De iarnă

În sfârşit ninge! Ninge ca-n poveşti, mai viscoleşte, mai stă, iar ninge. Ca să fiu în ton cu vremea de afară, rememorez iarna anilor ’84-’85 când chiar am petrecut o iarnă grea. Dar care a trecut, aşa cum o să treacă şi asta. 

Eram la Filipeni, o comună mărişoară din judeţul Bacău. Aveam o fermă destul de mare de condus pentru a asigura produsele alimentare necesare oamenilor. În aceea iarnă zăpada a căzut devreme, la sfârşitul lunii noiembrie şi a ţinut până hăăăt! la sfârşitul lunii aprilie. Şi a fost cu abundenţă de ninsori zăpada având peste doi metri pe câmp. În zonele viscolite depăşea 5-6 metri. Dar cel mai tare a fost gerul care a ţinut lunile ianuarie, februarie şi juma’ din martie. Când erau temperaturi de -25 grade era ceva plăcut, în majoritatea nopţilor se înregistra -28 până la -32 grade celsius. Eu mă împărţeam între casă şi serviciu ajutat de Bondi, un trăpaş adus de la hipodromul Ploieşti căruia îi făcusem o sanie precum aveau boierii pe vremuri, adică era din lemn, uşoară şi prevăzută cu o cutie mare din PAL cu loc pentru vizitiu şi canapea îmblănită pentru pasageri. Care pasageri eram eu şi soţia mea.Dimineaţa la ora 4,30 Bondi se afla la poartă gata înhămat de către paznicul de noapte şi mă aştepta fornăind şi frământând zăpada, nerăbdător să plecăm la drum spre ferma ce se afla la circa 6 km de casă. Îmbrăcat corespunzător cu căciulă de miel, şubă de oaie, pantaloni de stofă groasă şi încălţat cu cizme îmblănite mă suiam în sanie. Bondi pornea ca din puşcă şi eu îl conduceam doar din pumnul închis cu nădejde pe hăţuri. Nu făceam mai mult de 10 minute până la fermă (v-am zis că era de rasă trăpaş) şi-l dădeam în primire îngrijitorului pentru a a-l adăposti. Eu mergeam direct la grajduri să fac controlul de dimineaţă al efectivului de animale. Primul lucru constatat: apa era îngheţată tun în toate adăpătorile şi bazinele de rupere. Urgent lămpi de benzină la oameni şi la dezgheţat ţevile pentru a se adăpa animalele. Alţi oameni puneau caii la căruţe şi mergeau în baza furajeră pentru a aduce fân la animale. Mulgătorii se plângeau că a scăzut la jumătate producţia de lapte! Ce ar fi vrut, să se dubleze la – 3 grade cât era temperatura în adăpost? Urma să predau laptele la maşina ICIL-ului da’ cum să vină maşina? Am hotărât să facem brânză tot laptele care consta în cca 800 litri aşa înjumătăţit cum era. Cel mai mare cazan ce se afla în fermă avea 200 litri, aşa că am pus 4 îngrijitoare să facă brânză toată ziua în 4-5 reprize. Afară erau -28 de grade şi am umplut magazia cu brânză până a venit maşină de la ICIL să o ia abia după vreo 2 săptămâni când a putut răzbate până la fermă.Erau nişte roţi mari de caş cât roata carului! Şi eu zi de zi veneam la 5 dimineaţa în fermă şi plecam seara la 6-7 acasă. În cursul zilei, după ce mă asiguram că vacile sunt furajate şi adăpate corespunzător plecam şi la stâna de oi, aflată la circa 10 km peste deal, pe locul unui fost conac boieresc confiscat de comunişti. Acolo erau cazate 3400 de oi fătătoare şi cum o politică tâmpită de a face 3 miei în 2 ani de fiecare oaie, în ianuarie aveam vârf de fătări. Fătau bietele oi afară deoarece maternitatea nu făcea faţă fiind de 400 capete şi ciobanii asistau oile afară, luau mieii şi-i duceau în adăpost. Doamne, ce muncă de ocnaş era! Fiind aşa frig, ciobanii luau mieii fără a fi linşi de mama lor şi odată duşi în adăpost, chiar dacă însoţiţi de mamă, uneori acestea nu-i mai recunoşteau ca fiind copii lor. Alt chin, altă distracţie: muls oaia şi dat cu biberonul lapte la miel! Şi pe deasupra, adu-le fân, paie, dă-le gozuri, du-le la bazinele cu apă care erau bocnă, etc. etc.Cum v-am zis, zăpada era de peste 2 metri, gerul era crunt dar noi mereu eram în mijlocul animalelor cu îngrijitorii! Şi nu ne văitam. Că şi dacă am fi vrut, cui să-i spui?  

Mă uit afară pe fereastră, nu mai ninge, va fi un pui de ger (au anunţat pe toate canalele tv. că va fi-15 până la -18 grade). Ei şi? Am mai trecut noi prin altele şi mai şi! 

Fotografiile sunt din iarna trecută, Bondi nu mai e demult…

Geanta cu bani din 21 decembrie 1989

Au trecut anii şi parcă totul a fost ieri. Eram un ingineraş tânăr cu ceva experienţă totuşi în creşterea animalelor, lucram într-o fermă măricică a unui CAP bogat, soţia îmi era colegă în cadrul aceleiaşi unităţi, fetele mergeau la grădiniţa-creşă a Avicolei Crevedia unde erau educate bine, deja aveam hobby pescuitul fiindcă în zonă se aflau o sumedenie de lacuri, iazuri şi heleştee, în Buftea-orăşel aflat la doar 5 kilometri- se găsea de toate la liber (pâine, carne, zahăr, ulei, etc.) şi totuşi eram trist uneori. Atunci când seara în jurul orei 19 ne puneam la masă pentru cină, se oprea curentul electric şi luam lanterna de pe frigider ca să avem lumină (aveam o lanternă nemţească, pătrată şi care lumina ca un far, dar avusesem şi felinar pe când lucram în Bacău). Ori când ascultam muzică la radio-posturi străine- şi la Radio Bucureşti România auzeam doar de măreţele realizări ale tovarăşului. Sau când mergeam la CUASC Tărtăşeşti, ulterior la Bilciureşti, după o frecare a ridichei de către doamna Popescu, şefa zonei, eram obligaţi să raportăm indicatori şi termene absolut fanteziste, aberante. Eram foarte supărat când la televizorul alb-negru mă uitam doar miercurea la Telecinematecă, sâmbăta la Teleenciclopedie şi duminica la Album Duminical. Eram foarte supărat, uneori revoltat când în seara de revelion tovarăşii din conducerea superioară ne obligau să stăm în fermă pentru că vine Dincă în control (abia la orele 22-23 ne duceam acasă, bineînţeles că nu venea nici dracu’, făceam o baie şi fuga la televizor pentru programul de revelion! Tocmai fusese Nea’ Mărin cu al lui Sucă, la miezul nopţii iminente apărea  cească şi vorbea inepţii un sfert de ceas).Şi mai eram trist când trebuia să dau smântână, caş ori un pachet cu carne pentru a avea pe masă portocale, ness şi Riccadonna dar mai ales Pepsi la sticlă! Şi mai sunt multe lucruri pentru care eram trist uneori. Dar eram tânăr, uitam repede şi credeam că aşa-i constituită lumea: comunismul era totuşi apanajul unei jumătăţi de glob iar la cursurile de informare din armată am fost îndoctrinat că regimul capitalist este unul foarte rău, imperialismul vestic fiind atroce. Ceva, ceva mă mai punea pe gânduri (bunicii  mai povesteau cum au aşteptat ei americanii, cum era pe vremea regelui, cum a fost cu colectiva, cu chiaburii, etc) dar v-am spus, eram tânăr şi nu-mi prea păsa atâta timp cât socoteam că dacă am o carte şi pot să o citesc, restul vine de la sine.

