A opt-a poruncă.

Când mă gândesc la copilăria mea inevitabil îmi aduc aminte de o experienţă trăită cu intensitate maximă. Protagonişti eu şi mama mea.  Dacă sunteţi mai emotivi vă rog să nu citiţi în continuare….

V-am mai spus pe aici că în vecinătatea casei noastre-adică la patru case distanţă- se află salonul de nunţi, baluri şi alte petreceri ale timpului. Ei bine, pe vremea aceea nefiind firme de catering mâncarea se pregătea în bucătăria special amenajată la un capăt al salonului: sarmale, pilaf cu friptură de găină  şi cozonaci. Ţin minte că erau oameni ce se numeau bucătari de nunţi care erau angajaţi special la astfel de evenimente.  Totul începea de joia de dinaintea nunţii-ce se ţinea numai duminica- când se aducea materia primă pentru bucătar: varză, carne, orez, ulei, legume, făină, condimente…şi toate cele trebuincioase pentru a face meniul de nuntă.

Ei bine, într-o astfel de joi, când începuseră să vină căruţele cu alimente pentru nunta ce urma în duminica imediat următoare ne aflam, eu şi Puiu vecinul meu, prin apropiere jucând un joc cu lespejoare culese de pe marginea drumului. Ne uitam la oamenii care descărcau coşuri, saci, boccele şi sticle din căruţe şi le duceau doi câte doi în interior la magazia bucătăriei salonului. Când au terminat de descărcat au încuiat uşa de la intrare şi au plecat urmând ca seara să vină bucătarul cu lemnele de foc şi să înceapă roboteala. Noi ne-am continuat joaca până în momentul când, dispărând căruţele în curba de la Puică, Puiu zice:

-Hai să vedem ce a adus! Poate luăm şi noi ceva bun!                                                                   -Cum bă, intrăm înăuntru? întreb eu curios dar şi speriat niţel.                                                -Nu bă, doar tu intri că eşti mai mic, eu nu încap pe ferăstruică. Atunci mi-am dat seama că ferăstruica de la magazia în care tocmai se descărcaseră căruţele era deschisă.   Ne-am uitat în stânga, în dreapta, nimeni. Atunci Puiu s-a aşezat capră, eu am făcut un pas pe el şi am intrat pe geamlâcul lăsat neglijent deschis… În magazie, prin semiîntuneric, am bâjbâit până am apucat două sticle la întâmplare, una dintr-o ladă şi alta din altă ladă pe care le-am ridicat la ferăstruică astfel încât prietenul meu să le poată apuca. M-am tras prin gaura luminoasă,  am ieşit târâş peste pervaz, am luat o sticlă cu dop din cocean de porumb şi am zbughit-o spre casă. Puiu de asemenea, numai că spre casa lui. Ajuns acasă pun sticla „bine“ şi unde putea fi mai bine decât în gârliciul beciului cel rocoros? Acasă nu era nimeni, tata era la serviciu şi venea lunar acasă iar mama era la fân la Măgura plecată dis de dimineaţă. Îmi caut de lucru, fac „treburile de seară“ adică dau buruian la porc, toc foi de sfeclă pentru raţe, mai mă uit pe uliţă şi iată că vine mama cu furca-n spinare şi o traistă cu prune roşioare d’alea văratice şi bune… Mă întreabă ce fac, ce am făcut toată ziua, eu îi răspund dezghiocând prune şi mâncînd cu poftă, bineînţeles omiţând subiectul cu sustragerea sticlei…Se apucă să facă focul, pune de mămăligă şi în peregrinările ei după treabă intră şi-n beci. Când iese, ce credeţi că avea în mână? Bineînţeles că sticla pe care eu o adusesem.

 -De unde e sticla asta cu ulei mămică? întreabă ea cu glas pierit.                                               -Nu ştiu mamă, io n-am fost în beci! zic eu cu un glas care se vedea de la o poştă că nu-i al meu. Parcă simţeam că-mi ard urechile şi obrajii dar nu recunoşteam nimic. Într-un târziu, după multe rugăminţi şi promisiuni că nu-mi va face nimic, recunosc totul, povestindu-i de-a fir în păr cum am făcut. Ce credeţi că a făcut ea? Ceea ce nici nu gândiţi. Adică a luat sticla ascunzând-o sub şorţ, pe mine de mână şi direct la ferăstruica magaziei. M-a ajutat să intru, mi-a dat sticla să o pun la loc şi mi-a zis să ies afară.  Am intrat, am pus sticla în ladă, am ieşit şi….trosc! o nuia tare, de alun s-a rupt peste fundul meu. Trosc! peste picioare. Trosc! pe sinare! Şi tot aşa m-a altoit până am ajuns acasă. Intrând în curte a început să zică: de ce Viorele mamă, aşa te-am învăţat eu? Nu ţi-am zis că nu e bine să iei de la nimeni nici măcar un capăt de aţă? De ce mă? De ce? Zicând acestea mă lovea cu capătul de băţ ce-i mai rămăsese-n mână. La un moment dat ajungem în apropierea buşteanului pe care tocam foile de sfeclă ori dovleac la raţe în care era înfiptă bine barda pentru tocat. O văd cum se opreşte, mă ia de piept cu o mână şi cu cealaltă ridică barda deasupra mea:

 -Mai furi mă? Zi mă, mai furi? Întreba-n neştire şi plângea în hohote. De plânsul ei mie mi-au dat lacrimile-nu plânsesem deloc până atunci- şi am luat-o-n braţe:

 -Nu mamă, n-am să mai fur în viaţa mea!

Au trecut anii, am ajuns să lucrez în domenii în care se practica mica ciupeală şi unde toţi furau mai mult sau mai puţin în epoca tristă a socialismului, apoi am lucrat la patroni zgârciţi care îmi dădeau un salariu minim şi existau posibilităţi de rotunjire a venitului prin furt, dar eu nu am mai furat niciodată.Şi acum văd  printre lacrimi tăişul bărzii ridicate deasupra capului şi pe mama plângând în hohote…

Imaginea reprezintă o pictură a părintelui Arsenie Boca ce se află în biserica Drăgănescu, Nunta din Cana.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame