Ilie. Bunicul care nu mi-a fost rudă.

Este 20 iulie, ziua Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanu! Ziua lui tataie „de la boi“!

Carul de foc uruie năpraznic pe bolta cerului.Instantaneu gândul mă duce la Ilie Niţoiu…Ilie Niţoiu fiind bunicul meu dinspre mamă, care nu mi-a fost rudă, el fiind al 2-lea soţ al bunicii mele. Care bunică a fost tare frumoasă de a reuşit să se mărite pentru a doua oară cu un flăcău, având şi doi copii.

-Mărie, pune de mămăligă că vine nepotu’ obosit de la pădure!  Aceste cuvinte le auzeam când mă ducea mama la bunicii „din sus“ pentru  că  uneori eram în cârca ei deoarece mă dureau picioarele să merg pe uliţa plina de pietre ce ducea spre casa lor. O casă frumoasă, văruită cu var în care a fost picurată oleacă de sineală,  aşezată sub un deal înalt, alcătuită din două camere, o săliţă între ele şi o prispă lungă cît toate trei la un loc mărginită de un gărduleţ din scânduri înflorate cu meşteşug de tataie. Casa era aşezată pe o temelie înaltă de piatră cioplită, atât de înaltă că sub ea se afla incă o cameră mare care se chema „pimniţă“ adică ceea ce astăzi numim beci şi în care erau aşezate pe rafturi din scânduri mere, pere, cartofi, un butoi mare cu ţuică şi într-un colţ o putină cu varză murată alături de o putinică cu oţet din prune. Când ajungeam în curte, mama mă lăsa jos din spinare şi eu fugeam spre scăra de piatră care ducea la prispa de sus unde mă aştepta  „tataie de la boi“ cum îi ziceam pentru că nu v-am spus, bunicii mei au fost crescători de animale, nu au avut serviciu permanent ci au fost „cărăuşi“ adică au crescut pe lângă vaci, oi, capre, porci, păsări şi animale de tracţiune. Şi pentru că bunicii din partea mamei aveau boi iar cei din partea tatălui aveau cai, a fost simplu să le zic tataie/mamaie de la boi, respectiv tataie/mamaie de la cai când vorbeam despre ei!

Tataie Ilie era voinic, cu părul înspicat, fost şaten, cu un nas imens şi care mirosea mai mereu a ţuică! A fost băutorul familiei, plăcându-i să meargă la restaurantul lu’ Bănulescu, de fapt camera de la şosea a casei aflate mai jos câteva postaţe, cu obloane mari, verzi, închise pe diagonală cu-n drug gros de fier, loc în care mă trimitea mamaie după el să-l chem la masă de seară şi în care am mâncat cele mai bune prăjituri însiropate din viaţa mea! ( acum le zice amandine da’ nu mai sunt atât de bune ca atunci). Tataie stătea la o masă cu un ţoi de-o juma’ de kil în faţă, în care mai era băutură de circa un lat de palmă de-a mea de copil, pe care îl da peste cap înainte să mă ia de mână şi să mă ducă printre mesele cu muşterii la vitrina cu prăjituri, de unde-mi alegeam pe cea care-mi plăcea cel mai mult. Savuram fiecare firimitură cu o plăcere imensă lăsând la final glazura groasă din zahăr şi ciocolată şi plecam spre casă amândoi, tataie uneori lălăind ceva despre o Mărie şi Mărioară şi un par de soc. Ajuns acasă, primul lucru era să întrebe pe mamaie dacă mi-a pus şi mie o strachină cu lapte şi mămăligă! A doua zi, la ora 2 din noapte se ducea să dea mâncare la boi. Aprindea felinarul de cu seară şi-i lăsa lumina mică până când se trezea şi mergea la grajd. Mişka şi Cerbu erau doi boi mari, cu ochi blânzi şi cu părul de pe grumaz tocit de la jugul căruţii la care erau nevoiţi să tragă pentru al ajuta pe tataie să câştige bani. Când eram cam de cinci-şase ani mă duceam cu ei la Bapciu, o grădină de lângă Râmata, unde îi lăsam să manânce iarbă în grădină având grijă să nu intre în lucerna de pe luncă şi când îi scoteam la gârla să bea apă mă suiam călare pe Cerbu care era mai liniştit. Mişka nu ma suferit niciodată în spinare. Se cruceau toate babele când mă vedeau călare pe bou!

