Martinel

După un urcuş abrupt, anevoios, ajungem în golul alpin al muntelui Tătaru. În faţa noastră se deschide o căldare mărginită de piscuri semeţe pe al cărei fund şerpuieşte zglobiu pârâul cu acelaşi nume. Pe panta estică se vede clar o stână mică, dărăpănată, cu două ţarcuri dispuse simetric de o parte şi alta a cocioabei. Incinta acestora de culoare neagră-maronie contrastează cu verdele crud al păşunii din apropiere. Puzderie de poteci brăzdează de-a lungul căldarea aproape circulară. Este stâna cu oi sterpe a unui tip ce are oile cu lapte pe Doamnele, undeva spre izvoarele Ialomiţei. Căutăm din ochi un loc bun de amplasat corturile unde vom dormi la noapte, apropierea stânii garantându-ne că nu vom fi atacaţi de urşi. Sau vom fi?

Stau întins în cort pe salteaua de izopren băgat complet în sacul de dormit. Alături am toporaşul meu drag şi cuţitul cumpărat din târg acu’ un an, sprijinite de rucsac, dulce amăgire că sunt în siguranţă dacă le am la îndemână. Mă gândesc la seara petrecută alături de ciobanii care tocmai ce veniseră cu oile sterpe, mioarele şi berbecuţii anului în curs, care îşi duceau grijile zilei hrănindu-se cu mămăligă,cartofi, ceapă şi din când în când cu o ciosvârtă de carne de la câte-un miel care se târâse după turmă cu „şchiopul oii“.  Necăjiţi oameni, să nu aibă ei o bucată de brânză la-ndemână…ciobani fiind! Printre altele i-am întrebat dacă sunt urşi prin zonă, dacă au venit noaptea la oi ori dacă le-a dijmuit avutul patronului. Ne-au zis că s-a mai întâmplat da’ au câini bărbaţi şi să n-avem teamă. Doar sunt şi ei aproape în caz că ar îndrăzni să se apropie vre-o fiară. Nu ştiu de ce în această noapte mă gândesc la ursi, doar am zeci de nopţi dormite în cort de multe ori în locuri mai izolate decât acesta în care mă aflu acum. Poate de la faptul că urcând pieptiş cărarea ce duce spre vârf am văzut urmele lui Moş Martin întipărite pe o limbă de nisip rămasă de la apa ploilor trecute, cine ştie… Şi-mi aduc aminte o întâmplare povestită de tanti Lenuţa, mătuşa mea, fiică de cioban care şi-a petrecut copilăria pe Bătrâna, un munte din apropiere, în mijlocul oilor dar şi al animalelor sălbatice.

