Nume.

Identitate

– Și, a cui ești tu?
M-a întrebat un țăran
după ce mi-a răspuns,
parcă mirat,
la salut.

Într-un sat, exiști
doar prin strămoși.

Am găsit asta la anna c. ronescu căreia îi mulţumesc pentru o aducere aminte…

Copil fiind, printre primele mele amintiri se numără şi cea de cum trebuia să răspund la întrebarea: al cui eşti tu măi copile? pusă de oameni, la început când mă vedeau căţărat pe bolovanul din mijlocul curţii, apoi de oamenii cu care mă întâlneam în drumurile mele spre gârlă vara la „pescuit“ sau scăldat, ori iarna spre derdeluş, la colindat ori cu pluguşorul şi sorcova, mai apoi de oamenii cu care mă întâlneam când mergeam la adunat de fân, la cules de prune sau cu căruţa la lemne.

-Cum te cheamă băiete, al cui eşti tu?

-Mă cheamă Viorel şi sunt al lui Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu!

-Al cui mă? insistau unii spre amuzament sau mai „tari“ de urechi.

-Al lu’ Nelu a lu’ Guţă a lu’ Titu! raspundeam eu aproape strigând cu mândrie numele părintelui, bunicului şi străbunicului.

Mai mărişor fiind, plecând la şcolit în zări mai îndepărtate, venind în vacanţe cu plete blonde-n vânt, inelate, mă oprea câte o babă:

-Maică, tu nu eşti Viorel, băiatu’ Olgii lu’ Nelu lu’ Guţă a lu’ Titu? întreba ea privindu-mi părul leit ca al maicii mele.

-Ba da mamaie, săru’ mâna!

Şi când spuneam asta, mă gândeam totdeauna la tata, tataie şi străbunicu’ (pe care nu-l cunoscusem). Cărora le purtam recunoştinţă pentru că aveam un nume-n sat. Recunoştinţă ce le port şi astăzi şi le voi purta mereu.

 

 

Anunțuri

9 gânduri despre „Nume.

    1. Am fost privilegiat din acest punct de vedere. Am crescut la umbra celor patru bunici pînă mi-am luat zborul. Ei au fost cei care mi-au arătat cum să trăiesc pe acest pământ în armonie cu el! Mulţumesc pentru vizită, intrasem la idei!

      Apreciază

  1. Ce frumoase sentimente ne trezesc în suflet amintirile cu bătrânii noștri dragi! Le datorăm viața, suntem ai lor și trebuie să le cinstim memoria cu sfințenie. Și eu îmi amintesc cu drag de acel „interogatoriu” al bătrânilor din sat, atunci când treceam pe lângă dânșii și voiau să știe al cui sunt, unde mă duc și ce mai face „tactu-mare”. Mi-e dor de chipurile lor dragi, de acei ani ai copilăriei…
    Numai bine! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Eu când merg „acasă“ calc cu smerenie pe uliţa copilăriei. Nu spun poveşti, chiar asta simt, că mă vede bunicul, bunica, unchiu’ Gheorghe-fratele bunicului, tanti Filica sora lui…Mulţumesc pentru zăbavă!

      Apreciază

Comentariile sunt închise.