Iarnă grea

Iarna anilor ’84-’85 a fost grea. Zăpada a venit pe 11 noiembrie şi a plecat târziu, la sfârşitul lunii aprilie. Şi ce zăpadă! A nins atât de mult încât credeam că o să ne acopere casele.  Iar gerul a fost năpraznic. Din ianuarie până-n martie rar au fost temperaturi de minus 25 de grade. Minus 28 era temperatura de croazieră! A fost iarna în care au murit toţi fazanii şi multe vietăţi au fost decimate atât de frig cât şi de braconieri! Unu’ dintre aceştia din urmă am fost şi eu. Şi mi-e ruşine de ceea ce am făcut! 

-Nea’ Aurele, ce zici, facem o pândă astă-seară? îl zădărăsc pe vecinul meu, preşedintele cooperaţiei de consum, care pe lângă altele era şi vânător, deţinător de puşcă deci.

 -Nu merg vecine, nu vezi cum străluceşte luna? spuse el arătând spre orizont unde îşi iţise chipul o lună mare, roşiatică, în lumina căreia aerul parea că se sparge-n mii de cioburi.          Da’ dacă vrei să te duci, treci peste două ceasuri pe la mine şi ţi-oi da puşcociu’, mai zise el.

               Aici trebuie să fac o paranteză şi să vă spun că eu nu aveam permis de port-armă. Însoţeam grupa de vânători săptămânal la goane pentru a primi recomandări de la ei pentru dobândirea acestuia,dar atunci nu aveam. Mergeam la braconat, pe deasupra fără permis şi cu arma altuia. Dar tinereţea mea nu ţinea cont atunci de amănunte!

Era in jur de şase seara, mai erau câteva ore bune până când puteam să mă duc la pândă. Aceasta o făceam la şirele de paie ale fermei zootehnice ce o păstorea soţia mea, în vecinătatea căreia aveam noi locuinţa de serviciu ce fusese sediu de CAP, dar care ramăsese gol după comasarea celor trei unităţi de pe raza comunei. Aştept cu înfrigurare trecerea timpului până la ora stabilită şi mă duc cu fereală la nea’ Aurel, care mă aştepta cu arma frântă pe prispa mare a casei „popesti“ ce o avea gard în gard cu casa noastră. Alături, pe o măsuţă lângă un cofer cu vin rubiniu-1001 din bolta proprie-străluceau în bătaia razelor de lună două pahare şi două cartuşe. Luna se ridicase pe boltă ca o mămăligă mare, aurie.

-Şi zici că nu mergi şi matale? îl întreb doar aşa de pamplezir, ştiind că nu va merge.