Îmi povestise cum că o dată, când era ea mititică, un baci gospodar a adoptat un pui de urs rămas orfan după ce un boier hain care era stăpânul locului, îi ucisese mama. Îl găsise într-o viroagă tânguindu-se, ud şi murdar de noroi încât a crezut iniţial că-i un căţel abandonat de cineva. Când a pus mâna pe el, acesta la prins cu dinţii de mâneca flanelului din lână ce-l purta mereu, fie că era soare ori ploua. L-a dus la stână şi i-a pus în faţă o strachină plină ochi cu lapte pe care Martinel l-a lipăit cât ai clipi de foamea ce îi era după care s-a încolăcit pe un cojocel pus de baci într-un colţ al stânii, nu înainte de a inspecta toate cotloanele sălaşului. Ciobanii, venind seara cu oile de la păscut s-au minunat când l-au văzut iar câinii l-au amuşinat dar nu prea l-au băgat în seamă mai ales că primiseră comanda de la baci să-l lase-n pace. Numai caii folosiţi la căratul samarelor în sus şi-n jos pe munte au sforăit nervoşi când au simţit mirosul de sălbăticiune şi nu s-au liniştit multă vreme în acea seară. După o lună, o lună şi ceva Martinel se făcuse rotunjor, un ghiduş năzdrăvan şi era mai mereu lângă piciorul baciului, mai ceva ca un câine. Atunci baciul hotărî: locul lui e în pădure! Pentru asta, a făcut o trocuţă dintr-o tisă adusă de el mai demult şi care zăcea prin spatele stânii, a luat o căldare cu zer şi o jumătate de mămăligă şi s-a îndreptat spre marginea pădurii aflată undeva la aproape un kilometru de stână. Martinel după el mirosind găleata, încercând să-l oprească din drum pentru a hăpăi bunătatea din ea. Râzând, baciul îl dădea uşor de-o parte şi-i spunea să aibă răbdare că-i va da tainul când vor ajunge-n pădure. Trecură pe lângă tăul cu apâ cristalină din care Martinel lipăi cu sete şi când ajunse în pădure baciul căută din ochi un loc bun să pună covata cioplită în care să-i pună bunătăţile din găleată. Găsi un loc numa’ bun lângă o stâncă mare ce se iţea printre brazi din cetina căzută de-a lungul timpului şi care făcuse un strat gros, moale la călcătură. Puse amestecul de zer şi mămăligă-n trocuţă şi când ursacul termină de mâncat, pe când lingea cu spor marginile cioplite cu migală, îi spuse blând:  De-acuma vei sta numai aici şi eu îţi voi aduce mâncare în fiecare dimineaţă până ce vei învăţa să te arăneşti singur!  Locul fiecărei lighioane este acolo unde a hotărât Domnul Dumnezeul nostru şi noi trebuie să-L ascultăm! Şi a plecat baciul spre stâna care abia se vedea-n depărtare printre brazii semeţi. Credeţi sau nu, ursuleţul, de-acum destul de mare , mai mare chiar decât Corbu câinele şef al turmei, a rămas pe loc privind cu tristeţe după baci, o singură dată avănd un suspin lung, tânguit mai mult. A doua zi baciul i-a dus tainul promis, găsindu-l dormind la rădăcina stâncii răsărite din pământ. A dat să se ridice cu labele pe pieptul lui dar acesta l-a respins cu blândeţe. Nu trebuia să se mai joace cu el dacă dorea să se sălbăticească.  Ursacul a fost hrănit aproape în fiecare zi chiar dacă uneori nu mai era în preajma locului unde fusese lăsat. Câte o dată găsea mâncarea neatinsă, semn că nu fusese pe acolo în ultimele ore, dar şi aşa, baciul îi turna-n covată tainul promis. Aşa au trecut zilele apropiindu-se septembrie, timpul când oile sunt coborâte la vale în satele dintre dealuri unde încă se mai găseşte iarbă de păscut. Au plecat cu toţii, oi, câini, cai şi stăpâni. De undeva dintre brazi doi ochi ca tăciunii focului urmărea întregul alai, presimţind că nu se vor mai vedea. Avea o blană groasă, era dolofan şi doar scutura din capul mare cât baniţa rar, agale. Când nu s-a mai văzut decât iarba gălbuie bătută de vânt iar tălăngile berbecilor nu s-au mai auzit s-a întors şi s-a afundat în pădurea deasă. Ştia că de-acum e singur şi trebuia să-şi găsească adăpost bun şi călduros!

Iarna a trecut aşa cum trec toate iernile, cu zăpadă, cu sărbători, cu viscole şi geruri mari, cu ţuică fiartă şi miei cruzi fătaţi în storiştea saivanului. Doar baciul uneori se gândea la puiul de urs. Oare îşi găsise un loc bun, ferit de ger ? Că de gras, avusese el grijă să pună cât mai mult seu sub blană pentru a avea rezerve să treacă cu bine iarna. Să-şi tot sugă unghiile până-n primăvară când va ieşi din bârlog!

