi ne rugăm să primim un semn de la rudele plecate la muncă  ori în vacanţe în Italia.

1977, început de martie. Iarna plecase din Nucet, locul unde cu osârdie mă pregăteam să devin crescător de animale, luând cu ea toată zăpada. Noi elevii trăiam zilele Babelor cu sângele începând a clocoti-n vene, plimbându-ne perechi, perechi prin pădurea ce mărginea  incinta liceului pe laturile de miază-noapte şi de asfinţit. Era o zi de vineri. Pe înserat,  perechile se întorceau înlănţuite de la „studiu“ printr-o spărtură a gardului, cu pătura şi manualele în mâini. Printre ei, eu şi Camelia, prietena mea din anul trei piscicultură. O brunetă cu păr lung şi ondulat pe care o adoram.

-Ne vedem dimineaţă, da? Mă culc devreme în seara asta că mâine vreau să mă scol la cinci să mai repet la istorie! îi spun Cameliei la despărţire. Aveam teză la istorie a doua zi şi eu nici nu deschisesem cartea. Noroc că aveam un profesor „destupat“, pedepsit de regim nu ştiu de ce prin mutarea disciplinară din buricul capitalei la liceul nostru de ţară, om inteligent, care ştia că la coada vacii ori în strunga oilor nu era nevoie să ştii anii de domnie a domnitorilor care s-au perindat prin Ţările Române. Da’ parcă mi-era ruşine să mă duc chiar „botă“ mai ales că era teză şi ceva rămânea scris.

-Eu mă duc la clubul internatului să văd filmul! zise Cami. E ceva cu dulce şi amar, o să-ţi povestesc mâine. Noapte bună! Am pupat-o de rămas bun şi ne-am despărţit.

Am urcat cele patru etaje ale căminului din două în două trepte, am făcut un duş la baia comună de pe palierul băieţilor şi la somn.Prin fereastra camerei venea o rază de lumină de la stâlpii Bazei de Recepţie a Cerealelor aflată gard în gard cu livada de duzi a liceului plantată în faţa căminului-internat. Cămin ce adăpostea în două etaje fete şi în alte două băieţi. Mă cuprinsese deja moleşeala plăcută a moşului când aud: pleosc! Cărăşelul auriu ce-l ţineam într-un mare glob alb sprijinit între patru cărţi, se zbătea pe jos pe linoleum.

-Ce-ai făcut amărâtule, acu’ te-ai găsit să evadezi din „acvariu“? îl interpelez luându-l cu grabă de pe jos şi punându-l in apă. Fii cuminte, Bibi! mai spun şi sting lumina. Mă strecor iar în pat găndindu-mă că de mult nu mă mai culcasem atât de devreme. Colegii de cameră erau plecaţi, care la prietene, care la film sau aiurea. Ei ştiau istorie la fel ca mine, dar era treaba lor. Tocmai ce-mi trăgeam cearceaful peste ochi, că mă deranja lumina venită din bază, când aud iar: pleosc! Si o zbatere agitată pe podeaua camerei. Hait! Ăsta are chef de joacă! îmi zic ridicându-mă să pun la loc în apă carasul cel zglobiu. După ce-l pun la locul lui în globul de sticlă aud un huruit surd, înfundat, dar care creştea-n intensitate pe măsură ce treceau secundele.Deodată se face întuneric beznă. Se luase curentul. Zgomotul se amplificase mult şi atunci m-am repezit pe culoar alergând.