In a doua decadă a lunii decembrie 1989 au început zvonurile: că Timişoara fierbe, oamenii ies pe străzi şi strigă pentru libertate, căderea dictatorului şi multe altele care făcea pielea de găină. Ascultam cu inima-n gât Radio Europa Liberă şi Vocea Americii dar tot cu teamă şi cu grija de a vorbi prea mult cu oamenii despre asta. Ce dracu, incoştient nu eram ca să risc bunăstarea familiei pentru nişte zvonuri! Totul a culminat cu ziua în care am fost la Târgovişte cu nea’ Ion casierul şi cu nea’ Nicu preşedintele CAP-ului să ridicăm de la bancă salariile oamenilor. Eram cu Dacia roşie a preşedintelui. În faţa băncii era o mulţime de miliţieni şi în aer plutea ceva nedefinit, alături de ceaţa uşoară.La bancă am avut dificultăţi cu ridicarea banilor deoarece paza nu ne lăsa să ieşim pe uşă cu banii dacă nu aveam ladă metalică încastrată-n podeaua maşinii.Mai păţisem asta alte dăţi dar cu puţină „unsoare“ unde trebuia, ridicam banii. Dar acum nu se mai putea în ruptu’ capului! Stăteam toţi în uşa băncii şi ne ciorovăiam, ne rugam, iar insistam cu unsoarea, nimic. La un moment dat, cum fumam eu în faţa băncii, pe treptele scării, la uşă, am auzit un zgomot puternic de poartă metalică trântită de perete şi cineva a strigat din toţi rărunchii: Ceauşescu a fugit! A căzut dictatorul! Uraaa! Am rămas toţi năuciţi! O linişte nefirească a cuprins piaţeta din faţa băncii de unde dispăruseră ca printr-o minune toţi miliţienii! Mi-am revenit repede şi i-am zis lui nea’ Nicu şi lui nea’ Ion: Bă, hai să luăm banii mai repede şi s-o întindem, că dacă ne prinde învălmăşeala în oraş, nu mai ajungem acasă! Am luat geanta cu bani fără să mai zică nimeni nimic, ne-am urcat în maşină şi hai spre casă! Pe străzi deja începuseră oamenii să iasă cu degetele răşchirate în forma literei „V“ şi să se agite frenetic. „Suntem liberi! Ceauşescu a căzut! România-i liberă!“ Unii purtau steagul României cu o gaură mare în centru (oare unde le-or fi avut?). Am ieşit din oraş şi pe drumul spre Crevedia, prin toate satele oamenii erau pe la porţi cu aceleaşi degete răscrăcărate- Victorie, am învins! La Bilciureşti unde se afla noul sediu al CUASC-ului am oprit să vedem şi noi ce şi cum. În faţa unui televizor alb-negru aşezat pe un suport la înălţime stăteau mai mulţi salariaţi ai instituţiei amintite. Doamna Popescu se uita fix, cu lacrimile înnodate-n barbă. Pe ecran am văzut un grup numeros, din care nu cunoşteam decât un prezentator TV, care-şi dădeau coate care mai de care să vorbească. Din când în când se transmiteau imagini cu elicopterul prezidenţial ce decola de pe un acoperiş şi dispărea după clădire ca şi cum ar fi stat să se prăbuşească. Singură geanta cu bani stătea uitată-n maşină, fără teamă de a fi furată de cineva. Şi a stat acolo până către seară când am pornit spre casă. Când ne-am urcat în maşină nici nu ne-am uitat la ea.Cui îi mai ardea de bani în acele momente?

E timpul culesului!

Soarele s-a lăsat mai jos, spre sud, în mersul lui cotidian pe bolta infinită. Dimineţile sunt mai răcoroase, învelite într-o pâclă alburie iar serile se lasă mai devreme peste sat. Pe potecile ce duc spre livezile pline de rod, funigeii strălucesc în mii de culori, destrămaţi de picioarele culegătorilor udate de roua nopţii ce încă mai hrăneşte iarba îngălbenită deja. A venit doamna toamnă, cu carele ei încărcate de roade! 

-Io zic să mai luăm şi pe nentu’ Gheorghe, pe Niculina şi pe Niculaie! zice mamaie răsturnând mămăliga aburindă pe un fund aşezat în mijlocul măsuţei rotunde cu trei picioare. Pe plita sobii, într-o margine, bolborosea domol o oală de sub al cărei capac răsufla din când în când un jet de abur cu arome lăsătoare de apă-n gură. Cu ei trei, cu tactu’ mare, cu mine şi cu voi trei facem opt inşi buni de muncă! Tactu’ şi cu tactu’mare bat prunii şi noi adunăm! mai zise ea ca răspuns la întrebarea pusă de mine dacă mergem la adunat prunele, trimis de tata şi de mama. Hai, ia scăunelul, stai şi tu colea la masă! N-avem noi scovergi da’ o ţâră de tocană nu strică! Ilie! Hai să mănânci,mâine ai găsit de treabă, te văitai de prea mult stat! strigă pe tataie, luând o strachină în care puse din oala de pe foc tocăniţa aburindă. Am luat cu lingura de lemn şi-am gustat: toate aromele doar mirosite până acum, erau la mine-n gură de-astă dată! Mămăliga mai răcorindu-se, am rupt cu grijă o bucată făcând un boţ mititel şi am început să mâncăm toţin trei în jurul măsuţei. Tataie mirosea a ţuică, semn că trecuse pe la butoi!