-Nu, du-te mata’! Da’ ai grijă la ce te-am învăţat, să nu faci pocinog. Tragi doar în ce vezi sigur, clar şi cunoscut! De îmbrăcat, văd că te-ai îmbrăcat. Ia colea un păhărel cu vin şi vezi că ai un tub de patru şi altul cu „trei la fund!“ mai zise el, turnând din cofer în pahare. Am ciocnit paharele şi-am dat peste cap licoarea dulce-acrişoară care imediat am simţit-o până-n vârful picioarelor şi-n creştetul capului. Am pus cartuşele-n buzunarul adânc al şubii, am luat puşca pe umăr şi am plecat prin zăpada aspră ce scârţâia ascuţit, subţire. Am trecut pe lângă fermă şi m-am avântat voiniceşte prin marea cea albă, neumblată, spre ultima şiră de paie pentru a-mi găsi un loc bun de pândă, pădurea aflându-se la vreo cinci sute de metri de locul ales. Mi-am făcut un loc în capătul şirei dinspre pădure, m-am aşezat pe un balot de paie şi am încărcat arma: cartuşul de patru pe ţeava dreaptă şi cel cu „trei la fund“ pe „shockată“. Şi m-am pus pe aşteptat. Din cauza omătului căzut în strat deosebit de gros, jivinele pădurii nu prea mai găseau de mâncare, astfel încât veneau ades  la şirele de paie la „şoricărit“. Mă uitam roată de la stânga la dreapta şi înapoi observând cu atenţie tot ce mişca sau mi se parea a se mişca pe albul imaculat al dealului din faţa mea, deal luminat ca ziua de luna care se afla deasupra capului pe bolta spuzită de stele. În vârful dealului aerul juca-n valuri urcând spre înălţimi făcând să tremure bolta cu ale ei minunate constelaţii.     Cu frigul nu aveam probleme: pantaloni groşi de stofă peste unii de trening ce erau luaţi peste izmene(!),cizme nemţeşti, cu ciorap termoizolant-luate pe sub mână de la Luceafărul din Bacău-încălţat fiind şi cu ciorapi de lână făcuţi de mama cu patru andrele, flanel de lână peste care am tras o şubă făcută din cojoc de oaie întreg, nu petice, doar eram şef de fermă, gulerul acesteia ridicat şi pe cap căciulă de miel model strămoşesc, trasă bine pe urechi!    Cât timp să fi trecut? Hai să zic o juma’ de ceas, nu mai mult şi iată că o zăresc! În faţa mea, la nici două sute de metri se află ea, cumătra, pe care nici nu apucasem să o văd ieşind din pădure! Venea şovăind, ocolind câte un smoc de ciulin îngropat de zăpadă, prelingându-se pe lângă o tufă de măceş, oprindu-se din loc în loc, ascultând şi amuşinând aerul,  pornind iar.Mai face câţiva paşi, se opreşte, iar pleacă, se întoarce, ridică botu-n vânt, stă câteva clipe nemişcată, porneşte din nou, iar se întoarce. Cutreieră-n zig-zag şi-n lung şi-n lat toată coasta dealului, adulmecă fiecare vârf de scaiete ieşit deasupra zăpezii, numai înspre şira de paie nu vine! Stau cu arma pe genunchi, respir rar doar când mi-aduc aminte, nasu’ acu’ s-a găsit să se dezgheţe, dar nu mă mişc. Nici nu clipesc măcar, nu cumva să întrerup vraja! Doar inima-mi bate în piept de mai, mai să-l spargă! Şi ea tot nu vine spre şiră!      Da’ ştiu un pont: chiţ! chiţ! fac uşurel, imitând un şoricel mai mult trăgând aerul rece printre dinţi, în timp ce ridic puşca la umăr, dar tot încetişor. Ea se opreşte c-un picior ridicat, cu coada-ntr-o parte, nemişcată. Deodată pleacă spre mine ca trasă d-un fir invizibil, şnur! Nu mai respir! Când se apropie suficient, o limbă de foc iese pe nara dreaptă a IJ-ului de ’12, liniştea serii fiind spartă brutal d-un zgomot puternic, ireal, cu ecou profund în pădurea aflată în vecinătate. Instantaneu cade şi rămâne nemişcată! Dau drumul uşurat la aerul din piept cu-n zgomot şuierat. M-am eliberat brusc de toată încărcătura apăsătoare ce-am avut. Aprind o ţigară, mă ridic scuturându-mă de paie, scot tubul tras şi cartuşul netras pe care le pun în buzunar şi plec spre victimă. O iau de toate patru picioarele şi plec spre casă. Doar luna a fost martoră la crimă ce-o infăptuisem!                                                        

Intru-n bucătărie, caut un ziar ce-l întind lângă uşă şi pun vulpea pe el. Nevastă-mea este-n dormitor şi se uită la televizor. Crăp uşa şi o chem să-mi admire isprava.

-Mai lasă-mă puţin să se termine filmul şi vin! zice ea. Era miercurea cu telecinematecă.

 -Atunci mă duc să duc puşca lu’ nea’ Aurel! zic şi eu plecând, nu înainte de a mai arunca o privire trofeului ce stătea ţapăn lângă uşă pe ziarul ce avea o poză cu „Ceaşcă“ chiar la cap.