-Cutremur băieţi! am strigat şi am luat direcţia spre scara de incendiu bâjbâind. Am coborât în fugă scările mai mult pe dibuite (aveam antrenament de la escapadele către nivelurile de jos unde stăteau fetele) şi la etajul unu unde ştiam că nu este geam la fereastră, m-am avântat peste pervaz! Am aterizat lângă o ţeavă înaltă, înfiptă-n pământ la câţiva metri de intrarea căminului dinspre scara de incendiu. Pământul parcă venea în valuri către mine dinspre răsărit. Era luna pe cer şi la lumina ei am apucat să mă ţin de ţeava lângă care ajunsesem nici eu nu ştiu cum. Castelul de apă, în formă de sferă, se clătina ca o păpădie, dar periculos, cu ancorele de oţel scrâşnind straşnic, încât credeai că mai, mai se prăbuşeşte peste cămin. Când două cabluri se întindeau la maxim, celelalte două făceau o buclă imensă. Apoi invers!În mijlocul vuietului infernal a început prăpădul: strigăte de toate felurile au început să răzbată dinspre uşa principală, aflată-n partea opusă a căminului faţă de unde eram eu. Geamuri sparte, ţipete, pârâituri groaznice, iar ţipete, îmbulzeală, văicăreli, chemări diferite, iar ţipete…În tot acest timp mă ţineam cu amândouă mâinile de ţeava care se înclina în toate părţile şi eu odată cu ea, la fel. După câteva zeci de secunde care au părut minute bune, pământul de sub mine a început să tresalte. Nu mai veneau valuri dar se scutura. Din ce în ce mai tare încât am crezut că mă aflu într-o sită de cernut mălai. S-a zgâlţâit ce s-a zgâlţâit şi dintr-o dată s-a oprit. Doar din străfundurile pământului se mai auzea acel huruit la fel ca la început, de data asta îndepărtându-se până nu s-a mai auzit deloc. În acest răstimp   elevii se buluceau să iasă din cămin în vacarmul de ţipete şi chemări pe nume descris mai sus. Când am văzut că se oprise pământul din cutremurat, când s-a liniştit din cernut, ascultând ţipetele copiilor mi-am adus aminte de Cami. Am zbughit-o spre intrarea principală cu toate că eram doar în slip. Ajuns în mulţimea de copii care încă mai strigau, căutându-se unii pe alţii, am început să o caut. Chiar dacă era numai lumina de la lună şi ici colo scăpăra câte un chibrit, se vedea destul de bine astfel încât să nu dăm unii peste alţii ca chiorii. Pe scări o fată era legată la un braţ cu un cearceaf prin care se vedea că ieşise sîngele. Se tăiase în geamul spart de la uşi când fusese împinsă în el de către mulţimea agitată a copiilor. Cami nu era nicăieri. Am întrebat în stânga, în dreapta, nimeni nu o văzuse. Să ştii că i s-a făcut rău şi au călcat-o copii în picioare! m-a fulgerat un gând. Din doi paşi săltaţi am ajuns în faţa clubului unde era televizorul căminului. În afară de scaunele răsturnate şi televizorul spart, fumegând uşor împrăştiat pe jos şi peste care se aşternuse un strat fin de var alb, nici ţipenie. Cami nu se afla acolo. O iau la fugă pe scări la etajul unu unde avea camera. La a doua uşă pe dreapta, aflată după pipăit, intru şi zăresc în penumbra din cameră o siluetă. Era silueta pe care aş fi recunoscut-o dintr-o mie!

-Ce faci tu aici? Toţi suntem afară, te căutăm şi tu? întreb încet, să nu o sperii. O cuprind în braţe şi vreau să o sărut.

-Lasă-mă că nu-mi găsesc papucii! Cum să ies aşa afară? Şi-mi povesti repede cum în îmbulzeala creată la club, aflîndu-se aproape de uşă a reuşit să iasă prima din încăpere dar din graba ce-a avut, a pierdut un pantof iar ea, simţind asta, a cotit spre etaj în loc să iasă afară. Şi în camera ei a stat cât a durat cutremurul, după care a început să-şi caute papucii. Ce emoţii, ce frică, ea nu putea ieşi afară cu tălpile goale! Am luat-o în braţe pe sus, cu totul şi am coborît scările sărutând-o  pâna am ieşit afară. Ea mă ţinea strâns de gât, abia acum realizând prăpădul produs cu doar câteva minute în urmă. Varul de pe pereţi căzut acoperea cu o mantie albă tot mobilierul şi podelele, lasând doar pe alocuri să se vadă câte o pată din trei în trei trepte, urmele mele făcute când am urcat în fugă.

Am lăsat-o din braţe lângă un dud din faţa căminului zicându-i să nu se mişte până mă întorc şi am urcat iar în cămin de data asta la mine-n cameră. Bibi, cărăşelul meu auriu era întins undeva în mijlocul camerei plin de var alb dar căscând larg gura după aer. Globul răsturnat, dar intact. L-am luat de pe jos, am luat şi globul luând-o înapoi pe scara de incendiu de astă dată încet, să nu mă împiedic. Ajuns afara m-am dus la eleşteul din curte. L-am aruncat pe Bibi în eleşteu după ce l-am pupat pe cap şi am trântit globul de pământ. M-am întors la Cami şi la ceilalţi copii care se mai potoliseră şi o linişte ciudată luă locul vacarmului de mai dinainte. În acest timp, în Bucureşti se dărâmase Casata. Şi alte clădiri. Mureau oameni exact atunci dar noi nu ştiam asta. Am aflat a doua zi şi am plâns. Au murit mulţi oameni şi s-au dărâmat multe clădiri.Dar asta o ştiţi deja sau o puteţi afla din  multe surse. Mi-au venit în faţa ochilor aceste amintiri văzând ce prăpăd este în Italia. Şi plâng, la fel ca acum aproape 40 de ani.

După cum cred că majoritatea ştiţi, cutremurele mari din România au o ciclicitate ce se învârte în jurul a 40-50 de ani. Puteţi să vă documentaţi mai exact. Cert este că se apropie şi la noi unu mare. Doamne apără-ne şi ne păzeşte! 

Fotografie luată de pe http://adevărul.ro/news/Bucuresti.

 

O nouă „prima zi“!