Ilie Niţoiu a fost un om aprig şi ambiţios. Nu suferea să-i ia cineva înainte când era vorba de a face un lucru, indiferent de era vorba de încărcat căruţa cu fân ori lemne sau de a ciopli copaci întregi făcând din ei grinzi şi căpriori pentru case şi grajduri. De asemenea avea un dispozitiv de lemn în formă de cal în care fasona şindrilă pentru acoperişul acestora. Tăia scândurele din bucăţi de lemn ale trunchiurilor unor copaci aleşi doar de el şi apoi le subţia cu cuţitoaia până ajungeau să fie toate identice de ziceai că au fost făcute de o maşină-robot din zilele noastre…El m-a învăţat să aşez fânul în căruţă de ziceai că-i un paralelipiped mare pus pe roţi. Punea fânul de pe un pogon fără nici o teamă că s-ar putea răsturna cumva căruţa ori că nu vor putea boii să o ducă până acasă. Când descărcai o căruţă cu fân incărcată de el te săturai de muncă, credeai că nu se mai termină! De asemenea ţin minte că l-am văzut facând caldarâm, pe uliţa principală a satului, din piatră de râu, piatră cărată de oamenii din sat pentru „prestaţie“, adică pentru un număr de zile de muncă obligatorie, anual, în folosul comunei. Avea nişte pernuţe legate cu curele la genunchi deoarece lucra mai mult îngenuncheat, în nisipul umed, ciocănind la piatra aşezată regulat în acesta. Se ridica doar când mânca la umbra unui castan aflat pe marginea drumului lângă puţul cu apă. Dar marea lui plăcere era coasa şi cositul ierbii! Avea o coasă mare, de 10 în limbajul cosaşilor, care practic „fluiera“ când o purta tataie prin iarbă! Aşa de frumoase erau brazdele, atât de regulate şi de verzi că rămâneam mut de uimire când mă duceam la locul unde cosea, să-i duc de mâncare! Îmi punea mamaie într-o traistă mare o ulcică cu ciorbă acrită cu zarzare, o bucată de brânză, câteva ouă fierte, o ceapă, mămăligă (uneori un coltuc de pâine) şi obligatoriu o sticlă cu ţuică. Şi un ştergar mare, frumos brodat, pe care-l întindeam la umbra unui prun şi pe care aşezam ce-aveam în traistă. Cât timp tataie mânca, eu luam coasa şi incercam şi eu să cosesc. Când mă vedea cum mă chinui, venea la mine cu căciula pe care mi-o punea sub braţul stâng pentru ca să nu mă calicesc să iau brazda mare. Regula era să nu scap căciula de sub braţ! Coseam şi eu câteva minute şi apoi mă trimitea să-i aduc apă cu urciorul de la fântâna aflată în grădina unui frate de-al lui, Gheorghe Niţoiu care era fierar de meserie şi avea fierăria la intrarea pe uliţa unde stătea tataie. Acolo potcovea tataie boii într-un dispozitiv din lemn şi curele late ce se chema „război“. După ce veneam cu apa şi bea cu înghiţituri mari, rare că mă uitam la gâtul lui cum se plimba mărul lui Adam în sus şi-n jos, se apuca să bată coasa, adică să-i subţieze partea tăietoare cu un ciocănel special pe o nicovală mică, fixată-n pamânt, cu coporâia sprijinită p-un genunchi, el stând într-o rână îmbrăţişând lama coasei cu mâna stângă.. Ce muzică frumoasă, ritmică se auzea, mai ales că la acea oră cam toţi cosaşii îşi băteau coasele simultan!