 -Am auzit doar un foc, deci ai făcut treabă bună! zise nea’ Aurel de pe prispă.

 -Da, am făcut gulerul promis soţiei! zic şi eu dându-i puşca şi cartuşul netras. Nea’ Aurel îmi puse încă un pahar cu vin pe care l-am sorbit mai rar, povestindu-i ce şi cum.                    Ajung în curte la noi şi Licuţa, soţia mea, în pragul uşii mă întreabă:

-De ce m-ai scos afară, ce vrei să-mi arăţi? zice un pic iritată, zgribulită de frig.

-Păi nu vezi ce frumuseţe e pe ziar în bucătărie? zic şi io tropotind pe scară ca să-mi curăţ cizmele de zăpadă. Da’ când deschid uşa, în stânga ei se afla doar ziarul, o picătură roşie pe el şi atât! Să ştii că m-a urmărit cineva şi mi-a luat vulpea cât am fost la nea’ Aurel! gândesc cu voce tare in timp ce nevastă-mea intră-n casă bombănind. Mă uit prin bucătărie, ies afară, mă uit după urme străine până la poartă, nimic.  Nimic din care să rezulte că a intrat cineva-n curte!  Unde să fie roşcata, că doar n-o fi înviat şi a plecat deschizând şi uşa.  Măi să fie, a dracului comedie. Mai mă uit o dată-n curte, mă duc până la poartă şi vin iar în bucătărie. Nu mai e şi gata! Aşezându-mă pe un scaun să trag cizmele din picioare, privirea-mi este atrasă de un colţ de preş mai ridicat în partea unde se afla o masă mare, de stejar, fostul birou al inginerului şef pe care-l făcusem o masă incăpătoare de bucătărie. Preşul acoperea chepengul de la beciul care se afla sub bucătărie. M-a şi fulgerat ideea: acolo trebuie să fie! Dau preşul la o parte, ridic capacul la beci şi arunc o privire aplecându-mă sprijinit pe un genunchi. Lângă butoiul cu vin, în faţa raftului cu cartofi şi-n dreapta putinii cu varză stătea ea, cumătra roşcată, întinsă pe o parte! Pesemne, faptul că scara ce cobora-n beci era un pic ridicată sprijinind chepengul, lăsând o fantă de câţiva centimetri (acoperită totuşi cu un preş) a fost suficient ca vulpea rănită doar, să simtă că acolo ar fi loc de scăpare. A făcut pe moarta preţ de 15-20 de minute şi când a fost linişte a avut puterea de a se ascunde acolo. Am coborât in beci cu un lemn luat de la sobă. Ea, lată, nemişcată! Când o luam de coadă se ridica pe picioare, trăgând spre un colţ al beciului. Când o lăsam, cădea pe o parte. Am lăsat timpul să termine cea ce începusem eu. Auzisem că sunt hoaţe şi fac      „pe mortu-n păpuşoi“dar asta parcă le întrecuse pe toate în şiretenie!

În acea iarnă am făcut o haină de blană, o căciulă doar din lăbuţe şi un guler frumos soţiei.      Ulterior, târziu, am învăţat că nu-i etic să vânezi după apusul soarelui, după cum nu-i bine să braconezi şi mai ales să împrumuţi armele de foc. Lucruri care pot avea consecinţe imprevizibile, pe care am să vi le povestesc cu alte ocazii. 

Anunțuri

4 gânduri despre „Iarnă grea

  1. Rog vizitatorii să-mi ierte modul de prezentare-mai ales a dialogurilor-cred că undeva am greşit, până o să repar trebuie mai întâi să învăţ ca să pot face asta. De teamă să nu pierd articolul, îl las aşa! La previzualizare apărea bine, în schimb publicat….

    Apreciază

Comentariile sunt închise.