Avizul buclucaş 2.

M-am urcat în maşina directorului cu gânduri felurite, prăpăstioase. Tocmai ce se zvonise printre noi agricultorii că undeva prin sudul ţării, un agronom a fost arestat deoarece la o anunţată vizită a marelui ctitor arase o tarla de porumb recoltat cu combina şi rămăsese stiuleţi pe loc  fiind descoperiţi Dincă şi arătaţi iubitului conducător. Cică-l băgase la sabotaj şi distrugeri de recolte. Mă îmbărbătam zicându-mi că n-o fi dracu’ atât de negru, doar nu făcusem nici o greşeală când înfiinţasem pajiştea cultivată pe 150 ha, când reparasem stâna de la Valea Boţului unde fusese un splendid conac boieresc, nici la ferma de vaci nu ştiam să fi comis erori unde populasem grajdurile cu pui de-o zi pentru carne, vacile fiind în tabăra de vară. Nici duşmani aşa aprigi încât să mă reclame cu ceva inventat nu credeam să am. Da’ parcă poţi să ştii? Eh, fie ce-o fi! Priveam îngândurat înainte, cel mai chinuitor gând fiind la soţia mea care rămăsese în Bacău la Direcţia Agricolă. Cine ştie ce era în sufletul ei! Şoferul directorului, un bătrânel simpatic, călca acceleraţia de ziceai că cine ştie la ce întrunire importantă trebuia să mă ducă. Am străbătut cei 45 de kilometri în mai puţin de o jumătate de oră pe drumul de ţară lăsând în urma noastră un strat gros, dens de colb. Evita cu măiestrie gropile întâlnite şi claxonând din când în când rarii trecători aflaţi la acea oră pe drum sau gâştele şi raţele ce traversau în căutare de apă prin şanţuri.

Maşina făcu dreapta şi intră pe drumul spre fermă. La poarta fermei am văzut un ARO albastru-îl mai văzusem trecând pe drum- şi inima a început să bată şi mai tare. Am coborât şi m-am dus spre birou. Biroul meu era de fapt o încăpere construită la capătul primului grajd, ce  avea şi o cămăruţă pe post de farmacie veterinară. În uşa biroului stătea un miliţian tinerel iar în interior am mai observat încă un miliţian mai în vârstă şi doi civili cu vârste incerte, tunşi regulamentar şi îmbrăcaţi la costum.

-Bună ziua! am zis încet, fără vlagă. Parcă nici nu-mi recunoşteam vocea.

-Bună ziua! a răspuns cel din faţa uşii. Sunteţi şeful de fermă? mă întrebă.

-Lasă-l bă, că doar n-o fi primarul! zise miliţianul din interior înainte de a apuca să răspund eu. Intră tovarăşe, intră şi ia loc. După care să ne spui în ce relaţii eşti cu şoferul de pe maşina ICIL-ului, că-i groasă! Dacă eşti sincer s-ar putea să rămâi acasă, dacă nu te luăm cu noi. M-am aşezat cu genunchii moi pe marginea patului de fier. (Aveam un pat în birou unde mă mai întindeam uneori după-amiezile.Era din fier dar avea o saltea confortabilă). M-am uitat cu ochii mari la el. Ce-o fi însemnând „groasă“ la ăsta? Stătea pe scaunul meu şi observasem un picior al acestuia gata să cedeze. E greu al dracu’! Ce grad o fi având? Mă uit pe epolet şi văd o steluţă mărişoară. Aha, deci e maior!

-Sunt în relaţii normale tovarăşe maior, ce să vă spun, el preia laptele din fermă, eu il predau, nu văd ce alte relaţii aş putea să am în afară de cele strict profesionale. Am răspuns repede şi un pic uşurat ştiind că chiar aşa era, nu făcusem nici o „prostie“ cu individul. Ba chiar uneori ne mai şi ciondăneam când făceam analizele privind calitatea laptelui, el având tendinţa de a mă „ciupi“ la procentul de grăsime sau la densitate.

-Şi zici că nu ai nici o legătură cu el? Vezi că mai am şi alte treburi astăzi, nu stau să ascult prostiile pe care le debitezi. Avem dovezi care arată că sunteţi mână-n mână!