În unele ierni tataie mergea la pădure unde tăia lemne pentru ocolul silvic. Îşi lua cu el joagăr, topoare şi lanţuri, pile, o traistă cu mălai, brânză, slănină, ceva carne afumată şi bineînţeles ţuică. Stătea câte o săptămână-n pădure, într-un bordei, împreună cu alţi muncitori. Acolo munceau, îşi făceau mâncare şi dormeau. Mai întâi doborau copacii marcaţi de pădurar, îi curăţau de crengi, îi scurtau la un metru lungime şi pe cei groşi îi crăpau în patru, şase ori opt bucăţi. Făceau apoi stive de câte un metru înalţime şi cam zece metri lungime, adică zece metri steri. Când lăsau copacii întregi, în stive de patru, cinci ori şase bucăţi se chema că-i făceau la metri cubi, pădurarul fiind cel care „cuba“ stiva având în dotare un compas mare cu care măsura diametrul copacului la o înălţime anume şi înmulţind cu lungimea acestuia. De asemenea crăcile le curăţau de lăstari şi le aşezau frumos în stive,  cam câte încăpeau într-o căruţă. Nu se ştia pe-atunci de drujbe ori alte scule de tăiat pădurea. Se tăia pădurea selectiv, strict ce marca pădurarii şi credeţi-mă că rămâneau copaci destui în parcelele unde se lucra. Şi era o zăpadă mare, pâna la brâu, iar el umbla prin ea ca şi cum nu ar fi fost! Ţuica, dar mai ales efortul depus îl făcea să nu simtă frigul. Erau ierni în care lucra şi două-trei luni ca să facă un ban pentru cele necesare traiului zilnic.

V-am zis că flăcău fiind, s-a însurat cu mamaie care era vaduvă cu doi copii, unu de cinci ani, nea’ Gheorghe, tatăl verişorului meu Cristi de la Râmata şi mama mea Olga de doi ani. Împreună au mai făcut un băiat, pe Niculae, tatăl lui Ciprian.  Pesemne că a iubito mult pe mamaie că doar nu o fi luato doar ca avea ceva avere, printre care şi un pogon cu pruni care dădea cea mai bună ţuică din zonă datorită soiului de pruni şi expoziţiei sudice a locului! Mama mi-a zis că niciodată nu a simţit că n-ar fi tatăl ei adevărat! A iubito mult, ia făcut zestre când s-a măritat, la şcoală nu a putut să o ţină, doar patru clase buchisind mama. Ştiţi mobila din dormitorul şi sufrageria noastră de la Bezdead? E zestrea mamei de la Ilie Niţoiu, tatăl ei, bunicul meu, străbunicul şi stră-străbunicul vostru dragii mei! Mobilă grea, sănătoasă  din stejar şi nuc care s-a pastrat şi se va mai păstra mult timp de-acum încolo.Da’ grajdul din curte l-ati văzut? Tot Ilie Niţoiu l-a făcut. A adus lemnele cu căruţa cu boi, le-a cioplit pe uliţă, le-a măsurat şi incheiat cu mâna lui până a ieşit mândreţea de clădire din care a mai rămas jumătate astăzi, eu fiind nevoit să stric o jumătate pentru a face loc garajului maşinii noastre. Multe amintiri mă leagă de tataie Ilie, „tataie din sus“, „tataie de la boi“!

Anul 1985! Sunt la Bacău unde lucrez cu animale în urma şcolilor făcute pentru a deveni zootehnist. La Bezdead vin rar, cam de cinci-şase ori pe an. Toamna când am venit acasă, nu l-am mai găsit pe tataie Ilie! De ce nu m-aţi chemat şi pe mine?   Întrebare de prisos, fără răspuns. Plâng fără lacrimi. Doar plâng! Odihneşte-te-n pace tataie! 

Este ora 2, sunt afară şi mă uit pe cer, sunt ceva semne că Sfântul Ilie va trece cu carul său uruind pe bolta cerească, norii acoperind din când în când o lună mare, roşiatică. Tataie Ilie îşi ia felinarul şi se duce să dea iarba pălită, cosită de ieri, lui Mişka şi lui Cerbu. Că până-n ziuă va pleca cu căruţa la coasă la Măgură, că îmbătrâneşte iarba! 

 

 

Anunțuri

7 gânduri despre „Ilie. Bunicul care nu mi-a fost rudă.

  1. Povesti emotionante, frumos spuse! Imi place cum scrii: viguros si delicat in acelasi timp! Si daca-mi permiti un sfat, scrie si pe hartie aceste povesti. Asa sigur vor ramane pentru multa vreme si vor putea fi citite! Spor la scris! Numai bine!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Tare frumoasă și emoționantă istorisire. Ce amintiri frumoase ne lasă în suflet bunicii… Oameni minunați, în umbra cărora creștem și învățăm să fim oameni adevărați!
    Numai bine!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulţumesc frumos pentru apreciere! Nu am pretenţii de scriitor, doresc ca să las crâmpeie din viaţa mea nepoţeilor mei dragi: Filip, Ilinca şi Călin! Sărut mâna Vienela!

      Apreciază

Comentariile sunt închise.