E timpul culesului!

Soarele s-a lăsat mai jos, spre sud, în mersul lui cotidian pe bolta infinită. Dimineţile sunt mai răcoroase, învelite într-o pâclă alburie iar serile se lasă mai devreme peste sat. Pe potecile ce duc spre livezile pline de rod, funigeii strălucesc în mii de culori, destrămaţi de picioarele culegătorilor udate de roua nopţii ce încă mai hrăneşte iarba îngălbenită deja. A venit doamna toamnă, cu carele ei încărcate de roade! 

-Io zic să mai luăm şi pe nentu’ Gheorghe, pe Niculina şi pe Niculaie! zice mamaie răsturnând mămăliga aburindă pe un fund aşezat în mijlocul măsuţei rotunde cu trei picioare. Pe plita sobii, într-o margine, bolborosea domol o oală de sub al cărei capac răsufla din când în când un jet de abur cu arome lăsătoare de apă-n gură. Cu ei trei, cu tactu’ mare, cu mine şi cu voi trei facem opt inşi buni de muncă! Tactu’ şi cu tactu’mare bat prunii şi noi adunăm! mai zise ea ca răspuns la întrebarea pusă de mine dacă mergem la adunat prunele, trimis de tata şi de mama. Hai, ia scăunelul, stai şi tu colea la masă! N-avem noi scovergi da’ o ţâră de tocană nu strică! Ilie! Hai să mănânci,mâine ai găsit de treabă, te văitai de prea mult stat! strigă pe tataie, luând o strachină în care puse din oala de pe foc tocăniţa aburindă. Am luat cu lingura de lemn şi-am gustat: toate aromele doar mirosite până acum, erau la mine-n gură de-astă dată! Mămăliga mai răcorindu-se, am rupt cu grijă o bucată făcând un boţ mititel şi am început să mâncăm toţin trei în jurul măsuţei. Tataie mirosea a ţuică, semn că trecuse pe la butoi!

A doua zi de dimineaţă am plecat cu tata şi mama în căruţa noastră trasă de Steluţa la Măgura, unde aveam noi o livadă de un pogon cu pruni dată de zestre maicii mele la măritiş. Pruni sănătoşi cu crengile pline de prune dulci, de culoare vânătă, lucioase şi din care ieşea o ţuică cum mai rar găseai la alţi oameni din sat. Cred că de „vină“ era expoziţia sudică şi mai ales pământul, un sol bun care dădea o dulceaţă deosebită prunelor. Tata pregătise de cu seară căruţa, punând duba, prăjinile şi cârligul de bătut prunii, găleţi şi târne pentru adunat prunele. De dimineaţă am mai luat doar mâncarea (mămăligă, brânză, ouă fierte, ceapă, ardei, roşii ) şi bineînţeles o sticlă cu ţuică de anul trecut, puse într-o straiţă agăţată de loitra căruţii. Urciorul pentru apă era ţinut de mama cu grijă în codirla căruţii pe un braţ de fân, eu stând lîngă tata pe scândură-n faţă mânând-o pe Steluţa. Când am ajuns la livadă, tataie deja scuturase şi bătuse câţiva pruni şi sub aceştia se vedea un covor albastru-violet de prune. Erau puzderie! Mamaie deja adunase o grămăjoară frumoasă de prune. Căruţa lor era trasă p-un tăpşan, boii dejugaţi păscând hulpav otava pălită de brumă, priponiţi cu sfori lungi, subţiri, ei fiind porniţi la drum cu noaptea-n cap pentru a ajunge devreme la Măgura.

-Hai mamaie să le adunăm, că nu terminăm până-n seară! Anu’ ăsta facem peste mie! Are baba ce să tainească la iarnă cu tactu’mare! Că la iarnă, când vom sta la gura sobii, e bine să gustăm şi o ţuiculiţă fiartă, că tare bună mai e! Şi mai vin şi pe la voi şi tot c-o fiartă o să mă cinstiţi! Vorba aia: de la nenea pân’ la lelea, s-a făcut drumu’ ca pielea! D’aia o iubesc eu pe mamaie. Are mereu o zicătoare de spus în momente potrivite.