Cei doi civili răscoleau pritre hârtiile de pe birou şi din micul dulăpior de deasupra. În faţa lor o grămadă de carnete cu avize de expediţie terminate, legate corespunzător la cotoare şi cu ştampila aferentă pe ultima pagină. „Acest carnet conţine un nr. de…file, numerotate de la nr…până la nr…în 3(trei) exemplare“ Nu ziceau nimic, doar răsfoiau câte un carnet şi notând din când în când ceva în nişte agende mici.

-Nu am tovarăşe maior nici o legătură, vă pot dovedi şi eu! am zis prinzând curaj văzând că doar despre asta era vorba. Mă speriasem degeaba, îmi venise inima la loc şi am început să am tupeu chiar. Puteţi să-mi spuneţi de ce sunt acuzat de legături cu acest om? Dacă cineva a făcut reclamaţii să ştiţi că sunt mincinoase! am mai zis cu o voce tare pe care începusem să mi-o recunosc. (Bă da’ prost mă credeţi! Eu nu fur cantităţi mari că  mi-e frică, iau doar atât cât să trăiesc eu şi familia mea un trai normal zilnic. Adică doar ling degetele, nu bag mâna până la cot.) N-ai de ce să te temi îmi ziceam în gând, dă-i în pizda mă-sii cu controlul lor cu tot! La Paşti tot la mine vor veni şefii lor să le dau caş şi miel! La un moment dat civilii s-au ridicat de pe băncuţa ce abia atunci am observat că o puseseră în birou, locul ei fiind de regulă afară în faţa biroului. Nu-i nimic aici dar lipsesc carnete! Cred că sunt la arhivă. Hai să mergem! a zis unul dintre blonzi.

-Bă, mâine să iei toate carnetele cu avize de la începutul anului şi să te prezinţi la ora 8 la noi la camera 1! Să-ţi iei şi lenjerie de schimb că nu cred că o să-ţi mai dăm drumul! Hai băieţi, am terminat cu el! Eu am rămas blocat. Oare aşa să fie? gândeam în timp ce ei ieşeau din birou mergând spre maşina albasatră, Doar cel din urmă, tinerelul, mi-a zis în şoaptă: Stai liniştit, aşa face la toţi! Îi ţine două, trei zile maxim o săptămână! Au demarat în trombă eu rămânând în poarta fermei năuc. Cum să stau liniştit? Cum adică aşa face la toţi? Îi cheamă la miliţie cu chiloţi de schimb şi nu le mai dă drumul? Totul nu durase nici măcar un sfert de oră. Oare aşa se procedează la ei?

Tot gândind aşa, văd pe drumul de lângă iaz şareta şefului de post cu iapa ce i-o dădusem în schimbul lui Bondi venind în galop! Începuse să se aşeze praful lăsat în urmă de maşina cu cei patru securişti. Măi să fie, eu nu reuşisem niciodată să o fac pe Steluţa să alerge atât de repede! Ăsta precis ştie despre ce-i vorba! După graba cu care mână iapa cred că e speriat şi el. A oprit iapa năduşită care sufla de ziceai că are târnafes în faţa porţii. Şi-a dat jos cele 140 de kile lăsând arcurile chinuite ale şaretei să se destindă trosnind,  roşu la faţă ca un rac fiert şi plin de praf  încât uniforma-i devenise cafenie.

-Au plecat tovarăşii? mă întrebă în loc de salut intrând grăbit înaintea mea în birou.

-Da, adineauri, nu i-ai văzut? zic eu scoţând afară băncuţa ce avea o pată de bălegar uscat pe una din laturi. Ce dracu’ s-a întâmplat de au năvălit ăştia?

-I-am văzut dar n-au oprit! Pesemne sunt grăbiţi! E nasol! Cred că mă bagă şi pe mine complice! Mai ai un păhăruţ cu vin? Mi-e o sete…

-Da’ ce-ai făcut mă? Că io habar n-am! Zicea maioru’ că aş fi în legături dubioase cu şoferul lăptăresei, nicidecum cu tine! Ce s-a întâmplat? spun liniştit scoţând din „farmacie“ o sticlă cu vin şi paharele de aseară aşa cum le lăsasem. Încă mai aveau urme uscate pe fund din rubiniul ce trecuse prin ele. Mă duc spre uşă cu gând de a le clăti cu apă la robinetul din capătul grajdului. Prin uşa deschisă venea căldura în valuri, razele soarelui intrau direct în birou jucându-se ciudat cu firele de praf.

