Când civilizaţia „atacă“!

Am zis că, dacă tot vine toamna, să mă pregătesc pentru iarnă şi cu ceva brânză luată de la mama ei, din inima muntelui, de la ciobani cunoscuţi şi pricepuţi. Că doară nu o să dau copiilor şi nepoţeilor brânză de burduf de la Mega, Kaufland ori Carrefour care se laudă că au produse eco şi bio produse la mama naibii da’ numai la preţ văzându-se „calitatea“ acestora. Aşadar duminică dimineaţa plec cu un bun prieten de drumeţii, (fost coleg de liceu, Bogdan) în Bucegi, la nişte stâne ştiute de noi, cu ciobani cunoscuţi de la care mai luaserăm noi brânză şi-n anii trecuţi. Am luat în rucsac câteva haine groase, ciorapi de schimb, un kil de roşii din grădină, un termos cu cafea fierbinte, cuţitul nelipsit la drumurile făcute-n natură şi multă voie bună. La Ploieşti-Vest am luat de la un magazinaş două pâini mari şi ceva mezeluri feliate. Drumul ,cam aglomerat şi într-un sens şi-n celălalt dar se circula destul de bine. În Sinaia am cotit-o la stânga spre Târgovişte, urcând serpentinele Păduchiosului în spatele unui Maseratti ce avea o garda de numai câţiva centimetri drumul nefiind tocmai fără denivelări. Aproape de Cota 1000 am facut-o la dreapta spre Hotel Peştera, având în faţa noastră Maseratti-ul roşu care a zbughit-o ca din puşcă atunci când a văzut că drumul spre crestele muntelui era neted ca-n palmă. Abia la cabana Dichiu l-am ajuns, noi coborănd în stânga spre Zănoaga, Bolboci, Padina şi Peştera, el urcând drumul spre Piatra Arsă, la dreapta. Drum asfaltat, cu mici porţiuni în lucru, dar nu imposibil de trecut. La barajul de la Bolboci construit pe albia râului Ialomiţa ai două variante, putând merge pe ambele maluri ale lacului, mai indicat fiind malul estic al acestuia deoarece este asfaltat până la Diana, drumul vechi al malului vestic fiind neasfaltat.Noi am mers pe malul stâng pe asfalt. La păstrăvăria de după Cheile Tătarului drumurile se reunesc iarăşi urcând spre larga poiană unde se află Cabana Padina, Diana, Centrul de pregătire Salvamont şi o mulţime de alte construcţii mai mari sau mai mici pe care nu le văzusem anii trecuţi. In poiana Padinii, puzderie de maşini de toate tipurile! La o primă privire am crezut c-am ajuns în  parcarea unui centru comercial din Bucureşti. „La dracu’! Uite de ce am zis eu acum câţiva ani că nu-i bine ca să se facă asfalt până-n creierii munţilor!“ Am parcat şi noi, am luat o bucată de pâine cu roşii şi salam pe fugă, ne-am pus bocancii în picioare, rucsacii în spinare şi hai la drum per pedes!

În drum spre stână

-Mergem la stâna din Padina, la nea’ Niculaie din Moeciu! zise Bogdan avântându-se de-a dreptul pe panta ce ducea spre cabana Padina şi de-acolo spre stână. Era o dimineaţă splendidă, cerul de un albastru ireal, fără pic de nor, cum rar găseşti la munte, întâlnit doar în aceste zile de sfârşit de august şi început de septembrie. Am început să urcăm în zig-zag sau pieptiş uneori coasta muntelui. Aerul tare, ozonat, ne umplea plămânii dornici de curăţare a smogului de la câmpie, de unde veneam. Nu am apucat să o luăm pe scurtătura ce o ştiam că zărim în depărtare trei siluete coborând pe drumul de piatră. Doi oameni şi un cal cu samar. Când s-au apropiat de noi am recunoscut pe baciul stânii către care tocmai ne îndreptam.