A doua zi de dimineaţă am plecat cu tata şi mama în căruţa noastră trasă de Steluţa la Măgura, unde aveam noi o livadă de un pogon cu pruni dată de zestre maicii mele la măritiş. Pruni sănătoşi cu crengile pline de prune dulci, de culoare vânătă, lucioase şi din care ieşea o ţuică cum mai rar găseai la alţi oameni din sat. Cred că de „vină“ era expoziţia sudică şi mai ales pământul, un sol bun care dădea o dulceaţă deosebită prunelor. Tata pregătise de cu seară căruţa, punând duba, prăjinile şi cârligul de bătut prunii, găleţi şi târne pentru adunat prunele. De dimineaţă am mai luat doar mâncarea (mămăligă, brânză, ouă fierte, ceapă, ardei, roşii ) şi bineînţeles o sticlă cu ţuică de anul trecut, puse într-o straiţă agăţată de loitra căruţii. Urciorul pentru apă era ţinut de mama cu grijă în codirla căruţii pe un braţ de fân, eu stând lîngă tata pe scândură-n faţă mânând-o pe Steluţa. Când am ajuns la livadă, tataie deja scuturase şi bătuse câţiva pruni şi sub aceştia se vedea un covor albastru-violet de prune. Erau puzderie! Mamaie deja adunase o grămăjoară frumoasă de prune. Căruţa lor era trasă p-un tăpşan, boii dejugaţi păscând hulpav otava pălită de brumă, priponiţi cu sfori lungi, subţiri, ei fiind porniţi la drum cu noaptea-n cap pentru a ajunge devreme la Măgura.

-Hai mamaie să le adunăm, că nu terminăm până-n seară! Anu’ ăsta facem peste mie! Are baba ce să tainească la iarnă cu tactu’mare! Că la iarnă, când vom sta la gura sobii, e bine să gustăm şi o ţuiculiţă fiartă, că tare bună mai e! Şi mai vin şi pe la voi şi tot c-o fiartă o să mă cinstiţi! Vorba aia: de la nenea pân’ la lelea, s-a făcut drumu’ ca pielea! D’aia o iubesc eu pe mamaie. Are mereu o zicătoare de spus în momente potrivite.

Şi adunam prunele, le puneam în duba căruţii, le duceam acasă şi le răsturnam în butii mari, unde fierbeau lăsând la fund o zeamă roşiatică şi deasupra formau un capac, un podişor cum zicea tata. Nu terminam într-o zi, uneori nici în două zile! Iar iarna, când se dădea  drumul la povarnă, până să se surpe podişorul făceam ţuica. Parcă văd cum se mirau povarnagii şi oamenii care mai treceau pe acolo aşteptându-şi rândul la cazan şi gustând c-o lingură anume din licoarea ce curgea pe ţeavă: Băi Nelule, straşnică ţuică mai iese din prunele tale! Şi multă! Că dacă restul oamenilor făceau la un cazan de 44 de găleti cu borhot in jur de 80, 85 litri de ţuică bună,(că apoi curgea acreală) din borhotul nostru ieşeau 110, 120 litri şi tot nu se acrea poşletele!

Adunam cu sârg prune, cu amândouă mâinile, nu ca alţii care adunau prune c-o mână, trecându-le dintr-o mână în alta până să le pună-n târnă, numărându-le. Palmele se umpleau de-o zeamă groasă, maronie şi lipicioasă. Dacă strângeai pumnul, după câteva secunde cu greu îl mai desfăceai. Ca să mai scap de corvoada adunatului, mă stergeam pe mâini cu un smoc de iarbă, luam urciorul şi plecam după apă la fântână. Aduceam un urcior cu apă rece, treceam pe la fiecare culegător dându-le să bea apă pe ţuţuroiul de pe toarta acestuia, le dam şi la bătăuşi, adica lui tata şi lui tataie care erau mai sus, pe coastă unde scuturau de mama focului prunii, bătând cu prăjinile prunele care se încăpăţânau să nu cadă. La amiază ne puneam la masă. Mama aşeza o prelată mare, adusă de tata de pe la sondele la care lucra, câteva ştergare înflorate deasupra pe care răsturna mămăliga, ouăle, brânza şi ceapa, ardeii şi roşiile. Ne aşezam toţi în jurul mesei improvizate şi mama scotea un ciocănel, adică o cinzeacă, în care punea ţuică pentru fiecare dintre noi trecându-l din mână-n mână după fiecare umplere şi golire. Şi mamă, ce bună era mâncarea! La un moment dat mamaie se ducea la grămada de prune, alegea câteva mai mari pe care le punea în poală, lua o bucată de mămăligă şi mânca. Prune cu mămăligă, o bunătate! Mâncam şi eu aşezat lângă ea, cu ochii mijiţi spre sat, acolo unde într-o casă bătrânească se afla venită de la Braşov nepoata vecinilor noştri care aveau şi ei livadă-n hotar cu a noastrĂ. Livada lor era mai mică dar avea prunii mai tineri şi era încă neculeasă.

-Hei, măi Nelule, dacă Viorel ar lua de nevastă pe Doina, ce livadă am avea noi aici!  spunea mamaie gânditoare,parcă ghicind că la Doina mă gândeam şi eu, dar din alte motive. O lumină blândă, strecurată printre ramurile prunilor ne învăluia pe toţi, realizând o imagine idilică, de toamnă rodnică şi îmbelşugată. Mă lasam uşurel pe spate zdrobind un pai între dinţi, privind cerul şi visând la casa din vale. Şi la câte prune ar face livada mea când voi fi eu mare, însurat cu Doiniţa, fata din Braşov.

Prin vară am întrebat dacă sunt prune la Măgura pe un verişor. Mi-a zis că sunt prunii încărcaţi, le trebuie proptele ca să nu se rupă sub greutatea bogăţiei de prune. Chiar dacă prunii sunt bătrâni, unii fiind mai mari decât mine, livada încă produce cam la cinci ani o dată rod îmbelşugat. Între aceşti ani produce mai puţin. Iar înspre livada vecinilor a tras tata gard despărţitor în anul în care i-am adus noră tocmai din Moldova ce are ca zestre o bucată de vie din ai căror struguri iese un vin grozav, roze, numai bun de pus pe masă alături de o ţuică fiartă în serile lungi de iarnă ce vor urma.

 

Sursa foto: Google-poze cu livezi de pruni.

Când se clatină totul!

Italia e devastată. Un cutremur a făcut ca aripa morţii să fâlfâie năpraznic. Multe localităţi sunt la pământ. Încă se caută supravieţuitori. Oamenii sunt disperaţi, speriaţi şi încă speră ca familiile lor să fie bine. Se sperie la fiecare replică a cutremurului dar sunt încrâncenaţi. Solidaritatea  pune stăpânire pe întreaga omenire. Suntem trişti şi noi românii şi ne rugăm să primim un semn de la rudele plecate la muncă  ori în vacanţe în Italia.

1977, început de martie. Iarna plecase din Nucet, locul unde cu osârdie mă pregăteam să devin crescător de animale, luând cu ea toată zăpada. Noi elevii trăiam zilele Babelor cu sângele începând a clocoti-n vene, plimbându-ne perechi, perechi prin pădurea ce mărginea  incinta liceului pe laturile de miază-noapte şi de asfinţit. Era o zi de vineri. Pe înserat,  perechile se întorceau înlănţuite de la „studiu“ printr-o spărtură a gardului, cu pătura şi manualele în mâini. Printre ei, eu şi Camelia, prietena mea din anul trei piscicultură. O brunetă cu păr lung şi ondulat pe care o adoram.

-Ne vedem dimineaţă, da? Mă culc devreme în seara asta că mâine vreau să mă scol la cinci să mai repet la istorie! îi spun Cameliei la despărţire. Aveam teză la istorie a doua zi şi eu nici nu deschisesem cartea. Noroc că aveam un profesor „destupat“, pedepsit de regim nu ştiu de ce prin mutarea disciplinară din buricul capitalei la liceul nostru de ţară, om inteligent, care ştia că la coada vacii ori în strunga oilor nu era nevoie să ştii anii de domnie a domnitorilor care s-au perindat prin Ţările Române. Da’ parcă mi-era ruşine să mă duc chiar „botă“ mai ales că era teză şi ceva rămânea scris.

-Eu mă duc la clubul internatului să văd filmul! zise Cami. E ceva cu dulce şi amar, o să-ţi povestesc mâine. Noapte bună! Am pupat-o de rămas bun şi ne-am despărţit.

Am urcat cele patru etaje ale căminului din două în două trepte, am făcut un duş la baia comună de pe palierul băieţilor şi la somn.Prin fereastra camerei venea o rază de lumină de la stâlpii Bazei de Recepţie a Cerealelor aflată gard în gard cu livada de duzi a liceului plantată în faţa căminului-internat. Cămin ce adăpostea în două etaje fete şi în alte două băieţi. Mă cuprinsese deja moleşeala plăcută a moşului când aud: pleosc! Cărăşelul auriu ce-l ţineam într-un mare glob alb sprijinit între patru cărţi, se zbătea pe jos pe linoleum.

-Ce-ai făcut amărâtule, acu’ te-ai găsit să evadezi din „acvariu“? îl interpelez luându-l cu grabă de pe jos şi punându-l in apă. Fii cuminte, Bibi! mai spun şi sting lumina. Mă strecor iar în pat găndindu-mă că de mult nu mă mai culcasem atât de devreme. Colegii de cameră erau plecaţi, care la prietene, care la film sau aiurea. Ei ştiau istorie la fel ca mine, dar era treaba lor. Tocmai ce-mi trăgeam cearceaful peste ochi, că mă deranja lumina venită din bază, când aud iar: pleosc! Si o zbatere agitată pe podeaua camerei. Hait! Ăsta are chef de joacă! îmi zic ridicându-mă să pun la loc în apă carasul cel zglobiu. După ce-l pun la locul lui în globul de sticlă aud un huruit surd, înfundat, dar care creştea-n intensitate pe măsură ce treceau secundele.Deodată se face întuneric beznă. Se luase curentul. Zgomotul se amplificase mult şi atunci m-am repezit pe culoar alergând.

-Cutremur băieţi! am strigat şi am luat direcţia spre scara de incendiu bâjbâind. Am coborât în fugă scările mai mult pe dibuite (aveam antrenament de la escapadele către nivelurile de jos unde stăteau fetele) şi la etajul unu unde ştiam că nu este geam la fereastră, m-am avântat peste pervaz! Am aterizat lângă o ţeavă înaltă, înfiptă-n pământ la câţiva metri de intrarea căminului dinspre scara de incendiu. Pământul parcă venea în valuri către mine dinspre răsărit. Era luna pe cer şi la lumina ei am apucat să mă ţin de ţeava lângă care ajunsesem nici eu nu ştiu cum. Castelul de apă, în formă de sferă, se clătina ca o păpădie, dar periculos, cu ancorele de oţel scrâşnind straşnic, încât credeai că mai, mai se prăbuşeşte peste cămin. Când două cabluri se întindeau la maxim, celelalte două făceau o buclă imensă. Apoi invers!În mijlocul vuietului infernal a început prăpădul: strigăte de toate felurile au început să răzbată dinspre uşa principală, aflată-n partea opusă a căminului faţă de unde eram eu. Geamuri sparte, ţipete, pârâituri groaznice, iar ţipete, îmbulzeală, văicăreli, chemări diferite, iar ţipete…În tot acest timp mă ţineam cu amândouă mâinile de ţeava care se înclina în toate părţile şi eu odată cu ea, la fel. După câteva zeci de secunde care au părut minute bune, pământul de sub mine a început să tresalte. Nu mai veneau valuri dar se scutura. Din ce în ce mai tare încât am crezut că mă aflu într-o sită de cernut mălai. S-a zgâlţâit ce s-a zgâlţâit şi dintr-o dată s-a oprit. Doar din străfundurile pământului se mai auzea acel huruit la fel ca la început, de data asta îndepărtându-se până nu s-a mai auzit deloc. În acest răstimp   elevii se buluceau să iasă din cămin în vacarmul de ţipete şi chemări pe nume descris mai sus. Când am văzut că se oprise pământul din cutremurat, când s-a liniştit din cernut, ascultând ţipetele copiilor mi-am adus aminte de Cami. Am zbughit-o spre intrarea principală cu toate că eram doar în slip. Ajuns în mulţimea de copii care încă mai strigau, căutându-se unii pe alţii, am început să o caut. Chiar dacă era numai lumina de la lună şi ici colo scăpăra câte un chibrit, se vedea destul de bine astfel încât să nu dăm unii peste alţii ca chiorii. Pe scări o fată era legată la un braţ cu un cearceaf prin care se vedea că ieşise sîngele. Se tăiase în geamul spart de la uşi când fusese împinsă în el de către mulţimea agitată a copiilor. Cami nu era nicăieri. Am întrebat în stânga, în dreapta, nimeni nu o văzuse. Să ştii că i s-a făcut rău şi au călcat-o copii în picioare! m-a fulgerat un gând. Din doi paşi săltaţi am ajuns în faţa clubului unde era televizorul căminului. În afară de scaunele răsturnate şi televizorul spart, fumegând uşor împrăştiat pe jos şi peste care se aşternuse un strat fin de var alb, nici ţipenie. Cami nu se afla acolo. O iau la fugă pe scări la etajul unu unde avea camera. La a doua uşă pe dreapta, aflată după pipăit, intru şi zăresc în penumbra din cameră o siluetă. Era silueta pe care aş fi recunoscut-o dintr-o mie!

-Ce faci tu aici? Toţi suntem afară, te căutăm şi tu? întreb încet, să nu o sperii. O cuprind în braţe şi vreau să o sărut.