-Lasă-le aşa, toarnă că nu mai pot de sete! zise grasul, acum venind rândul patului să geamă sub greutatea lui. Azi dimineaţă la 4 am avut în control pe şefu’ ăl mare! spuse el uitându-se lacom cum torn în pahare. A luat febril paharul întins se mine şi l-a golit fără suflare.

-Aşa, şi? zic eu luând o gură măricică de vin. Parcă nu prea intra vinul chit că era numai bun, în farmacie fiind răcoare. Ar fi mers o bere mult mai bine.

-A venit în control, eu eram la post aici în fermă, chiar m-a găsit pe afară că fusesem după grajd să mă piş şi n-apucasem să mă culc la loc în birou. Am mers prin toate grajdurile, la fânărie şi la lăptărie, i-am spus că tu nu vii azi pentru că mergi la Bacău, i-am arătat şi camera unde era depozitat laptele-era curăţenie-el s-a uitat un pic pe avizul lăsat de tine pe măsuţa de acolo şi a plecat. La 7 când a venit lăptăria am predat laptele, au fost 1245 de litri cu cel de aseară,  şoferul şi-a luat exemplarul albastru al avizului după ce l-a semnat şi a plecat. Eu am plecat după ce primarul, care ştii că trebuia să-mi ia locul ca ofiţer de serviciu m-a anunţat telefonic la centru că va veni după-amiază pentru că are o treabă. Pe la ora 9 eram la Frunteşti unde trebuia să mă întâlnesc cu Loţi şi cu Bebe ca să mergem la o posibilă sustragere de porumb în Dobreana. Am fost anunţat prin staţie de ajutorul meu că vine economicu’ la fermă deoarece ai avea ceva afaceri cu şoferii de la ICIL. Şi să mă întrebe şi pe mine câte ceva pentru că am fost de serviciu pe fermă, fiind imposibil să nu ştiu ceva. Am venit cât am putut de repede! A zis toate astea aproape pe nerăsuflate de ziceai că era la raport şi trebuia să fie scurt, clar şi cuprinzător.  Ce să însemne asta oare? Ce să fie la mijloc? Care era cauza? Stând noi aşa şi făcând fel de fel de supoziţii apare primarul. Intră în birou şi zice:

-Ce dracu’ bă, voi când beţi nu mai ştiţi ce faceţi? De ce ai semnat nenorocitu’ ăla de aviz? Mai era completat şi cu date false! Pune-mi şi mie un pahar cu vin! Tare-i cald!

Îi pun un pahar din sticla abia începută şi în acel moment îmi dau una peste frunte! Mă reped la măsuţa cu avize şi deschid carnetul cu avizul de azi. Aşa era! Eu o sfeclisem! Aseară, tot instruind OSU am completat avizul cu toate datele, mai puţin cantitatea de lapte şi îl semnasem din reflex. Trecusem procentul de grăsime, densitatea, la litri lăsasem liber şi semnasem avizul. Comandantul miliţiei judeţene venind în control dimineaţa şi şeful de post în exces de zel arătându-i avizul, a observat această gogomănie şi mi-a trimis economicu’ pe cap să mă înveţe că nu-i bine să semnezi ca primaru’.  Că asta ar putea spune multe! El şi-a dat seama că e o copilărie pentru că a doua zi la miliţia judeţului unde m-am prezentat regulamentar cu sacoşele pline cu carnete de avize, cu confirmările ICIL-ului privind corectitudinea datelor şi cu chiloţii într-o pungă d’un leu, i-a ordonat maiorului să mă lase ca să plec acasă. Dar eu nu am uitat momentele prin care am trecut în cele două zile când am trăit atât de multe spaime, atât de multe frici şi atât de multe gânduri. Au fost chiar gânduri de a fugi din ţară. Nu mai zic despre spaimele provocate soţiei! Ea nu avea decât vina de a mă fi ales să-i fiu soţ!

În acel an şi-n următorii am rugat inginerul şef să dea cu dedicaţie specială caşul şi mielul şefului miliţiei judeţene. Nu ştiu dacă a făcut asta dar mereu mă gândeam la el când baciul de la stână belea mieii destinaţi plocon mai marilor judeţului! Şi le uram: Sta-v-ar în gât! 

 

Fotografia este luată de pe net