 

-Bună ziua nea’ Niculaie! Să trăieşti! Mai e cineva la stână,că vrem să cumpărăm niscai brânză? am întrebat cu o strângere de inimă, nu ştiu de ce, parcă presimţind ceva.

-Să trăiţi dumneavoastră! N-aveaţi telefonul meu să mă sunaţi? Că brânză nu mai am! Am rămas de nici la ciobani nu le-am dat toată partea, anul ăsta a fost mai greu, iarba s-a cam dus, oile au mai înţărcat unele dintre ele, poate în jur de 15 septembrie să veniţi, da’ să mă sunaţi înainte că nu promit nimic! zise baciul în timp ce calul, neţinând cont că era pe pantă abrubtă, se întindea să apuce un zmoc de iarbă de pe marginea drumului. M-am uitat la Bogdan, el la mine, asta e ne-am zis, mergem la Eugen în Doamnele, el trebuie să aibă. Am coborât împreună cu cei doi ciobani spre Padina, vorbind de una, d’alta şi despărţindu-ne după ce am notat telefonul moşului. Am pornit înspre Peştera urmând ca de acolo să mergem spre Obârşia Ialomiţei pâna la o altă stână ce se afla sub masivul Doamnele, la Eugen, un inginer care se ocupa de creşterea oilor şi pe care-l cunoşteam, în trecut cumpărând berbecuţi de la el pe care-i îngrăşam şi-i vindeam la export la arabi. Puţin transpiraţi dar plini de elan am ajuns la stână unde ne-au întâmpinat doi căţei şi un ciobanaş tinerel, nici 15 ani nu cred să fi avut, oile fiind plecate la păşunat cu ceilalti ciobani. Eugen nu era, fiind plecat cu maşina la Malu cu Flori să ducă brânza la vânzare!

-Şi ce mă, a luat tot? am întrebat nevenindu-mi să cred ce ghinion am avut.

-Da, tot ce facem în cursul săptămânii ia sâmbăta şi o duce la vale că-i mai scumpă! spuse copilul, luând o găleată şi plecând să aducă apă de la o fântână din apropiere.

Ciobănaşul

 