Şi adunam prunele, le puneam în duba căruţii, le duceam acasă şi le răsturnam în butii mari, unde fierbeau lăsând la fund o zeamă roşiatică şi deasupra formau un capac, un podişor cum zicea tata. Nu terminam într-o zi, uneori nici în două zile! Iar iarna, când se dădea  drumul la povarnă, până să se surpe podişorul făceam ţuica. Parcă văd cum se mirau povarnagii şi oamenii care mai treceau pe acolo aşteptându-şi rândul la cazan şi gustând c-o lingură anume din licoarea ce curgea pe ţeavă: Băi Nelule, straşnică ţuică mai iese din prunele tale! Şi multă! Că dacă restul oamenilor făceau la un cazan de 44 de găleti cu borhot in jur de 80, 85 litri de ţuică bună,(că apoi curgea acreală) din borhotul nostru ieşeau 110, 120 litri şi tot nu se acrea poşletele!

Adunam cu sârg prune, cu amândouă mâinile, nu ca alţii care adunau prune c-o mână, trecându-le dintr-o mână în alta până să le pună-n târnă, numărându-le. Palmele se umpleau de-o zeamă groasă, maronie şi lipicioasă. Dacă strângeai pumnul, după câteva secunde cu greu îl mai desfăceai. Ca să mai scap de corvoada adunatului, mă stergeam pe mâini cu un smoc de iarbă, luam urciorul şi plecam după apă la fântână. Aduceam un urcior cu apă rece, treceam pe la fiecare culegător dându-le să bea apă pe ţuţuroiul de pe toarta acestuia, le dam şi la bătăuşi, adica lui tata şi lui tataie care erau mai sus, pe coastă unde scuturau de mama focului prunii, bătând cu prăjinile prunele care se încăpăţânau să nu cadă. La amiază ne puneam la masă. Mama aşeza o prelată mare, adusă de tata de pe la sondele la care lucra, câteva ştergare înflorate deasupra pe care răsturna mămăliga, ouăle, brânza şi ceapa, ardeii şi roşiile. Ne aşezam toţi în jurul mesei improvizate şi mama scotea un ciocănel, adică o cinzeacă, în care punea ţuică pentru fiecare dintre noi trecându-l din mână-n mână după fiecare umplere şi golire. Şi mamă, ce bună era mâncarea! La un moment dat mamaie se ducea la grămada de prune, alegea câteva mai mari pe care le punea în poală, lua o bucată de mămăligă şi mânca. Prune cu mămăligă, o bunătate! Mâncam şi eu aşezat lângă ea, cu ochii mijiţi spre sat, acolo unde într-o casă bătrânească se afla venită de la Braşov nepoata vecinilor noştri care aveau şi ei livadă-n hotar cu a noastrĂ. Livada lor era mai mică dar avea prunii mai tineri şi era încă neculeasă.

-Hei, măi Nelule, dacă Viorel ar lua de nevastă pe Doina, ce livadă am avea noi aici!  spunea mamaie gânditoare,parcă ghicind că la Doina mă gândeam şi eu, dar din alte motive. O lumină blândă, strecurată printre ramurile prunilor ne învăluia pe toţi, realizând o imagine idilică, de toamnă rodnică şi îmbelşugată. Mă lasam uşurel pe spate zdrobind un pai între dinţi, privind cerul şi visând la casa din vale. Şi la câte prune ar face livada mea când voi fi eu mare, însurat cu Doiniţa, fata din Braşov.

Prin vară am întrebat dacă sunt prune la Măgura pe un verişor. Mi-a zis că sunt prunii încărcaţi, le trebuie proptele ca să nu se rupă sub greutatea bogăţiei de prune. Chiar dacă prunii sunt bătrâni, unii fiind mai mari decât mine, livada încă produce cam la cinci ani o dată rod îmbelşugat. Între aceşti ani produce mai puţin. Iar înspre livada vecinilor a tras tata gard despărţitor în anul în care i-am adus noră tocmai din Moldova ce are ca zestre o bucată de vie din ai căror struguri iese un vin grozav, roze, numai bun de pus pe masă alături de o ţuică fiartă în serile lungi de iarnă ce vor urma.

 

Sursa foto: Google-poze cu livezi de pruni.