A venit primăvara cea mult dorită, a trecut şi aceasta repede iar la începutul verii ciobanii în frunte cu acelaşi baci gospodar, au urcat oile la munte, la vechea stână. Au reparat ocoalele, acoperişul stânii şi şi-au reluat munca deloc uşoară dar frumoasă de stăpâni ai muntelui. Doar baciul privea uneori cu un dor ascuns înspre poala pădurii: o fi rezistat copchilul lui au ba? şi o lacrimă strivită greu îi răsărea la colţul ochiului.Nu trecură nici două săptămâni de la sosire când într-o dimineaţă baciul nostru auzi lătrături îndârjite spre marginea pădurii şi ciobanii dând gură: Ursu’ băăăă! Arreeaaaa! Huoo! A ieşit repede din stână şi a strigat ciobanilor să cheme cîinii. S-a dus direct spre locul unde hărmălaia era în toi şi l-a văzut: un urs tânăr dar viguros se rotea-n cercuri dese apărându-se cu îndârjire de câini. A strigat şi el la câini şi s-a apropiat mai mult. El era! L-ar fi cunoscut dintr-o mie, chiar dacă acum era aproape cât un boulean şi avea un cap uriaş! S-a dus hotărât la el şi i-a zis: Martinel, ce faci măi băiete? Câinii au plecat mârâind spre ciobanii aflaţi mai în urmă pe malul micului lac cu apă limpede iar baciul nostru a pus o mână pe capul lui. Iar el s-a ridicat pe labele din spate, cu cele din faţă cuprinzându-i capul pe după umeri. Acelaşi tânguit discret i-a fost salutul de bucurie că s-au revăzut. Baciul nostru la îndepărtat binişor şi din acea zi a reînceput dusul zilnic al tainului la vechiul loc din marginea pădurii. Uneori nu venea cu zilele, alteori îl vedeau şi de două-trei ori pe zi la marginea pădurii. Până şi câinii se obişnuiseră cu prezenţa lui, nemaibăgându-l în seamă decât rareori. Şi aşa a trecut vara, oile au fost coborâte iar la iernat, Martinel rămânând singur în vârf de munte. A trecut şi iarna viforoasă, s-a dus şi primăvara cea capricioasă şi la începutul verii iar au urcat ciobanii tarhatul la munte. Şi l-au găsit din nou pe Martinel sănătos, voinic şi cu blana de culoarea ghindei… Aşa au trecut mai multe anotimpuri, ciobanii urcând şi coborând oile la soroc, cu verile având alături un urs care le era drag tuturor. Se mândreau cu asta: cine mai avea ca ei un urs paznic la oi? că uitai să vă spun: de când era Martinel prin preajma stânii nici un  urs sau altă dihanie nu mai îndrăznise să dijmuiască averea baciului.

În vara de care am să vă vorbesc în continuare baciul nu a mai urcat cu oile la stâna din munte. Un junghi căpătat între spete în iarna ce abia trecuse nu-i da pace şi s-a dus la doctorul din oraş. Acesta i-a spus că ar avea pneumonie şi trebuie să stea pe lângă casă, să se doftoricească, nicidecum să mai urce pe munte dacă vrea să nu se ducă la strămoşi. Aşa că baciul nostru a instruit cât mai bine ciobanii ce şi cum să facă până la venirea lui, zicându-le în mod special să aibă grijă de Martinel, să-i ducă porţia zilnică de zer cu mămăligă! A umblat pe la doctori, s-a oblojit cum a ştiut el mai bine şi în toiul verii a putut urca muntele chiar dacă era un pic mai slăbit faţă de alţi ani. Odată ajuns la stână a întâlnit feţe de ciobani triste, ce se purtau cu fereală la vederea lui. Ce să se fi întâmplat? Cu greu, după multe şi iscusite întrebări a aflat: Martinel, ursul lui iubit îi mursecase o mânză de trei ani, mândria lui şi a stânii! Cum se întâmplase asta? Păi, nici un cioban nu a îndrăznit să ducă mâncare namilei din pădure. Ba după o săptămână de când urcaseră în munte unul mai arţăgos chiar pusese câinii să-l atace, izgonind-ul din poala pădurii. Trei zile nu l-au mai văzut dar în ziua a patra au văzut că nu mai e mânza murgă. Nu simţiseră niciunul nimic, câinii nu lătraseră, caii nu fornăiseră, nimic doar că nu mai era iepşoara! Au căutat-o cu toţii şi i-au descoperit leşul într-o viroagă acoperită bine cu crengi, pietre şi cioate de brad. Acu’ că a venit el, baciul, pot răsufla mai uşuraţi!

