Steluţa

În galopul ei iute ca vântul, uitam de toţi şi de toate.

Am văzut astăzi un cal frumos şi mi-am adus aminte de Stela. A fost primul cal pe care am pus ochii când nu aveam mai mult de două luni. De fapt am pus ochii sub burta ei, la cele două ţâţe pline cu lapte cald în care m-am repezit cu nesaţ şi  am supt cu lăcomie ţinut pe braţe de tataie. Nu mâncasem de două zile aproape deloc, refuzând categoric laptele de vacă pe care se tot chinuiau pe rând când mamaie, când tataie să mi-l dea dintr-o sticlă ce avea la capăt un biberon primitiv. Stela, iapa lor, tocmai fătase (nu născuse , femeile nasc, animalele fată- mi-a zis tataie când mi-a povestit). Tataie văzând că mă învineţesc tot mai tare de la atâta plâns m-a luat binişor pe braţe, s-a uitat la mamaie cum îşi frângea mâinile neştiind ce să mai facă şi s-a hotărât: m-a dus în grajd lângă iapă, i-a vorbit încetişor  zicându-i să stea liniştită şi m-a aplecat uşurel sub burta ei. Şi s-a produs minunea! Am apucat hotărât o ţâţă şi am supt lacom pănă m-am săturat şi m-a luat somnul. Cu mare grijă m-a dus tataie-n casă şi m-a pus pe pat între perne pentru ca abia atunci să răsufle uşurat. Şi mamaie la fel! O săptămână încheiată am supt de patru-cinci ori pe zi din izvorul cu lapte al Steluţei, până când a venit mama de la Craiova unde fusese la tata ce se afla în  spital deoarece avusese un accident şi la vremea aceea nu şi-a permis să mă ia cu ea, lăsându-mă cu bunicii.Toate astea le ştiu de la tataie care mi-a povestit totul! Ulterior am învăţat că laptele de iapă este cel mai apropiat de laptele de femeie privind calităţile fizico-chimice ale componentelor lui. Tataie nu ştia asta dar a încercat. Şi mi-a fost bine!

Stela fătase o mânză frumoasă, roibă, cu o stea albă-n frunte. Cum să o cheme altfel decât Steluţa? Aşadar am crescut alături de un căluţ care mi-a fost frate de lapte. Prima amintire de-a mea pe care o ţin minte şi o am în faţa ochilor acum, e când aveam vreo trei anişori şi tataie m-a urcat pe spatele Steluţei, zicându-mi să mă ţin bine de coama ei. Văd aievea cum mă ţineam strâns cu amândouă mâinile înfipte-n părul ei, ea tremurând din când în când greabănul alungând o muscă, eu tremurând de emoţie şi de plăcere! Au mai trecut câţiva ani, de-acum mă duceam singur cu ea la grădina din  Valea Largă, călare pe spinarea ei, era toamnă şi iarbă pe islaz nemaifiind suficientă pentru ca ea să se sature. Nu am să uit niciodată ziua-n care am mers cu ea la galop prima dată, pe uliţa ce ducea la grădină! Până aproape de livadă mergeam pe Coporod prin albia gârlii şi când o coteam pe drumul ce se abătea spre gura Văii Largi strângeam puţin pulpele, ăsta fiind semnalul că ea trebuie să fugă! Şi ea ştia, simţea imboldul făcându-mă să uit de tot şi de toate având pe faţă doar bucuria galopului! Următorul an, vara, uneori mă duceam să o duc pe islaz pe Valea lui Cazan, la Maria Radii ori la Bocu’ sau Goranu. Alteori, dimineaţa devreme mă trimitea tataie să o aduc de pe islaz. Atunci trebuia să iau o traistă făcută anume dintr-o foaie de prelată cauciucată în care puneam doi-trei pumni de boabe de porumb amestecate cu ovăz şi cu care o ademeneam când o găseam pe islaz printre ceilalţi cai. Până să ajung la perii de la Bocu, aveam eu un loc pe Podu’ cu Grâu, o poieniţă mică-n mijlocul pădurii unde aproape mereu vedeam o căprioară, un ţap ori un cerb care păşteau ultimele fire de iarbă fragedă înainte de a se retrage la adăpostul pădurii. Cu câtă emoţie mă apropiam tiptil, tiptil de acel loc, aşteptând ca din clipă-n clipă să-mi apară-n faţă unul din aceste animale sălbatice! Uneori nu vedeam nimic în poieniţă, da’ eu stăteam liniştit  ştiind că trebuie să fie prin apropiere un vulpoi care se întorcea de la vânătoare şi care-mi speriase prietenii! Nu trecea decât un bob zăbavă şi-l vedeam ca o flacără roşie prin iarbă. Coada bogată se termina cu-n spic alb şi era trasă după el ca o mătură parcă destinată ai sterge urmele. Nu conta că mă udasem până la brâu în roua dimineţii, abia dacă respiram privind cu nesaţ spectacolul din poieniţă. Într-un târziu, când soarele deja se ridica deasupra Urseiului, mă ridicam din iarba udă şi plecam pe poteca plină de funigei spre locul unde bănuiam că am să găsesc sora de lapte, pe Steluţa. O strigam când o recunoşteam printre caii care se aflau pe islaz agitând traista cu boabe: Prrrâşo! Prrâşoo! Na la tata, na! Ea ridica botul din iarbă, se uita la mine şi se pornea să vină spre traista întinsă, adulmecând. Îi puneam traista pe după cap, ea mânca cu plăcere bunătăţile din traistă, timp în care eu o dezmierdam pe gât, greabăn şi spinare iar când erau gata grăunţele din traistă o încălecam şi ne întorceam amândoi spre casă, ea având în faţă o nouă zi de muncă, eu o nouă zi de joacă ce începuse atât de frumos!

Anii au trecut, am plecat la liceu (agricol, bineînţeles!)şi pe Steluţa o vedeam doar în vacanţe când mergeam împreună pe toate coclaurile din jurul satului. Ba chiar şi mai departe ne duceam când cu căruţa, când călare! A lasat in urma ei mai mulţi mânji, (trei dintre ei câte unu’ la fiecare băiat de-al lui tataie) ea făcând toată viaţa, în fiecare an, doar armăsari, nici-o iapă care să-i poarte numele. Am plecat apoi la Iaşi, la şcoala de crescători de animale (facultatea de zootehnie) şi cînd am venit într-o vacanţă de vară nu mai era! Plecase! L-am luat pe Romică, băiatul ei şi am colindat o zi întreagă toate locurile pe unde umblasem cu ea in copilărie întorcându-mă pe înnoptat cu lacrimi în ochi. Tataie mi-a deschis poarta şi nu a zis nimic. Ştia unde fusesem!

Am avut cai mulţi pe lângă mine la liceu, la facultate, la cele două locuri de muncă unde am crescut şi îngrijit fel de fel de animale dar Steluţa  a rămas iubirea mea cea mare! Sora mea cu care am supt acelaşi lapte de la mama noastră Stela!

Când aud nechezat de cai gându-mi fuge departe, la Goranu unde Steluţa galopează cu mine-n spate, cu coama şi coada-n vânt, neobosită!  Şi la tataie „de la cai“despre care am să vă povestesc mai multe cu altă ocazie.