-Lasă-mă că nu-mi găsesc papucii! Cum să ies aşa afară? Şi-mi povesti repede cum în îmbulzeala creată la club, aflîndu-se aproape de uşă a reuşit să iasă prima din încăpere dar din graba ce-a avut, a pierdut un pantof iar ea, simţind asta, a cotit spre etaj în loc să iasă afară. Şi în camera ei a stat cât a durat cutremurul, după care a început să-şi caute papucii. Ce emoţii, ce frică, ea nu putea ieşi afară cu tălpile goale! Am luat-o în braţe pe sus, cu totul şi am coborît scările sărutând-o  pâna am ieşit afară. Ea mă ţinea strâns de gât, abia acum realizând prăpădul produs cu doar câteva minute în urmă. Varul de pe pereţi căzut acoperea cu o mantie albă tot mobilierul şi podelele, lasând doar pe alocuri să se vadă câte o pată din trei în trei trepte, urmele mele făcute când am urcat în fugă.

Am lăsat-o din braţe lângă un dud din faţa căminului zicându-i să nu se mişte până mă întorc şi am urcat iar în cămin de data asta la mine-n cameră. Bibi, cărăşelul meu auriu era întins undeva în mijlocul camerei plin de var alb dar căscând larg gura după aer. Globul răsturnat, dar intact. L-am luat de pe jos, am luat şi globul luând-o înapoi pe scara de incendiu de astă dată încet, să nu mă împiedic. Ajuns afara m-am dus la eleşteul din curte. L-am aruncat pe Bibi în eleşteu după ce l-am pupat pe cap şi am trântit globul de pământ. M-am întors la Cami şi la ceilalţi copii care se mai potoliseră şi o linişte ciudată luă locul vacarmului de mai dinainte. În acest timp, în Bucureşti se dărâmase Casata. Şi alte clădiri. Mureau oameni exact atunci dar noi nu ştiam asta. Am aflat a doua zi şi am plâns. Au murit mulţi oameni şi s-au dărâmat multe clădiri.Dar asta o ştiţi deja sau o puteţi afla din  multe surse. Mi-au venit în faţa ochilor aceste amintiri văzând ce prăpăd este în Italia. Şi plâng, la fel ca acum aproape 40 de ani.

După cum cred că majoritatea ştiţi, cutremurele mari din România au o ciclicitate ce se învârte în jurul a 40-50 de ani. Puteţi să vă documentaţi mai exact. Cert este că se apropie şi la noi unu mare. Doamne apără-ne şi ne păzeşte! 

Fotografie luată de pe http://adevărul.ro/news/Bucuresti.

 

O nouă „prima zi“!

Când am venit în 1986 în Crevedia nu cunoşteam zona deloc. Transferat cu mult noroc de la o fermă din Bacău, transferurile interjudeţene fiind rare, eram ca în prima zi de angajare din 1982: plin de emoţii, de întrebări, curios nevoie mare. Oare cum va fi? Voi fi primit bine? Ştiam din puţina experienţă că oamenii de la ţară sunt reticenţi, reţinuţi când e vorba de nou, atât la lucruri cât şi la oameni. Delegatul DGAIA m-a adus cu un ARO de la Târgovişte la primărie, m-a prezentat primarului şi a plecat. Stăteam stingher într-o parte a biroului imens ce ocupa aproape în întregime camera şi priveam pe pereţi în timp ce primarul scria ceva într-o agendă. Din când în când mă studia pe furiş cu coada ochiului, da’ mă făceam că nu observ. Într-un târziu s-a ridicat închizând agenda şi a zis:

-Deci dumneata eşti noul fermier venit de la Bacău?

-Da tovarăşe primar, eu sunt! am răspuns scurt, privind statura impresionantă pe care nu mi-o închipuisem cât stătuse cufundat în fotoliul generos de după birou.

-Păi, cu ce să-ncepem? mă întrebă cu un ton blând, cald.

-Eu zic să mergem la CAP să mă prezint conducerii acesteia! spun eu băţos.

-Nu, mergem mai întâi să-ţi căutăm casă şi apoi ‘om merge şi la muncă. Şi-a luat şapca din cuier şi m-a invitat spre ieşire politicos. A vorbit  cu femeia de serviciu puţin pe holul primăriei şi m-a ajuns afară pe scări. În faţa primăriei se afla o Dacie albastră.

-Mergem mai întâi la IAS! spuse şoferului care pornise deja motorul.

După nici cinci sute de metri maşina intră-ntr-o incintă spaţioasă, umbrită de nişte castani uriaşi. Urcăm câteva trepte şi pătrundem în clădirea somptuasă a IAS Crevedia, una dintre cele mai performante din judeţ, cum aveam să aflu mai târziu. M-a lăsat pe un fotoliu din faţa secretariatului şi a intrat direct în biroul directorului, nelăsând secretara nici să se ridice de pe scaun. Am aşteptat cam o jumătate de oră şi am ieşit afară după primar care a părasit biroul directorului cam grăbit.

-Tovarăşe inginer, am obţinut un apartament în blocurile IAS-ului da’ e o mică problemă: ştiţi, e singurul apartament rămas gol restul apartamentelor fiind date, în el a stat constructorul şi încă nu-i finisat! Trebuie să căutam o gazdă! Vă deranjează? În afară de asta, nu-i racordat nici la reţeaua electrică, în maxim şase luni se rezolvă.

-Nu mă deranjează! Dar găsim o cămăruţă pentru doi oameni care pleacă dimineaţa devreme, la ora patru şi se întorc seara târziu, uneori după ora douăzeci şi unu? Ştiţi că soţia mea e transferată tot aici cu serviciul. A spus directorul cu producţia animală că sparge CAP-ul în două, ea aici la centru şi eu la Dârza!  am zis dintr-o suflare.Şi la CAP când mergem? am mai întrebat urcând în maşină.

-Stai liniştit, găsim noi, nu-ţi face griji. Cunosc oamenii comunei foarte bine chiar dacă nu sunt de aici! Da’ acu’ mergem la şcoala de cadre, să stai la ei până vom găsi o gazdă cumsecade. E un cămin gen internat pentru cursanţii ce vin la perfecţionare din toată ţara, o să-ţi placă! Deja mă tutuia, semn bun pentru mine. Mă place aşadar, gândeam bucuros.

vaci

Aşa am ajuns la Centrul de perfecţionare a cadrelor din agricultură Crevedia, o instituţie ca o facultate, amplasată într-un loc mirific, pe malul drept al lacului şapte din cadrul fermei piscicole, pe cursul râului Colentina. După o scurtă discuţie cu directorul centrului am fost dus intr-un cămin la etajul 1 intr-o cameră cu două paturi şi un şifonier, alături de o masă cu două scaune. Aceasta a fost prima mea zi în Crevedia. Am găsit după o lună şi „gazdă“ la o bătrânică simpatică unde am stat aproape un an, mutându-ne  la bloc în seara când au dat drumul la curentul electric. Că doar nu era să stau cu felinarul sau lampa la bloc! Care bloc îl avem şi azi. Cât despre muncă, abia  a doua zi m-am prezentat la CAP inginerului şef (care ţinea şi locul preşedintelui plecat la o specializare amplă pe linie de partid) deoarece în după-amiaza aceea primarul m-a invitat la masă la Baronu’, restaurantul renumit din centrul comunei, masă care s-a întins până târziu aproape de ora douăzeci şi două într-un separeu cochet, intim. Despre care muncă o să o scriu cu altă ocazie. Că am multe de povestit!