-Bogdane, mergem înapoi la maşină, încercăm şi la Coteanu să vedem dacă au brânza bună şi ‘om lua, n’om lua, mergem la Toli la cabană, mâncăm ceva şi plecăm acasă! Ne-am întors la Padina niţel obosiţi dar mai mult trişti că venisem aproape degeaba. Spun aproape, deoarece mişcarea ce o făcusem fusese totuşi benefică pentru sedentarii ce devenisem în ultima perioadă a acestui an. Nu vă mai spun că nici la Coteanu, o stână aflată aproape de Padina, nu aveau brânză. Toată fusese vândută ori era plecată „la vale“ ciobanii abia având pentru ei ceva caş ca să manânce. Ne-am dus la cabana Padina. Acolo cunoaşte Bogdan cabanierul, pe Toni, un tip care împreună cu familia încearcă să extindă cabana, acum având şi un aflux mult mai mare de turişti, atât vara cât şi iarna. Am mâncat o ciorbă fierbinte şi bună. Toni dă câteva telefoane şi când ne-a făcut nota de plată ne spune că ne-a găsit brânză tocmai la o stână pe Piatra Arsă, adică trebuia să ne întoarcem la Dichiu şi să mergem pe creastă până la intersectarea drumului cu poteca ce venea de la Lăptici unde aveam să aflăm o tarabă a unui cioban ce vindea brânză. Dacă ne grăbeam mai găseam, că vorbise cabanierul cu el să ne oprească, da’ mai ştii? La câţi turişti sunt în zonă, riscam să nu mai găsim nici la el! Şi iată-ne porniţi către Piatra Arsă, lăsând în urmă marea „parcare“ cu zgomotul ei, că nu v-am spus da’ credeam că mă aflu la bâlci, cu manele, muzică populară şi cântece de voie-bună care de care mai stridente şi bubuitoare! Peisajul era frumos, nimic de zis chiar dacă dinspre Tătaru se ridicaseră câţiva nori ce ameninţau să se prăvale peste Valea Ialomiţei. Da’ multe maşini, nene! Care urcau, care coborau, aveam impresia că mă aflu pe DN1 nicidecum în vârf de munte! Şi când mă gândesc că acum câţiva ani lasam maşina la Moroieni şi veneam pe jos, cu bagajele-n spinare până la Omu! Când vedeam alţi turişti sau câte un cioban cu turma de oi era o bucurie mare că mai vedeam şi noi pe cineva cu care să mai schimbăm o vorbă. Acum, privind de pe creastă înspre Valea Ialomiţei, se vedea un furnicar de maşini, corturi, rulote, fum de la focurile aprinse în ciuda interdicţiei ca fiind arie protejată, rezervaţia Bucegi 2000, chipurile! Am luat câte trei kile de brânză în băşică de porc (atâta mai avea), de la un cioban pe care nu-l mai văzusem, care a zis că n-a mai făcut în coşuleţ din coajă de brad pentru că a văzut că se vinde foarte bine brânza şi aşa, el abia făcând faţă cererii! Cred şi io, la atâta trafic, e normal să ai cerere mare de produse tradiţionale! Am plecat spre casă mai aruncând o privire roată peste munţii atât de iubiţi! Erau aşa cum îi ştiam de copil, semeţi, cu vârfurile binecunoscute în nori: Zănoaga,Tătaru, Bătrâna, Doamnele, Mecetul Turcesc, Omu, Obârşia , Cocora, Blana, Lăptici, Furnica, Vârfu cu Dor, Dichiu. Dar în vale, „parcarea“ aceea imensă care era poiana văii de la Cheile Tătarului până la Pestera mi-a lăsat un gust amar! Parcă vedeam aievea o pâclă albăstrie, de gaze arse şi nearse provenite de la sutele de maşini ce se aflau pe acolo pe unde cândva, numai ciobanii cu turmele lor şi câte un turist tenace se avântau luând în piept aerul tare al munţilor! Am scos un suspin, Bogdan a oftat chiar, am întors maşina şi am plecat spre casă ducând cu noi o întrebare chinuitoare: e bine că s-a făcut şosea asfaltată până aproape de izvoarele Ialomiţei?  Ce, festivalul „Padina Fest“ nu avea iubitori care să vină cu bicicletele ori pe jos, cu rucsacurile în spate?

Vedere parţială spre poiana Padinii

Această întrebare mă chinuie şi acum, nu-mi dă pace, provocându-mă să vă întreb la rându-mi pe voi, cititorii mei, dacă e bine sau nu e bine să se ducă civilizaţia până-n ultimele cotloane ale munţilor!

Sursa foto: fotografii personale.

Anunțuri

14 gânduri despre „Când civilizaţia „atacă“!

  1. Buna dimineata Victor !
    In primul rand, FELICITARI pentru placuta POSTARE ! 🙂
    In al doilea rand, si eu CUMPAR ” branza de la MAMA ei” si
    nu de la STRAINII de NEAM si TARA ……………..
    In al treilea rand, in fiecare AN merg pe UNDEVA prin INCA frumoasa noastra TARA si-mi vine sa” URLU de FURIE ” 😦 cand VAD muntii DESPADURITI iar camioanele cu remorca ducand BRAZII nostri falnici dincolo-n pustie 😦 si MORMANE de GUNOI mai mari decat ” mormanele de DOLARI ” 🙂 primite de Mircea Basescu de la clanul Bercea Mondialu’ ! 😦
    Muntii BIHORULUI este doar un trist EXEMPLU ………
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/09/27/
    Multumesc pentru vizitele facute pe blogul meu 🙂 si as fi onorat daca ti-ai spune parerea versus cele postate de mine …………
    Ca sa-ti aduci aminte de un CM de FOTBAL reusit ( pentru altii, nu pentru NOI ) 😦
    postez un videoclip ce sper sa-ti placa ! 🙂

    Weekend placut ! 🙂
    Cu prietenie,
    Aliosa.