Când am venit în 1986 în Crevedia nu cunoşteam zona deloc. Transferat cu mult noroc de la o fermă din Bacău, transferurile interjudeţene fiind rare, eram ca în prima zi de angajare din 1982: plin de emoţii, de întrebări, curios nevoie mare. Oare cum va fi? Voi fi primit bine? Ştiam din puţina experienţă că oamenii de la ţară sunt reticenţi, reţinuţi când e vorba de nou, atât la lucruri cât şi la oameni. Delegatul DGAIA m-a adus cu un ARO de la Târgovişte la primărie, m-a prezentat primarului şi a plecat. Stăteam stingher într-o parte a biroului imens ce ocupa aproape în întregime camera şi priveam pe pereţi în timp ce primarul scria ceva într-o agendă. Din când în când mă studia pe furiş cu coada ochiului, da’ mă făceam că nu observ. Într-un târziu s-a ridicat închizând agenda şi a zis:

-Deci dumneata eşti noul fermier venit de la Bacău?

-Da tovarăşe primar, eu sunt! am răspuns scurt, privind statura impresionantă pe care nu mi-o închipuisem cât stătuse cufundat în fotoliul generos de după birou.

-Păi, cu ce să-ncepem? mă întrebă cu un ton blând, cald.

-Eu zic să mergem la CAP să mă prezint conducerii acesteia! spun eu băţos.

-Nu, mergem mai întâi să-ţi căutăm casă şi apoi ‘om merge şi la muncă. Şi-a luat şapca din cuier şi m-a invitat spre ieşire politicos. A vorbit  cu femeia de serviciu puţin pe holul primăriei şi m-a ajuns afară pe scări. În faţa primăriei se afla o Dacie albastră.

-Mergem mai întâi la IAS! spuse şoferului care pornise deja motorul.

După nici cinci sute de metri maşina intră-ntr-o incintă spaţioasă, umbrită de nişte castani uriaşi. Urcăm câteva trepte şi pătrundem în clădirea somptuasă a IAS Crevedia, una dintre cele mai performante din judeţ, cum aveam să aflu mai târziu. M-a lăsat pe un fotoliu din faţa secretariatului şi a intrat direct în biroul directorului, nelăsând secretara nici să se ridice de pe scaun. Am aşteptat cam o jumătate de oră şi am ieşit afară după primar care a părasit biroul directorului cam grăbit.

-Tovarăşe inginer, am obţinut un apartament în blocurile IAS-ului da’ e o mică problemă: ştiţi, e singurul apartament rămas gol restul apartamentelor fiind date, în el a stat constructorul şi încă nu-i finisat! Trebuie să căutam o gazdă! Vă deranjează? În afară de asta, nu-i racordat nici la reţeaua electrică, în maxim şase luni se rezolvă.

-Nu mă deranjează! Dar găsim o cămăruţă pentru doi oameni care pleacă dimineaţa devreme, la ora patru şi se întorc seara târziu, uneori după ora douăzeci şi unu? Ştiţi că soţia mea e transferată tot aici cu serviciul. A spus directorul cu producţia animală că sparge CAP-ul în două, ea aici la centru şi eu la Dârza!  am zis dintr-o suflare.Şi la CAP când mergem? am mai întrebat urcând în maşină.

-Stai liniştit, găsim noi, nu-ţi face griji. Cunosc oamenii comunei foarte bine chiar dacă nu sunt de aici! Da’ acu’ mergem la şcoala de cadre, să stai la ei până vom găsi o gazdă cumsecade. E un cămin gen internat pentru cursanţii ce vin la perfecţionare din toată ţara, o să-ţi placă! Deja mă tutuia, semn bun pentru mine. Mă place aşadar, gândeam bucuros.

vaci

Aşa am ajuns la Centrul de perfecţionare a cadrelor din agricultură Crevedia, o instituţie ca o facultate, amplasată într-un loc mirific, pe malul drept al lacului şapte din cadrul fermei piscicole, pe cursul râului Colentina. După o scurtă discuţie cu directorul centrului am fost dus intr-un cămin la etajul 1 intr-o cameră cu două paturi şi un şifonier, alături de o masă cu două scaune. Aceasta a fost prima mea zi în Crevedia. Am găsit după o lună şi „gazdă“ la o bătrânică simpatică unde am stat aproape un an, mutându-ne  la bloc în seara când au dat drumul la curentul electric. Că doar nu era să stau cu felinarul sau lampa la bloc! Care bloc îl avem şi azi. Cât despre muncă, abia  a doua zi m-am prezentat la CAP inginerului şef (care ţinea şi locul preşedintelui plecat la o specializare amplă pe linie de partid) deoarece în după-amiaza aceea primarul m-a invitat la masă la Baronu’, restaurantul renumit din centrul comunei, masă care s-a întins până târziu aproape de ora douăzeci şi două într-un separeu cochet, intim. Despre care muncă o să o scriu cu altă ocazie. Că am multe de povestit!

Acest articol l-am scris pentru a vă face o imagine despre cum se încerca să se asigure condiţii la ţară specialiştilor (nu numai celor din agricultură ci şi celor din sănătate, miliţie, învăţământ,etc) şi cum se preocupau primăriile pentru a avea oameni tineri,de nădejde şi muncitori! Că nu toţi erau încântaţi de cele oferite e altă problemă, dar majoritatea tinerilor rămânea!