Acest articol l-am scris pentru a vă face o imagine despre cum se încerca să se asigure condiţii la ţară specialiştilor (nu numai celor din agricultură ci şi celor din sănătate, miliţie, învăţământ,etc) şi cum se preocupau primăriile pentru a avea oameni tineri,de nădejde şi muncitori! Că nu toţi erau încântaţi de cele oferite e altă problemă, dar majoritatea tinerilor rămânea!

 

Steluţa

În galopul ei iute ca vântul, uitam de toţi şi de toate.

Am văzut astăzi un cal frumos şi mi-am adus aminte de Stela. A fost primul cal pe care am pus ochii când nu aveam mai mult de două luni. De fapt am pus ochii sub burta ei, la cele două ţâţe pline cu lapte cald în care m-am repezit cu nesaţ şi  am supt cu lăcomie ţinut pe braţe de tataie. Nu mâncasem de două zile aproape deloc, refuzând categoric laptele de vacă pe care se tot chinuiau pe rând când mamaie, când tataie să mi-l dea dintr-o sticlă ce avea la capăt un biberon primitiv. Stela, iapa lor, tocmai fătase (nu născuse , femeile nasc, animalele fată- mi-a zis tataie când mi-a povestit). Tataie văzând că mă învineţesc tot mai tare de la atâta plâns m-a luat binişor pe braţe, s-a uitat la mamaie cum îşi frângea mâinile neştiind ce să mai facă şi s-a hotărât: m-a dus în grajd lângă iapă, i-a vorbit încetişor  zicându-i să stea liniştită şi m-a aplecat uşurel sub burta ei. Şi s-a produs minunea! Am apucat hotărât o ţâţă şi am supt lacom pănă m-am săturat şi m-a luat somnul. Cu mare grijă m-a dus tataie-n casă şi m-a pus pe pat între perne pentru ca abia atunci să răsufle uşurat. Şi mamaie la fel! O săptămână încheiată am supt de patru-cinci ori pe zi din izvorul cu lapte al Steluţei, până când a venit mama de la Craiova unde fusese la tata ce se afla în  spital deoarece avusese un accident şi la vremea aceea nu şi-a permis să mă ia cu ea, lăsându-mă cu bunicii.Toate astea le ştiu de la tataie care mi-a povestit totul! Ulterior am învăţat că laptele de iapă este cel mai apropiat de laptele de femeie privind calităţile fizico-chimice ale componentelor lui. Tataie nu ştia asta dar a încercat. Şi mi-a fost bine!

Mare, Maternitate, Cal, Mânz, Animal, Iarbă, Turmă, Aur

Stela fătase o mânză frumoasă, roibă, cu o stea albă-n frunte. Cum să o cheme altfel decât Steluţa? Aşadar am crescut alături de un căluţ care mi-a fost frate de lapte. Prima amintire de-a mea pe care o ţin minte şi o am în faţa ochilor acum, e când aveam vreo trei anişori şi tataie m-a urcat pe spatele Steluţei, zicându-mi să mă ţin bine de coama ei. Văd aievea cum mă ţineam strâns cu amândouă mâinile înfipte-n părul ei, ea tremurând din când în când greabănul alungând o muscă, eu tremurând de emoţie şi de plăcere! Au mai trecut câţiva ani, de-acum mă duceam singur cu ea la grădina din  Valea Largă, călare pe spinarea ei, era toamnă şi iarbă pe islaz nemaifiind suficientă pentru ca ea să se sature. Nu am să uit niciodată ziua-n care am mers cu ea la galop prima dată, pe uliţa ce ducea la grădină! Până aproape de livadă mergeam pe Coporod prin albia gârlii şi când o coteam pe drumul ce se abătea spre gura Văii Largi strângeam puţin pulpele, ăsta fiind semnalul că ea trebuie să fugă! Şi ea ştia, simţea imboldul făcându-mă să uit de tot şi de toate având pe faţă doar bucuria galopului! Următorul an, vara, uneori mă duceam să o duc pe islaz pe Valea lui Cazan, la Maria Radii ori la Bocu’ sau Goranu. Alteori, dimineaţa devreme mă trimitea tataie să o aduc de pe islaz. Atunci trebuia să iau o traistă făcută anume dintr-o foaie de prelată cauciucată în care puneam doi-trei pumni de boabe de porumb amestecate cu ovăz şi cu care o ademeneam când o găseam pe islaz printre ceilalţi cai. Până să ajung la perii de la Bocu, aveam eu un loc pe Podu’ cu Grâu, o poieniţă mică-n mijlocul pădurii unde aproape mereu vedeam o căprioară, un ţap ori un cerb care păşteau ultimele fire de iarbă fragedă înainte de a se retrage la adăpostul pădurii. Cu câtă emoţie mă apropiam tiptil, tiptil de acel loc, aşteptând ca din clipă-n clipă să-mi apară-n faţă unul din aceste animale sălbatice! Uneori nu vedeam nimic în poieniţă, da’ eu stăteam liniştit  ştiind că trebuie să fie prin apropiere un vulpoi care se întorcea de la vânătoare şi care-mi speriase prietenii! Nu trecea decât un bob zăbavă şi-l vedeam ca o flacără roşie prin iarbă. Coada bogată se termina cu-n spic alb şi era trasă după el ca o mătură parcă destinată ai sterge urmele. Nu conta că mă udasem până la brâu în roua dimineţii, abia dacă respiram privind cu nesaţ spectacolul din poieniţă. Într-un târziu, când soarele deja se ridica deasupra Urseiului, mă ridicam din iarba udă şi plecam pe poteca plină de funigei spre locul unde bănuiam că am să găsesc sora de lapte, pe Steluţa. O strigam când o recunoşteam printre caii care se aflau pe islaz agitând traista cu boabe: Prrrâşo! Prrâşoo! Na la tata, na! Ea ridica botul din iarbă, se uita la mine şi se pornea să vină spre traista întinsă, adulmecând. Îi puneam traista pe după cap, ea mânca cu plăcere bunătăţile din traistă, timp în care eu o dezmierdam pe gât, greabăn şi spinare iar când erau gata grăunţele din traistă o încălecam şi ne întorceam amândoi spre casă, ea având în faţă o nouă zi de muncă, eu o nouă zi de joacă ce începuse atât de frumos!