A doua zi baciul s-a ridicat din pat dis de dimineaţă şi a pus ciobanii să închidă toţi câinii în stână cu ordin precis să nu le dea drumul până n-or auzi foc de armă. Şi-a luat puşcociul ce-l avea din vremea războiului, o armă cu cocoş ce se încărca ajutat fiind de o vergea şi cremene la percutor. După ce trăgeai un foc cu ea trebuia reîncărcată cu vergeaua, pus praf negru de puşcă, glonţ… A trecut pe lângă tăul cu apă rece pe malul căruia îşi iţise capul câteva frunze de piciorul cocoşului şi coada mânzului. A intrat în pădure şi s-a dus la viroaga unde-i spuseseră ciobanii că ar fi ascuns ursul trupul iepei lui dragi. Când l-a descoperit şi-a căutat un loc mai ferit dar cu vedere bună spre ţintă şi la o distanţă rezonabilă. A aşteptat vreme de două poate trei ceasuri şi iată-l pe Martinel venind pe vâlcea în sus. Vântul adia încetişor dinspre el spre locul unde era baciul şi nu a simţit nimic în nări. A înlăturat cioatele, pietrele şi crengile cu care acoperise prada şi a început să mănânce din burdihanul acesteia. Baciul nostru a aşteptat răbdător privind cu atenţie dar şi cu tristeţe ce se întâmpla. Când i-a venit bine, Martinel fiind cu capul înfipt pe jumătate în burta iepei, a ridicat arma la ochi, a ţintit drept în frunte şi a tras! A văzut doar cum glonţul i-a ras un zmoc de păr dintre urechile mici şi rotunde. Martinel s-a uitat fix în ochii baciului, s-a ridicat în două labe şi a răcnit furios, tare, grozav de tare! Baciul îngrozit a aruncat puşca şi a luat-o la fugă înspre stână! Ca prin vis a auzit strigătele ciobanilor care asmuţeau câinii eliberaţi spre pădure alergând înarmaţi cu topoare, furci şi bâte noduroase. Doar o dată s-a uitat în urmă şi a văzut o matahală care fugea după el cu o viteză ce nu credea să aibă o aşa namilă de animal. Ajuns în dreptul micului lac o cârmi spre malul stâng al acestuia şi Martinel era cât pe ce să-l ajungă dar fu încolţit de cei opt câini şi trei căţei chiar pe marginea apei. S-a oprit din goană cu câinii roată-nprejurul lui, mormăind furios. Dădea cu brâncile-n câini care se fereau iute, se repezea în câte unul mai curajos, iar mormăia şi iar lovea. La un moment dat chiar a intrat în apa rece a tăului apărându-se de câinii de pe mal care nu îndrăzneau să intre după el. Au ajuns şi ciobanii în apropiere şi aruncând în el cu pietre, strigând şi asmuţind câinii l-au făcut să se întoarcă în pădure cu apa curgând şiroaie din blana bogată. S-a dus însoţit de câini departe, adânc în mijlocul pădurii. Baciul nostru nu s-a oprit din fugă decât în uşa stânii când a strigat: Mai vine, băăăă? şi a căzut lat, cu mâinile-n laturi precum o cruce pe patul acoperit cu un cojoc gros, miţos. Nu a mai vorbit apoi cam şase luni! Unii zic că ar fi şi albit în acea zi dar alţii spun că era înspicat deja din noaptea de dinainte când nu închisese un ochi tot gândind ce să facă. Pe Martinel nu l-a mai văzut nimeni în apropierea stânii nici în acel an şi nici în alţi ani!

Mă trezesc buimac în strigăte de ciobani şi lătrat de câini. Hait! zic punând mâna pe toporişcă şi ieşind din cort. Soarele era deja sus pe cer şi ciobanii dăduseră drumul la oi spre păşunile bogate ale Tătarului însoţiţi de câinii bucuroşi că trecuseră o noapte fără nici un eveniment mai acătării. Doar la mine-n cort se desfăşurase oarece activitate din vremi demult apuse, dar ce ştiau ei…

 

Poză luată de pe net.

Reclame

13 gânduri despre „Martinel

  1. Minunată povestea lui Martinel! Avea dreptate ciobanul: locul lighioanelor, este acolo unde le-a fost lăsat de la Dumnezeu să trăiască. Când eram copil, am citit povestea unui pădurar care crescuse acasă un pui de urs orfan, ca și ciobanul. Când a crescut ditamai namila, nu știa cum să facă să-l ducă în pădure, căci el venea de fiecare dată înapoi, acasă!
    Numai bine și zile frumoase! 🙂

    Apreciază

  2. Bună dimineața Victor ! 🙂

    Mi-a plăcut POVESTEA lui Martinel ! 🙂
    Fotografia postată este de nota 10 + ! 🙂
    Din păcate, OMUL, în goana sa nebună după BANI, a tăiat LEGAL și ILEGAL copacii din habitatul URSULUI care s-a văzut nevoit să coboare-n sat ( oraș) după mâncare …………..
    O săptămână pe placul sufletului tău prietene virtual ! 🙂
    Alioșa ! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Întotdeauna oamenii sunt cei care modifică starea naturii…Natura are propriile arme de selecţie, mult mai sigure şi echilibrate. Noi, aşa zisii oameni grăbim mult procesele distructive şi apoi ne mirăm de ce am putut face! Mulţumesc pentru vizită!

      Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.