    Apreciază

  2. Că se fac drumuri nu este rău. A te mișca rapid înseamnă progres dar, a nu proteja mediul înconjurător înseamnă inconștiență, egoism. Important nu este doar să avem noi, acum, astăzi, o viață bună ci să lăsăm și celor ce vin după noi, posibilitatea de a trăi o viață bună. Asta dacă ne iubim copii, nepoții.
    Toată țara ar trebui să fie împânzită de drumuri bune, practicabile în orice anotimp căci pretutindeni trăiesc oameni și fiecare dintre ei au dreptul la o viața normală. Au dreptul să locuiască oriunde, fie la munte, fie în deltă, să ajungă la școală, la medic, la muncă. În Austria sau Elveția se ajunge cu mașina și la 3000 de m altitudine și natura nu este periclitată. Sunt legi, sunt respectate și oamenii au înțeles că a respecta natura înseamnă să-și respecte propriul drept la viață.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Frumoase şi curate gânduri! Dar când vom fi noi, românii conştienţi că trebuie să ne educăm copii să devină iubitori ai acestui pământ pe care s-au născut? Cât de mult ne mai trebuie să aplicăm legile, educând generaţiile actuale prin constrângere, să respecte natura cu tot ce are ea şi ne oferă nouă? Mulţumesc pentru popas şi pentru sfaturile dion comentariu!

      Apreciază

  3. Triste realități! Pentru că la noi, la români, ceea ce se dorește a fi o modernizare utilă oamenilor, aduce cu sine mai degrabă multe distrugeri. Românul este încă departe de a fi un cetățean educat, care să protejeze natura și locurile faine. La tot pasul numai gunoaie, mizerii și lucruri distruse. Mare păcat. Când ajungeam în vârful Bucegilor, mă bucuram să admir măreția naturii și liniștea marilor înălțimi. Ca să ajung până acolo și să ascult cu forța manele…. prefer să nu mai mă duc acolo.
    M-a întristat mult această relatare. Dar…. nu mai mă miră nimic pe meleagurile mioritice…
    Numai bine! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da, un gust amar am şi eu referitor la educaţia noastră. Şi nu de azi, de ieri… Încerc să-mi educ şi nepoţii să respecte natura (copiilor mei le-am pus bazele încă de mici) şi abia aştept să mai crească puţin ca să pot ieşi cu ei în drumeţii mai scurte ori mai lungi! Nu neapărat în Bucegi, cu toate că este locul meu de suflet, acolo deschizând eu ochii în ceea ce priveşte drumeţia. Mulţumesc pentru vizită tinere domn!

      Apreciază

    1. Mulţumesc mult, uite o carte care va rămâmne aici pentru nepoţii mei!!!
      Capitolul despre apărarea „pumnului“ de munţi de la noi e relevant pentru articolul meu! Chiar dacă nu suntem elveţieni, unii din noi suferim mult din cauza intruziunii neaveniţilor în natură, primordial fiind „banul“ şi-atât!

      Apreciat de 2 persoane

  4. Dacă e civilizaţie nu-i chiar rău.
    Din păcate nu prea este civilizaţie, apar distrugeri, gunoaie şi este tulburată natura iar fauna în unele cazuri se manifestă cum nu ne dorim.
    Prea mult asfalt strică.
    Cine vrea să meargă, îşi foloseşte, cu bucurie, picioarele.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Nu am vrut să scriu despre gunoaiele ce le-am văzut, nici despre urşii care vin noapte de noapte la resturile lasate în locurile de campare…Cu altă ocazie am să vă povestesc ce am păţit când am fost cu cortul, tot în această zonă. Mulţam pentru vizită!

      Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.