Anii au trecut, am plecat la liceu (agricol, bineînţeles!)şi pe Steluţa o vedeam doar în vacanţe când mergeam împreună pe toate coclaurile din jurul satului. Ba chiar şi mai departe ne duceam când cu căruţa, când călare! A lasat in urma ei mai mulţi mânji, (trei dintre ei câte unu’ la fiecare băiat de-al lui tataie) ea făcând toată viaţa, în fiecare an, doar armăsari, nici-o iapă care să-i poarte numele. Am plecat apoi la Iaşi, la şcoala de crescători de animale (facultatea de zootehnie) şi cînd am venit într-o vacanţă de vară nu mai era! Plecase! L-am luat pe Romică, băiatul ei şi am colindat o zi întreagă toate locurile pe unde umblasem cu ea in copilărie întorcându-mă pe înnoptat cu lacrimi în ochi. Tataie mi-a deschis poarta şi nu a zis nimic. Ştia unde fusesem!

Am avut cai mulţi pe lângă mine la liceu, la facultate, la cele două locuri de muncă unde am crescut şi îngrijit fel de fel de animale dar Steluţa  a rămas iubirea mea cea mare! Sora mea cu care am supt acelaşi lapte de la mama noastră Stela!

Când aud nechezat de cai gându-mi fuge departe, la Goranu unde Steluţa galopează cu mine-n spate, cu coama şi coada-n vânt, neobosită!  Şi la tataie „de la cai“despre care am să vă povestesc mai multe cu altă ocazie.

 

 

 

Ilie. Bunicul care nu mi-a fost rudă.

Este 20 iulie, ziua Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanu! Ziua lui tataie „de la boi“!

Carul de foc uruie năpraznic pe bolta cerului.Instantaneu gândul mă duce la Ilie Niţoiu…Ilie Niţoiu fiind bunicul meu dinspre mamă, care nu mi-a fost rudă, el fiind al 2-lea soţ al bunicii mele. Care bunică a fost tare frumoasă de a reuşit să se mărite pentru a doua oară cu un flăcău, având şi doi copii.

-Mărie, pune de mămăligă că vine nepotu’ obosit de la pădure!  Aceste cuvinte le auzeam când mă ducea mama la bunicii „din sus“ pentru  că  uneori eram în cârca ei deoarece mă dureau picioarele să merg pe uliţa plina de pietre ce ducea spre casa lor. O casă frumoasă, văruită cu var în care a fost picurată oleacă de sineală,  aşezată sub un deal înalt, alcătuită din două camere, o săliţă între ele şi o prispă lungă cît toate trei la un loc mărginită de un gărduleţ din scânduri înflorate cu meşteşug de tataie. Casa era aşezată pe o temelie înaltă de piatră cioplită, atât de înaltă că sub ea se afla incă o cameră mare care se chema „pimniţă“ adică ceea ce astăzi numim beci şi în care erau aşezate pe rafturi din scânduri mere, pere, cartofi, un butoi mare cu ţuică şi într-un colţ o putină cu varză murată alături de o putinică cu oţet din prune. Când ajungeam în curte, mama mă lăsa jos din spinare şi eu fugeam spre scăra de piatră care ducea la prispa de sus unde mă aştepta  „tataie de la boi“ cum îi ziceam pentru că nu v-am spus, bunicii mei au fost crescători de animale, nu au avut serviciu permanent ci au fost „cărăuşi“ adică au crescut pe lângă vaci, oi, capre, porci, păsări şi animale de tracţiune. Şi pentru că bunicii din partea mamei aveau boi iar cei din partea tatălui aveau cai, a fost simplu să le zic tataie/mamaie de la boi, respectiv tataie/mamaie de la cai când vorbeam despre ei!

Tataie Ilie era voinic, cu părul înspicat, fost şaten, cu un nas imens şi care mirosea mai mereu a ţuică! A fost băutorul familiei, plăcându-i să meargă la restaurantul lu’ Bănulescu, de fapt camera de la şosea a casei aflate mai jos câteva postaţe, cu obloane mari, verzi, închise pe diagonală cu-n drug gros de fier, loc în care mă trimitea mamaie după el să-l chem la masă de seară şi în care am mâncat cele mai bune prăjituri însiropate din viaţa mea! ( acum le zice amandine da’ nu mai sunt atât de bune ca atunci). Tataie stătea la o masă cu un ţoi de-o juma’ de kil în faţă, în care mai era băutură de circa un lat de palmă de-a mea de copil, pe care îl da peste cap înainte să mă ia de mână şi să mă ducă printre mesele cu muşterii la vitrina cu prăjituri, de unde-mi alegeam pe cea care-mi plăcea cel mai mult. Savuram fiecare firimitură cu o plăcere imensă lăsând la final glazura groasă din zahăr şi ciocolată şi plecam spre casă amândoi, tataie uneori lălăind ceva despre o Mărie şi Mărioară şi un par de soc. Ajuns acasă, primul lucru era să întrebe pe mamaie dacă mi-a pus şi mie o strachină cu lapte şi mămăligă! A doua zi, la ora 2 din noapte se ducea să dea mâncare la boi. Aprindea felinarul de cu seară şi-i lăsa lumina mică până când se trezea şi mergea la grajd. Mişka şi Cerbu erau doi boi mari, cu ochi blânzi şi cu părul de pe grumaz tocit de la jugul căruţii la care erau nevoiţi să tragă pentru al ajuta pe tataie să câştige bani. Când eram cam de cinci-şase ani mă duceam cu ei la Bapciu, o grădină de lângă Râmata, unde îi lăsam să manânce iarbă în grădină având grijă să nu intre în lucerna de pe luncă şi când îi scoteam la gârla să bea apă mă suiam călare pe Cerbu care era mai liniştit. Mişka nu ma suferit niciodată în spinare. Se cruceau toate babele când mă vedeau călare pe bou!

Ilie Niţoiu a fost un om aprig şi ambiţios. Nu suferea să-i ia cineva înainte când era vorba de a face un lucru, indiferent de era vorba de încărcat căruţa cu fân ori lemne sau de a ciopli copaci întregi făcând din ei grinzi şi căpriori pentru case şi grajduri. De asemenea avea un dispozitiv de lemn în formă de cal în care fasona şindrilă pentru acoperişul acestora. Tăia scândurele din bucăţi de lemn ale trunchiurilor unor copaci aleşi doar de el şi apoi le subţia cu cuţitoaia până ajungeau să fie toate identice de ziceai că au fost făcute de o maşină-robot din zilele noastre…El m-a învăţat să aşez fânul în căruţă de ziceai că-i un paralelipiped mare pus pe roţi. Punea fânul de pe un pogon fără nici o teamă că s-ar putea răsturna cumva căruţa ori că nu vor putea boii să o ducă până acasă. Când descărcai o căruţă cu fân incărcată de el te săturai de muncă, credeai că nu se mai termină! De asemenea ţin minte că l-am văzut facând caldarâm, pe uliţa principală a satului, din piatră de râu, piatră cărată de oamenii din sat pentru „prestaţie“, adică pentru un număr de zile de muncă obligatorie, anual, în folosul comunei. Avea nişte pernuţe legate cu curele la genunchi deoarece lucra mai mult îngenuncheat, în nisipul umed, ciocănind la piatra aşezată regulat în acesta. Se ridica doar când mânca la umbra unui castan aflat pe marginea drumului lângă puţul cu apă. Dar marea lui plăcere era coasa şi cositul ierbii! Avea o coasă mare, de 10 în limbajul cosaşilor, care practic „fluiera“ când o purta tataie prin iarbă! Aşa de frumoase erau brazdele, atât de regulate şi de verzi că rămâneam mut de uimire când mă duceam la locul unde cosea, să-i duc de mâncare! Îmi punea mamaie într-o traistă mare o ulcică cu ciorbă acrită cu zarzare, o bucată de brânză, câteva ouă fierte, o ceapă, mămăligă (uneori un coltuc de pâine) şi obligatoriu o sticlă cu ţuică. Şi un ştergar mare, frumos brodat, pe care-l întindeam la umbra unui prun şi pe care aşezam ce-aveam în traistă. Cât timp tataie mânca, eu luam coasa şi incercam şi eu să cosesc. Când mă vedea cum mă chinui, venea la mine cu căciula pe care mi-o punea sub braţul stâng pentru ca să nu mă calicesc să iau brazda mare. Regula era să nu scap căciula de sub braţ! Coseam şi eu câteva minute şi apoi mă trimitea să-i aduc apă cu urciorul de la fântâna aflată în grădina unui frate de-al lui, Gheorghe Niţoiu care era fierar de meserie şi avea fierăria la intrarea pe uliţa unde stătea tataie. Acolo potcovea tataie boii într-un dispozitiv din lemn şi curele late ce se chema „război“. După ce veneam cu apa şi bea cu înghiţituri mari, rare că mă uitam la gâtul lui cum se plimba mărul lui Adam în sus şi-n jos, se apuca să bată coasa, adică să-i subţieze partea tăietoare cu un ciocănel special pe o nicovală mică, fixată-n pamânt, cu coporâia sprijinită p-un genunchi, el stând într-o rână îmbrăţişând lama coasei cu mâna stângă.. Ce muzică frumoasă, ritmică se auzea, mai ales că la acea oră cam toţi cosaşii îşi băteau coasele simultan!

În unele ierni tataie mergea la pădure unde tăia lemne pentru ocolul silvic. Îşi lua cu el joagăr, topoare şi lanţuri, pile, o traistă cu mălai, brânză, slănină, ceva carne afumată şi bineînţeles ţuică. Stătea câte o săptămână-n pădure, într-un bordei, împreună cu alţi muncitori. Acolo munceau, îşi făceau mâncare şi dormeau. Mai întâi doborau copacii marcaţi de pădurar, îi curăţau de crengi, îi scurtau la un metru lungime şi pe cei groşi îi crăpau în patru, şase ori opt bucăţi. Făceau apoi stive de câte un metru înalţime şi cam zece metri lungime, adică zece metri steri. Când lăsau copacii întregi, în stive de patru, cinci ori şase bucăţi se chema că-i făceau la metri cubi, pădurarul fiind cel care „cuba“ stiva având în dotare un compas mare cu care măsura diametrul copacului la o înălţime anume şi înmulţind cu lungimea acestuia. De asemenea crăcile le curăţau de lăstari şi le aşezau frumos în stive,  cam câte încăpeau într-o căruţă. Nu se ştia pe-atunci de drujbe ori alte scule de tăiat pădurea. Se tăia pădurea selectiv, strict ce marca pădurarii şi credeţi-mă că rămâneau copaci destui în parcelele unde se lucra. Şi era o zăpadă mare, pâna la brâu, iar el umbla prin ea ca şi cum nu ar fi fost! Ţuica, dar mai ales efortul depus îl făcea să nu simtă frigul. Erau ierni în care lucra şi două-trei luni ca să facă un ban pentru cele necesare traiului zilnic.

V-am zis că flăcău fiind, s-a însurat cu mamaie care era vaduvă cu doi copii, unu de cinci ani, nea’ Gheorghe, tatăl verişorului meu Cristi de la Râmata şi mama mea Olga de doi ani. Împreună au mai făcut un băiat, pe Niculae, tatăl lui Ciprian.  Pesemne că a iubito mult pe mamaie că doar nu o fi luato doar ca avea ceva avere, printre care şi un pogon cu pruni care dădea cea mai bună ţuică din zonă datorită soiului de pruni şi expoziţiei sudice a locului! Mama mi-a zis că niciodată nu a simţit că n-ar fi tatăl ei adevărat! A iubito mult, ia făcut zestre când s-a măritat, la şcoală nu a putut să o ţină, doar patru clase buchisind mama. Ştiţi mobila din dormitorul şi sufrageria noastră de la Bezdead? E zestrea mamei de la Ilie Niţoiu, tatăl ei, bunicul meu, străbunicul şi stră-străbunicul vostru dragii mei! Mobilă grea, sănătoasă  din stejar şi nuc care s-a pastrat şi se va mai păstra mult timp de-acum încolo.Da’ grajdul din curte l-ati văzut? Tot Ilie Niţoiu l-a făcut. A adus lemnele cu căruţa cu boi, le-a cioplit pe uliţă, le-a măsurat şi incheiat cu mâna lui până a ieşit mândreţea de clădire din care a mai rămas jumătate astăzi, eu fiind nevoit să stric o jumătate pentru a face loc garajului maşinii noastre. Multe amintiri mă leagă de tataie Ilie, „tataie din sus“, „tataie de la boi“!

Anul 1985! Sunt la Bacău unde lucrez cu animale în urma şcolilor făcute pentru a deveni zootehnist. La Bezdead vin rar, cam de cinci-şase ori pe an. Toamna când am venit acasă, nu l-am mai găsit pe tataie Ilie! De ce nu m-aţi chemat şi pe mine?   Întrebare de prisos, fără răspuns. Plâng fără lacrimi. Doar plâng! Odihneşte-te-n pace tataie! 

Este ora 2, sunt afară şi mă uit pe cer, sunt ceva semne că Sfântul Ilie va trece cu carul său uruind pe bolta cerească, norii acoperind din când în când o lună mare, roşiatică. Tataie Ilie îşi ia felinarul şi se duce să dea iarba pălită, cosită de ieri, lui Mişka şi lui Cerbu. Că până-n ziuă va pleca cu căruţa la coasă la Măgură, că îmbătrâneşte iarba!